Le Grand Continent publică a lungă analiză a situației industriei chimice europene, cu concluzia dură că aceasta este pe cale de dispariție, cu urmarea că Europa va dezvolta și alte dependențe strategice: „Europa ar putea pierde capacitatea de a fabrica aspirină, turbine eoliene, îngrășăminte și vehicule electrice. În timp ce cererea rămâne constantă, capacitatea de producție a moleculelor necesare pentru realizarea acestor produse este în continuă scădere.”
Începând cu anul 2020, Europa a închis nouă instalații de cracare cu abur, ultima fiind cea de la Brindisi, închisă în 2025. Aceste abandonuri reprezintă o pierdere totală de aproape 6 milioane de tone din capacitatea de producție a etilenei.
„Situația face parte dintr-o tendință alarmantă: potrivit Consiliului European al Industriei Chimice și firmei de consultanță Roland Berger, capacități de producție chimică însumând 37 de milioane de tone au fost vizate de închideri – fie finalizate, fie anunțate – începând cu anul 2022. Aceasta reprezintă aproximativ 9% din totalul UE, o rată a închiderilor de șase ori mai mare decât media istorică.”
Tendința nu poate fi justificată printr-o reorientare a Europei către domenii mai noi, întrucât și acestea sunt cel puțin la fel de dependente de industria chimică.
Spre deosebire de alte industrii, în care carențele de producție pot fi suplinite din import (chiar cu riscul creării unor dependențe strategice), în industria chimică proximitatea este un factor cheie: pentru etilenă, „raza eficientă de distribuție a unei instalații de cracare cu abur este de doar câteva sute de kilometri. Aceasta reprezintă punctul de plecare pentru substanțele chimice destinate industriei oțelului, aluminiului și tuturor celorlalte produse care încap într-un container de transport maritim. În timp ce o tonă de oțel poate traversa cu ușurință un ocean, transportul unei tone de etilenă sau clor în același mod este mult mai dificil. Acesta este un motiv principal pentru care comerțul maritim global cu etilenă se ridică la aproximativ 8 milioane de tone anual, în timp ce producția mondială depășește 200 de milioane de tone”.
Aceeași logică – și aceeași dificultate – se verifică și în cazul altor doi piloni ai industriei chimice: amoniacul și clorul. Amoniacul produs din gaze naturale, constituie ingredientul fundamental pentru toate îngrășămintele pe bază de azot și pentru o gamă largă de substanțe chimice industriale, necesare inclusiv în industria farmaceutică.
„În 2024, agricultura europeană a consumat 8,9 milioane de tone de îngrășăminte cu azot. Atunci când capacitatea europeană de producție a amoniacului a fost oprită în timpul crizei energetice din 2022, prețurile îngrășămintelor au crescut cu 150%, iar deficitul a fost acoperit prin importuri din Egipt, Statele Unite și Rusia.”
„De ce se închid în Europa aceste uzine chimice de bază?”, întreabă Le Grand Continent. „Explicația obișnuită indică prețurile la energie, care sunt, în medie, mult mai ridicate în Europa decât cele plătite de uzinele chimice din SUA.”
Dar motivele sunt mai multe: „factorul decisiv este materia primă”, unde Europa are un dezavantaj față de SUA și Orientul Mijlociu. Un alt factor major este „vechimea instalațiilor”: „în medie, o unitate europeană de cracare cu abur are o vechime de peste patruzeci de ani, comparativ cu o medie de șapte ani în cazul uneia din China”; instalațiile mai noi sunt mult mai economicoase în materie de energie. Și, desigur, mai există și „problema emisiilor, întrucât uzinele chimice din UE sunt supuse unui preț al carbonului.”
Astfel încât competitivitatea producătorilor europeni, comparativ mai ales cu a celor chinezi, este grav diminuată. „China a dezvoltat o capacitate de producție a etilenei de 62 de milioane de tone – mai mult decât dublul capacității totale a industriei europene. Doar suplimentările din anul 2025 s-au ridicat la aproximativ 10 milioane de tone. Se estimează că, până în 2030, capacitatea Chinei va atinge 87 de milioane de tone, reprezentând peste o treime din totalul mondial. Această cifră depășește cu mult necesitățile reale ale pieței interne chineze”.
„Supracapacitatea de producție” a Chinei face ca piața europeană să fie invadată de produse ieftine, care scot producătorii europeni din competiție pe aspectul preț – iar celelalte aspecte, care asigurau un avantaj europenilor – legate de superioritate calitativă și tehnică – nu mai există.
Articolul analizează efectele devastatoare pe care distrugerea industriei chimice la poate avea asupra industriei farmaceutice, a industriei agrochimice, a tehnologiilor verzi, a producției de semiconductori și, mai departe – a sectorului de construcții, industriei auto, producției de ambalaje etc. În toate aceste sectoare, Europa riscă să devină dependentă de China la un nivel care ar depăși chiar și dependența de metalele rare chinezești, adică aproape totală.
Creionând „cel mai pesimist scenariu”, analiza vede un „declin gradual”, iar, la final „Uniunea își va pierde autonomia în ceea ce privește produsele chimice de bază și, implicit (indirect), în privința tuturor bunurilor fabricate pe baza acestora.” În toate sectoarele relevante, Europa riscă să devină dependentă de China la un nivel care ar depăși chiar și dependența de metalele rare chinezești, adică aproape totală.
Articolul plasează analiza în contextul „războiului comercial” (politica tarifară impusă de administrația Trump) și războiului din Iran. Le Grand Continent subliniază că aceste perturbări, care au intervenit pe parcursul a numai 12 luni, nu au fost cauzate de politicile sau de cererea din Europa. Sigur. Dar dezindustrializarea Europei este urmarea deliberată a unor politici pe care UE le duce de câteva decenii. Mizând pe globalism, Europa și-a distrus industriile. China și le-a dezvoltat. Iar proasta gestiune, indiferent că e motivată de incompetență sau de o ideologie falimentară, ar trebui să fie trasă la răspundere.
Dimpotrivă, sugerează Le Grand Continent. UE – deși „nu dispune de tradiția planificării industriale dirijate de stat și nici de structura industrială concentrată” care să-i permită măsuri precum cele luate de Coreea de Sud (autorizarea unor fuziuni, exceptări de la legislația antitrust, facilități fiscale etc.) – ar trebui, totuși, să ia astfel de măsuri de, în esență, cartelizare. Ceea ce înseamnă ca aceiași responsabili de politicile păguboase de până acum să continue gestiunea, dar cu puteri și mai mari de decizie asupra economiei țărilor europene.
Sursa în text.
