„Nu există niciun indiciu că opinia publică americană, de exemplu, ar fi de acord cu crearea unui super-stat sau ar permite participarea Americii la un astfel de stat. Cu alte cuvinte, va fi nevoie de timp – un timp lung – înainte ca un guvern mondial să fie fezabil, politic… Acest element temporal ar putea fi scurtat vizibil în ce privește opinia publică americană printr-o campanie activă de propagandă în această țară…”
Allen Dulles, The United Nations No. 59, The Foreign Policy Association, September-October, 1946
Am urmărit, în ultimele câteva episoade, evoluția Imperium Mundi sinarhic în cruciala perioadă interbelică, punând accentul pe Liga Națiunilor și pe Europa. Episodul de față se va ocupa de America.
Recapitulând: acest proiect, numit de inițiatorii lui „Cel de-al Treilea Imperiu britanic” („The Third British Empire”), era văzut ca o nouă etapă în existența seculară a Imperiului britanic, o „reinventare” fără de care acest cel mai mare imperiu din istorie risca să-și piardă influența.
Pentru a perpetua și extinde imperiul la nivel mondial, se impuneau niște mutații, prima dintre ele fiind pierderea caracterului etnic; Imperium Mundi nu este nici britanic, nici american, nici de vreo altă etnie. Modelul sinarhic, așa cum arătam în alt capitol, nu distinge după nație, ci după alinierea la „etica” imperială și, la vârful piramidei, după „inițiere”.
Noua construcție globală urma să fie o „federație mondială pe baze anglo-americane” în sensul că principalul liant era etica „sistemului britanic”, exportată intens și în SUA, cu anumite mutații, America fiind o bază de operațiuni mult preferabilă, într-o asemenea întreprindere, micuțelor Insule Britanice.
Etica „sistemului britanic” (în esență, un iluminism umanist care se prăbușește, azi, pe linie punctată, până la ultimele lui consecințe logice: trans-umanismul și post-umanismul) era, în această schemă, presupusă din premisă a fi nu doar superioară, ci și de certă vocație universală. Astfel că expansiunea imperială devenea o „misiune civilizatoare”, iar produsul final – Imperium Mundi – era văzut ca „Împărăție a Cerurilor pe pământ” (sau „Civitas Dei”, în termenii lui Lionel Curtis, membru Round Table și unul dintre principalii arhitecți ai proiectului în fazele lui incipiente).
Pentru situația – totuși probabilă – că țările nu aveau să se lase cu ușurință „civilizate”, și având în vedere că Imperiul britanic nu dispunea de mijloacele necesare pentru o colonizare clasică, se impunea și o renovare a metodelor expansioniste.
Pentru Europa, așa cum am văzut în ultimele două episoade, metoda aleasă a fost federalizarea, cu un dublu efort: crearea unui fond „etic” comun la nivelul tuturor țărilor europene (campanie reprezentantă cu precădere de mișcarea Pan-Europa, condusă de contele Coudenhove-Kalergi) și crearea unor „legături materiale” și unor instituții care să facă federația europeană un fait accomplit indiferent de voința popoarelor și chiar a reprezentanților lor politici (dimensiune tehnocratică a efortului reprezentată de Jean Monnet).
Dar proiectul imperial nu putea exista fără participarea Statelor Unite ale Americii – lucru admis expres de Round Table, documentat și discutat în detaliu de profesorul Carroll Quigley în „The Anglo-American Establishment”. Planul inițial, de a atrage SUA în Liga Națiunilor a eșuat, pentru că Senatul american a refuzat ratificarea instrumentelor de aderare. Peste numai două decenii și jumătate, însă, în 1945, SUA însăși – prin președintele Franklin D. Roosevelt – propunea crearea Organizației Națiunilor Unite (ONU), urmașa mult mai puternică a Ligii, cu sediul la New York. Cum s-a ajuns de la refuzul din 1920 la inițiativa din 1945, prin ce eforturi, voi prezenta pe scurt în episodul de față.
Council on Foreign Relations
Profund dezamăgite de refuzul SUA de a adera la Liga Națiunilor, cercurile internaționaliste anglo-americane au continuat eforturile prin rețele și instituții private. De mare importanță au fost Chatham House (Royal Institute of International Affairs, RIIA) și omoloaga sa americană, Council on Foreign Relations (CFR), create sub directa îndrumare Round Table.
Istoria oficială a organizației reține că, preocupați de „dezamăgitoarele negocieri de la Versailles… și decizia SUA – mioapă politic, din punctul lor de vedere – de a nu deveni membră a Ligii Națiunilor”, fondatorii au creat CFR în 1921, ca „o organizație privată de indivizi, finanțată privat, non-profit și non-partizană politic”.
Cum putea o organizație și privată, și non-profit, și apolitică să corecteze „miopia” Americii, aflăm pe parcurs, dar merită spus de la început, pentru a fixa un orizont de așteptare, că, așa cum remarca jurnalistul Robert W. Lee într-un articol publicat în The New American în septembrie 1992:
„Cel puțin 13 dintre cei 18 secretari de stat care s-au succedat de la fondarea CFR încoace au fost membri ai acestei organizații… Ultimii 8 directori CIA au fost și ei membri… Numai în ultimele patru decenii, următorii candidații majori pentru președinte și vice-președinte, proveniți de la ambele partide, au fost sau au devenit membri CFR: Dwight D. Eisenhower, Adlai Stevenson, John F. Kennedy, Richard Nixon, Hubert Humphrey, George McGovern, Gerald Ford, Jimmy Carter, Walter Mondale, Michael Dukakis, George Bush, Bill Clinton, Henry Cabot Lodge, Nelson A. Rockefeller, Edmund Muskie și Gerladine Ferraro.”
La data publicării articolului, atât președintele SUA (George H. W. Bush), cât și secretarul apărării (Dick Cheney), consilierul de securitate națională (Brent Scowcroft), directorul CIA (William Webster) și președintele Statului Major (generalul Colin Powell) erau membri CFR.
Prin membrii săi – impresionanta listă de mai sus fiind doar vârful aisbergului – CFR a avut un rol de nucleu decizional în planul organizării instituționale a cooperării transatlantice, cheia de boltă a „Celui de-al Treilea Imperiu britanic”. Parte din acest rol a însemnat și pregătirea terenului pentru înființarea ONU, în 1945. Propunerea inițială pentru arhitectura ONU, aprobată de Roosevelt în iunie 1944, a fost elaborată de un grup de membri CFR („Informal Agenda Group”), începând cu 1943; delegația americană la Adunarea Constitutivă a ONU de la San Francisco era formată din membri CFR.
Pe de altă parte, CFR a jucat un rol și în dimensiunea „etică” a încorporării Americii în Imperiul Universal, creând, în colaborare cu mari fundații americane precum Carnegie și Rockefeller, care i-au fost și finanțatori, o vastă rețea de grupuri de susținere și acțiune, instituții, institute și publicații menite să „educe” publicul american cu privire la binefacerile globalismului.
Marile fundații s-au ocupat, în același timp, de proiecte de fond privitoare la noua „etică” (preocuparea centrală fiind eliminarea „naționalismului” – adică a statului național – și a tradițiilor, în sensul cel mai larg), iar instrumentele folosite cu precădere țineau de recent-descoperitele pe-atunci „științe sociale”, o găselniță care obseda și cercurile tehnocraților sinarhiști francezi, și care avea să capete dimensiuni și mai mari, și mai sumbre, după război.
O relație exemplară
Deși CFR s-a înființat formal în 1921, decizia de a crea această organizație a fost luată în luna mai 1919, în cadrul unei întruniri private organizate la Paris de Edward Mandell House, zis „Colonelul House”, rămas în istorie drept cel mai apropiat consilier al președintelui american Woodrow Wilson.
Sau, mai exact, ca să-l cităm chiar pe Wilson, House era alter ego-ul lui („a doua mea personalitate”, „sinele meu independent”; „Gândurile lui și ale mele sunt una”).
Nu am găsit indicii că House ar fi fost ocultist, dar e greu să nu-ți vină în minte remarca ezoteristului Manly P. Hall, că, în momentele cruciale ale istoriei, personajele publice primesc sprijin de la agenții „Marii Lucrări” – definită de Hall tocmai ca instaurarea statului mondial.
Analizând bizara relație dintre cei doi („simbiotică” și „spirituală”) în volumul „The Strangest Friendship in History: Woodrow Wilson and Colonel House” (1932), George Sylevster Viereck, conchidea:
„Colonelul House putea funcționa fără Woodrow Wilson… Woodrow Wilson nu putea funcționa adecvat în sfera politicii fără Colonelul House… Cu toată puterea lui, Wilson nu se putea ține singur. La fiecare dintre întreprinderile lui fructuoase, a împrumutat creierul Colonelului. N-am să-i imput idolului picioare de lut; accept că erau din carne vie. Dar nu erau ale lui. Woodrow Wilson străbate istoria pe picioarele lui Edward Mandell House.”
Viereck relatează cum, folosindu-se de influența lui nefiresc de mare asupra președintelui, House l-ar fi determinat pe Wilson să promită, în secret, britanicilor, printr-un „gentleman’s agreement”, intrarea SUA în război.
Eforturile lui House în această direcție au inclus cooperarea secretă cu înalte figuri din aparatul puterii de la Londra (inclusiv Lord Grey, ministrul de externe al Marii Britanii în timpul Primului Război Mondial, și Sir William Wiseman, șeful serviciilor secrete britanice în aceeași perioadă). Un aspect esențial al acestei cooperări ar fi fost manipularea opiniei publice americane, care, nesimțindu-se deloc amenințată de Puterile Centrale, se opunea intervenției SUA în războiul european. „Americanii au nevoie de un slogan”, conchidea House; și l-a găsit: America lupta „pentru a Face Lumea Sigură pentru Democrație”.
În plus, potrivit lui Viereck, House era (cu sau fără știrea lui Wilson) „un agent” al foarte puternicului bancher american J.P. Morgan, a cărui ascensiune pe amețitoarele înălțimi a fost sprijinită de familia Rothschild – amănunt important când vorbim de relația anglo-americană, întrucât Rothschild susținea, inclusiv financiar, grupul Round Table.
De notat că House nu a ocupat niciodată o funcție publică (pentru că, îi spunea el lui Viereck, prefera „plăcerea intelectuală fără răspunderi” și n-avea niciun chef să călătorească de colo-colo, „strângând mâna electoratului”). Pentru contacte la cel mai înalt nivel de putere și influență, însă, House se deplasa fără probleme; s-a ocupat, ca reprezentant personal și mandatar privat al lui Wilson, de campania de promovarea a Ligii în toate marile capitale europene.
Astfel conectat, House a inițiat și condus, spre finalul războiului, grupul informal „The Inquiry”, mandatat de Wilson cu elaborarea planurilor de pace. Printre membrii acestui „think tank” sui generis se numărau Walter Lippmann (ofițer de război psihologic în timpul războiului și expert în formarea și manipularea opiniei publice prin mass media); John Foster Dulles (colaborator și consilier juridic al lui Jean Monnet în proiectul de federalizare a Europei; viitor secretar de stat al SUA între 1953 și 1959); și fratele acestuia, Allen Dulles (tânăr diplomat cu misiuni în Europa în Primul Război Mondial, șef al stației OSS de la Berna în timpul Celui de-al Doilea și viitor legendar director al CIA). Toți cei trei au participat, ca și House, la Conferința de Pace de la Paris, au contribuit la arhitectura Ligii și au fost membri proeminenți ai CFR.
Colonelul House este creditat cu elaborarea faimoaselor „14 puncte”, prezentate de președintele Wilson în ianuarie 1918 ca principii de organizare menite să asigure pacea globală. Una dintre soluțiile propuse a fost crearea unui grup de state care să se ocupe de stoparea războaielor – „Liga pentru Impunerea Păcii”, care avea să devină Liga Națiunilor.
Relația lui House cu Wilson s-a stins începând cu 1920, nu atât din cauza eșecului Ligii în SUA, cât din cauza atacului cerebral suferit de Wilson în octombrie 1919, care, paralizându-l parțial, l-a imobilizat la pat și l-a pus sub controlul strict al nevestei. Poporul american nu a aflat că America fusese condusă, de facto, preț de 17 luni (octombrie 1919 – martie 1921) de soția lui Wilson decât după moartea acestuia, în 1924. Toate aceste ciudățenii, dedesubturi și slăbiciuni, cuplate cu antipatia publicului față de proiectul Ligii, i-au atras lui Wilson eticheta de „cel mai bun președinte pe care l-a avut vreodată Anglia”.
Philip Dru, Administrator
Oricât de vizibil s-ar contura ambițiile și rolul Colonelului House din activitățile lui mai mult sau mai puțin publice descrise de Viereck, adevărata lui viziune transpare cel mai plenar din romanul „Philip Dru. Administrator”, pe care House l-a publicat anonim în 1912, în timp ce susținea campania lui Wilson la președinție.
Mai târziu, a recunoscut că opera îi aparține și, mai mult, că „nu e chiar un roman”, dar ficțiunea era cea mai bună formulă de diseminare a ideilor sale politice în sânul publicului larg. Corect, întrucât ideile respective erau deosebit de radicale.
Convins (prin trimitere la revoluționarul mason Giuseppe Mazzini) că „structura socială a întregii lumi a fost greșit stabilită de la început”, protagonistul romanului, Philip Dru, ajunge la concluzia că „socialismul, așa cum l-a visat Karl Marx”, transformat printr-o „evoluție spirituală” este soluția. Dru conduce o lovitură de stat militară, se instaurează dictator al SUA, abolește Constituția și instituie reforme marxiste.
Viereck observa că „administrația Wilson a transferat ideile Colonelului din paginile romanului în paginile istoriei”, iar un alt comentator, profesorul american J.B. Matthews, scria că romanul lui House „este o sursă literară indispensabilă pentru înțelegerea originilor politicii New Freedom a lui Woodrow Wilson și a politicii New Deal a lui Franklin D. Roosevelt”.
Una dintre ideile expuse de House în roman era tocmai crearea unei „ligi a națiunilor”; suntem, repet, în 1912, cu șapte ani înainte ca Wilson să-și prezinte inițiativa la Versailles. De fapt, suntem cu doi ani înainte chiar de izbucnirea Primului Război Mondial, evenimentul colosal care, potrivit manualelor – și istoriei oficiale a CFR – ar fi generat „spontan” în niște minți luminate ideea de a crea o organizație cu vocație supranațională.
După relatările lui Viereck, House și Wilson s-au cunoscut în 1912; transferul de idei a fost remarcabil de rapid. În al său compendiu („Survey of American Foreign Relations”) din 1928, CFR raportează că „Încă din toamna lui 1914, gândindu-se la perioada de după război, Wilson spunea că «toate națiunile trebuie absorbite într-o mare asociație de națiuni»”.
Misiunea civilizatoare
Aceste revelații sinarhice aveau loc, însă, doar în înaltele sfere, și nici acolo de-ajuns, câtă vreme senatorii americani refuzaseră aderarea SUA la Ligă. Rapoartele CFR notează, dezolat, că, în epocă, „mințile oamenilor nu erau pregătite pentru decizii mărețe în acest nou domeniu politic; opinia unei mase de 120 de milioane de oameni se orientează încet în situații noi”.
Se impunea, deci, educarea poporului american – începând de la elite, cum se face la o revoluție de sus în jos; iar CFR a fost cheie de boltă în acest colosal efort propagandistic.
Lucru care reiese și din scrierile amiralului Chester Ward (fost procuror militar-șef al forțelor navale americane și membru el însuși al CFR timp de 16 ani), care, pe parcursul mai multor volume publicate în anii șaizeci-șaptezeci, a dezvăluit publicului larg ideologia și activitățile acestei organizații, încă de la înființare.
Potrivit lui Ward (în „Kissinger on the Couch”, 1975), CFR fusese creată „cu scopul de a promova dezarmarea și subsumarea suveranității și independenței naționale a SUA unui guvern mondial atotputernic”. Această „dorință de capitulare a suveranității și independenței SUA este dominantă în rândurile membrilor”, dar cu precădere în sânul celui mai important nucleu al CFR, „care poartă mai departe tradiția fondatorilor” și care este compus din „ideologi ai guvernului mondial”, care visează la „transformarea Statelor Unite într-o unitate administrativă subsidiară a guvernului mondial”.
Primul pas public important făcut de CFR a fost lansarea revistei Foreign Affairs (1922), o publicație trimestrială care a căpătat rapid o influență enormă și este și azi extrem de prestigioasă. Revista avea menirea de a disemina viziunea „internaționalistă” în sânul intelighenției americane. În anii șaptezeci, amiralul Ward scria, despre fantasticele „talente profetice” ale revistei:
„Urmărind evoluția acestei propagande în cel mai prestigios jurnal academic din lume, Foreign Affairs, oricine își poate da seama cu un an înainte care vor fi politicile militară și externă ale Statelor Unite. Dacă o anumită propunere este îndeajuns repetată în acel jurnal, atunci administrația americană la putere – fie că este ea democrată, fie republicană – va începe să acționeze ca și cum acea propunere sau presupunere este un fapt stabilit”.
Concluzie la care, îndrăznesc să spun cu modestie, am ajuns chiar și eu, după câțiva ani de abonament la Foreign Affairs.
O (gigantică) afacere externă
Înclinația globalistă a revistei Foreign Affairs a fost vizibilă de la prima apariție, în septembrie 1922, când publicul era anunțat hodoronc-tronc că „Guvernul nostru va deveni cu bucurie membru al Ligii Națiunilor existente”. Remarcă de un optimism aparent inexplicabil care îmi dă prilejul să exemplific tiparul lucrărilor subterane.
Predicția că SUA urma să intre în structurile globaliste nu avea să se împlinească, tehnic vorbind, decât două decenii mai târziu, odată cu formarea ONU; dar, la un alt nivel, America urma să fie întrețesută mult mai curând în canavaua Imperiului Universal.
În 1922, relațiile dintre SUA și Marea Britanie deveneau încordate. Europenii erau dezgustați să realizeze că SUA intenționa să le ceară restituirea împrumuturilor de război până la ultimul sfanț, în condițiile în care Germania, care fusese potcovită la Versailles cu o colosală notă de plată de aproape 7 miliarde lire sterline, nu părea în stare să plătească reparațiile de război.
Nimeni nu vorbea încă public de „relația specială” dintre britanici și americani, dar, chiar și așa, refuzul Americii de a ierta măcar parte din datorie umplea presa britanică de titluri scandalizate. Părea evident tuturor europenilor că reparațiile de război erau principala chestiune care se cerea rezolvată, urmând abia apoi plata datoriilor către americani (care, pentru britanici, se ridica la 5 miliarde de dolari). Până și The Economist scria că America încerca să „încaseze tribut de la cei care salvaseră Kansas și Kentucky de pericolul german”.
Pe partea cealaltă a oceanului, însă, nimeni nu făcea distincția între reparații și datorii de război, iar numărul celor care chiar credeau că nemții fuseseră la un pas de a cuceri Kentucky ori Kansas era mic și în scădere. Populația dădea toate semnele că dorește revenirea la o politică de izolare, iar, în martie 1922, Congresul impusese un plafon ferm comisiei de negociere: nu se putea acorda în niciun caz o reducere a datoriilor mai mare de 10%.
Toate aceste evoluții alarmau cercurile internaționaliste. Revenirea Americii la izolaționism ar fi fost un dezastru. Bancherii internaționali s-au pus în mișcare pe ambele maluri ale oceanului, figurile centrale fiind Montagu Norman, excentricul ezoterist și spiritualist care conducea Banca Angliei și a cărui influență era atât de enormă încât i se spunea „dictatorul monedei în Europa”; și Benjamin Strong, guvernatorul recent înființatei bănci centrale americane (Federal Reserve Bank) și, ca membru al cercului intim al lui J.P. Morgan, un internaționalist convins.
Aceste cercuri au creat și implementat succesivele mecanisme de plată a reparațiilor și datoriilor de război și reconstrucție a economiilor europene. La inițiativa și cu binecuvântarea indispensabilă a lui Montagu Norman, dar și cu contribuția crucială a J.P. Morgan & Co., Germania și Puterile Aliate au agreat „Planul Dowes” (1924): „un mare traseu circular de hârtii”, ca să-l citez pe economistul Maynard Kenyes. Bănci comerciale private din SUA împrumutau bani Germaniei; Germania plătea reparațiile datorate Aliaților; Aliații își plăteau datoriile către SUA.
Liaquat Ahamed („Lords of Finance”, 2010) nota că negocierile pentru Planul Dowes au fost percepute în epocă drept un „spectacol umilitor în care bancherii anglo-saxoni dictau politicienilor” europeni. Bancherii americani, care, potrivit Planului, urmau să-și primească banii (și dobânzile, majorate sănătos în cinstea evenimentului) cu prioritate, înaintea plății reparațiilor, forțau împrumuturi enorme. Așa cum comenta Ahamed „Nimeni nu era dispus să prevadă ce urma să se întâmple cu acest dans când se oprea muzica”.
Muzica s-a oprit, într-adevăr, lăsând Germania cu datorii absolut colosale care au dus la prăbușirea mărcii și economiei germane în 1929. Au urmat crahul de pe Wall Street, Marea Depresie – dar și prilej pentru o nouă manevră financiară: Planul Young, care, adoptat în 1930, avea să fie pus în operă abia după Al Doilea Război Mondial.
Planul Young mergea mult mai departe decât Dowes, creând Banca Reglementelor Internaționale (Bank of International Settlements, BIS) – cheia de boltă a sistemului financiar internațional, „banca băncilor centrale”, o instituție „stat în stat”, cu sediul la Basel, dar protejată prin imunitate jurisdicțională de orice control sau intervenție a vreunei autorități exterioare – în fine: visul lui Montagu Norman, care, potrivit lui Ahamed, „vorbea adesea, în anii 1920, despre crearea unei ligi a bancherilor centrali care să-și asume răspunderea pentru stabilizarea finanțelor europene și promovarea refacerii economice la nivel mondial”.
De altfel, aceasta fusese și filosofia cu care se crease (urmare notoriei întruniri secrete între bancheri pe Insula Jekyll, în largul coastei Georgiei) Federal Reserve Bank, o bancă centrală în realitate privată. Potrivit lui Quigley, aceeași era și filosofia bancherilor internaționali din City-ul londonez, care considerau că politicienii – trecători, nepricepuți și expuși presiunilor opiniei publice – nu au ce căuta în a decide afacerile financiare ale țărilor. Aceeași era și filosofia Round Table. (Aceeași era, aflăm astăzi, și filosofia finanțistului psihopat sexual Jeffrey Epstein, care a fost și el membru CFR.)
Revenind la Planul Dowes și optimismul aparent prematur manifestat de Foreign Affairs cu privire la „intrarea SUA în Liga Națiunilor”: riscurile economice erau evidente, dar rolul acestor scheme financiare era unul mai degrabă politic. Planul Dowes întrețesea atât Germania (care alunecase periculos către Rusia în acel aprilie 1922, prin Tratatul de la Rapallo) cât și SUA în aceeași arhitectură a proiectului imperialist. În ciuda a ce gândea opinia publică americană, cercurile puterii făceau cele necesare pentru a se asigura că, ajunsă principal centru financiar internațional prin aceste manevre, SUA nu mai putea nicicând reveni la izolaționism.
Astfel că profeția din primul număr al revistei Foreign Affairs, în septembrie 1922, era, mai degrabă, cronica unei alinieri deja anunțate pe culoarele secrete ale puterii.
Lungul Marș
Potrivit unui raport către conducerea organizației, în 1928 CFR dezvoltase deja o rețea majoră de influență în SUA:
„Numărul cursurilor universitare dedicate afacerilor internaționale s-a triplat de la război încoace, a existat un adevărat val de cărți despre relațiile externe, istorie diplomatică și drept internațional; periodice precum Foreign Affairs, Current History și American Journal of International Law, precum și serviciul de informații al Foreign Policy Association, pun la dispoziție materiale pentru fundamente solide; iar asociații și organizații dedicate discuțiilor imparțiale despre relații internaționale și furnizării de informații au apărut în aproape toate orașele mari.
Cu toate acestea, până acum, aceste agenții care furnizează standardele adecvate de gândire și informația curentă corectă nu au penetrat prea adânc în societate”.
După cum rezultă și din pasajul de mai sus (lista de organizații și publicații putând continua), efortul de „educare” a Americii trebuia să continue. Metoda aleasă a fost, în sens larg, cea a „infiltrării” (permeation), după canonul Societății Fabian (reluat, de altfel, și de tehnocrații sinarhici de la Vichy): o revoluție de sus în jos, clandestină și silențioasă, de lungă durată, care, în loc să atace instituțiile din exterior, le penetrează, le capturează și le transformă din interior.
Pentru asta, era nevoie de instruirea (îndoctrinarea) unei caste de tehnocrați internaționali, acea nouă specie de funcționar la care visa și Jean Monnet pentru federația europeană: oameni lipsiți de orice loialitate națională și dedicați întrutotul proiectului globalist.
În cazul Societății Fabian, cea mai importantă instituție de învățământ creată în acest scop era London School of Economics; instituții, organizații și programe similare au apărut în epocă, dar și după război, precum ciupercile după ploaie.
Legătura directă între CFR și această notorie organizație subversivă britanică fiind Walter Lippmann, unul dintre fondatorii CFR, care înființase o sucursală a Societății Fabian în SUA încă din 1905. Organizația americană s-a numit, inițial, Intercollegiate Socialist Society; a operat apoi, până în anii 1960, sub numele de League for Industrial Democracy (LID), o organizație care s-a ocupat de propaganda de masă (e.g., în favoarea politicilor New Deal ale președintelui Roosevelt).
În 1960, în prag de contrarevoluție culturală, LID s-a reinventat ca Students for a Democratic Society, autoarea celebrei „Declarații de la Port Huron” (1962), care a lansat Noua Stângă americană. Fidelă rădăcinilor sale fabiene, conceptul central al mișcării era „lungul marș prin instituții” („The Long Journey”) – adică o schimbare de regim nu prin revoluție violentă, ci prin infiltrarea lentă, capturarea și transformarea instituțiilor din interior.
Ceea ce ne trasează o linie directă între Societatea Fabian, prin filialele ei americane și CFR, până la cea mai mare „revoluție culturală” de masă a secolului trecut, desfășurată, cu sprijinul copios al CIA, în America anilor șaizeci-șaptezeci. Printre altele, acei ani au marcat și un asalt asupra tradițiilor și instituțiilor americane ale cărui efecte au continuat până astăzi.
Marile fundații americane
Un rol esențial în proiectul de „cucerire” a Americii au jucat fundațiile marilor averi americane; istoricul Arthur M. Schlesinger (membru CFR și consilier special al președintelui Kennedy) scria, despre „comunitatea financiară și juridică din New York – acel arsenal de talent care alimentează constant de atâta vreme… și administrațiile democrate, și pe cele republicane”:
„Această comunitate este inima Establishment-ului american… organizațiile ei de fațadă sunt fundațiile Rockefeller, Ford și Carnegie și Council on Foreign Relations; organele sale de presă sunt New York Times și Foreign Affairs”.
Aceste fundații au debutat, la începutul secolului XX, ca expresie directă a darwinismului social: creatorii lor (Carnegie, Rockefeller etc.) erau convinși că bogații sunt ființe superioare intelectual, moral și spiritual (probă: averea), astfel că le revenea în mod natural dreptul – ce zic eu dreptul, obligația chiar, „misiunea civilizatoare” – de a crea, ca să-l citez pe Andrew Carnegie, „statul ideal”. Generoasă decizie care presupunea, bineînțeles, două lucruri: (1) averile dedicate acestor proiecte filantropice urmau să fie scutite de taxe – de unde fundațiile; (2) fondatorii înșiși, superiori fiind din premisă, decideau ce idei, valori, viziuni, „Știință”, etc. urmau a fi dezvoltate și diseminate pentru străluminarea poporului.
Altfel spus, dincolo de faptul că finanțau operațiuni precum CFR și alte organizații americane și europene din aceeași rețea, marile fundații jucau un rol central în elaborarea și diseminarea codului „etic” al Imperium Mundi.
Multe dintre producțiile intelectuale ale perioadei au devenit, între timp, marcă a „culturii occidentale”; multe au devenit deja nu doar normă socială, ci s-au coagulat forțat în normă legală; multe fac parte integrantă din curicula fundamentală a globalismului și apar, codificate în impenetrabil jargon birocratic, în documente programatice emise constant sub egida ONU, OMS, UE etc.
Activitatea acestor fundații este mult prea extinsă să poată fi rezumată în câteva paragrafe. Găsesc utile analizele și criticile contemporane – cu precădere lucrările comisiilor congresionale înființate în anii cincizeci pentru anchetarea activităților suspecte ale acestor organizații.
Comisie Reece (1953-1954), de pildă, analizând relațiile dintre CFR și fundații, ajungea la concluzia că „producțiile CFR nu sunt obiective, ci sunt copleșitor direcționate spre promovarea conceptului globalist”, iar CFR devenise „în esență, o agenție a guvernului Statelor Unite… care poartă această prejudecată internaționalistă cu sine”:
„Council on Foreign Relations, altă membră a complexului internațional, finanțată direct de fundațiile Rockefeller și Carnegie, face covârșitor propagandă în favoarea conceptului globalist. Această organizație a devenit, practic, o agenție guvernamentală la izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial. Fundația Rockefeller finanțase deja studiile cunoscute ca «de pace și război», folosindu-se în mare parte de asociații Consiliului, iar, la momentul potrivit, Departamentul de Stat și-a însușit aceste studii, dimpreună cu personalul pus la dispoziție de Consiliu și de Fundația Rockefeller”.
„Există vreo metodă mai eficientă decât războiul…?”
Dar lucrurile pot deveni mult mai sinistre. Revoltat de piedicile puse anchetei, Norman Dodd, director de cercetare pentru Comisia Reece, povestea într-un interviu (citat în William McIlhany, „The Tax-Exempt Foundations”, 1980) ce descoperise în procesele verbale ale conducerii fundației Carnegie înainte de Primul Război Mondial:
„Era o întrebare foarte specifică și au discutat pe marginea ei: «Există vreo metodă cunoscută de umanitate mai eficientă decât războiul, dacă vrei să modifici viața unei întregi populații?»… La finalul anului, au ajuns la concluzia că nu exista nicio altă metodă mai eficientă… Și-atunci, a venit a doua întrebare: «Cum implicăm Statele Unite într-un război?»… Și următoarea întrebare: «Cum controlăm mașinăria diplomatică a Statelor Unite?». Iar răspunsul a fost: «Noi» trebuie să controlăm Departamentul de Stat…
Într-una din ședințele din 1917, membrii au avut neobrăzarea să se felicite unii pe alții pentru înțelepciunea deciziei lor inițiale, pentru că existau deja indicii că războiul poate să modifice și va modifica viața acestei țări. Asta era la momentul intrării noastre în război; eram implicați. Ba au avut chiar nerușinarea să-i trimită o telegramă (președintelui) Wilson, avertizându-l că războiul nu trebuie să se termine prea repede.”
Dodd continua relatarea arătând că, imediat după război, hotărâte că facă tot posibilul ca „țara (SUA) să nu revină la viața de dinainte de 1914”, fundațiile Carnegie și Rockefeller și-au împărțit frățește temele: una a păstrat operațiunile internaționale, cealaltă a preluat educația și alte teme interne (una dintre preocupările majore fiind „predarea istoriei americane, care trebuia schimbată”).
Ingineria socială
Așa cum menționam mai sus, era începutul Erei Științelor Sociale, recte Ingineriei Sociale, astfel că, pentru ca SUA – și Europa, și lumea, în general – „să nu mai revină la viața de dinainte de 1914”, ci să se lase pradă Imperiului Universal, metodele preferate erau culese din acest obscur și mult prea flexibil domeniu.
În 1923, Fundația Rockefeller a creat Social Science Research Council, al cărei director, Charles Merriam, producea, în 1925, „New Aspects of Politics”, un volum foarte influent în epocă.
Merriam propunea o lume condusă de oameni de „științe sociale”, care să creeze, prin tehnici specifice, o „nouă umanitate”. Iar, în această „lume nouă”, urma să apară și o „nouă politică”: „controlul conștient al evoluției umane”. Tehnologia urma să creeze „obligații internaționale” iar „vechea idee a statului național” urma să fie „distrusă sau modificată”. (Inutil, poate, de menționat că distrugerea statului național prin orice mijloc era una dintre obsesiile recurente ale tuturor producțiilor intelectuale ale acestor cercuri.)
Idei care sunt centrale și la sinarhistul Jean Coutrot în anii treizeci; și la Serghei Ceahotin în aceeași perioadă; și la Bertrand Russell; și la Julian Huxley, fondatorul UNESCO; și la fratele lui, Aldous Huxley în diversele lui, ambigui, producții; și la inginerii sociali de la Stanford ori MIT ori CIA; și la înalți funcționari ai ONU – de alaltăieri, de ieri sau de azi – indiferent cât de epurat le-ar fi jargonul. La Merriam, transformarea societății impunea, printre altele, și o intervenția masivă în societate a psihiatrilor; voi reveni la subiect în capitolul privitor la sistemul ONU și alte organizații înființate după război.
„Personalitatea autoritară”
Un alt subiect de studiu asiduu era „fascismul”, tratat nu ca ideologie politică, ci ca o tendință a psihologiei individuale, ale cărei rădăcini trebuiau descoperite și extirpate.
Se poate observa aici similitudinea cu preocupările lui Coundehove-Kalergi în Europa; contele găsea că individul „rural” (ne-cosmopolit și ne-mixat rasial) era mult prea loial religiei, tradiției, familiei, ca să poată evolua, să poată profita de „progres”. Plus că împiedica, de fapt, progresul respectiv, tocmai pentru că nu se dădea, în masă, desprins de tradiții. Soluția pe care o vedea Coundehove-Kalergi era ca omul să devină tot mai „urban”, mai cosmopolit, mai multicultural și multietnic, mai nereligios, mai tehnic, mai dispus la „iubire liberă” etc.
Unde Coundehove-Kalergi se credea filosof și rămânea vag în incursiunile sale, studiile americane erau nu doar extrem de precise și „științifice”, ci și dotate cu o tehnologie de implementare. De altfel, această predilecție pentru tehnică avea să domine – și domină extrem de vizibil și astăzi – tulpina americană a virusului imperial, un subiect la care voi reveni în episoadele următoare.
Ideile de inginerie socială exprimate de Merriam prefigurau lucrările așa-zisei „Școli de la Frankfurt” (Institutul de Cercetări Sociale de la Frankfurt, imigrat la New York în 1934), altă instituție sponsorizată de Fundația Rockefeller, un bun exemplu fiind masivul studiu „Personalitatea Autoritară” (The Authoritarian Personality, 1950), care stabilea, în esență, că loialitatea față de religie, tradiție, morală și familie erau trăsături care anunțau potențialul „fascist” al subiectului.
În aceeași direcție, volumul „Psihologia de masă a fascismului” („Die Massenpsychologie des Faschismus”, 1933) produs de psihiatrul Wilhelm Reich, și el asociat cu Școala de la Frankfurt, anunța că, pentru a elimina riscul „fascismului” la nivel personal, „instituțiile burgheze” („mariajul patriarhal și familia patriarhală”) trebuiau distruse, pentru că induceau reprimare sexuală, deci autoritarism. Familia era „germenele reacționar central” al statului autoritar pentru Reich – care, trebuie spus, își proiecta propriile boli sufletești și mintale asupra restului omenirii: la vârsta de 11 ani, după ce o surprinsese cu un amant, Reich dezvoltase o obsesie sexuală pentru propria mamă, dar și un sentiment de vinovăție față de tată; în cele din urmă, i-a dezvăluit tatălui adulterul, iar mama s-a sinucis. Peste ani, Reich a creat o mașină care captura o energie orgasmică presupusă în univers și a fost internat la spitalul de nebuni.
Un alt corifeu al Școlii de la Frankfurt, Erich Fromm, susținea, în „Fuga de libertate” („Escape from Freedom”, 1941), că, pentru eliminarea oricărui risc de „fascism”, individul trebuia „eliberat” de legăturile lui primare (familie, nație, tradiție, morală, religie) și reconstruit, cu o nouă identitate, care să-i permită „auto-actualizarea” și „spontaneitatea” și „iubirea de umanitate” etc. etc. Acest Om Nou „progresist” urma să construiască „democrația” sub îndrumarea atentă a elitei tehnocratice și intelectuale.
Asistăm, în aceste lucrări, la un efort de patologizare, ba chiar incriminare, a comportamentelor aliniate tradiției, suspectate ca sursă de „fascism” sau „autoritarism” – tendință și mai accentuată astăzi. Sunt sancțiuni aplicate lipsei de aliniere la „etica” impusă de Autoritatea sinarhică imperială, care tinde spre disoluția tradițiilor pentru a face loc propriilor structuri, și se folosește de stigmă și oprobriu ca factori dizolvanți.
Ideile exprimate în aceste lucrări timpurii prefigurează studii programatice precum Changing Images of Man (Stanford, 1982) ori elucubrații New Age precum „The Aquarian Conspiracy” (Marilyn Ferguson, 1980), ori documente care însoțesc acum Agenda 2030 (Faith in Action, produs World Economic Forum 2024, sau Tranformative Literacy, produs Clubul de la Roma, 2022) – dar și, trebuie spus, proiectul ocult Marea Lucrare, descris de ezoteristul Manly P. Hall ca „destin secret al Americii”.
„Sexologia”
Eforturile de dizolvare a societății tradiționale și a identității umane au coborât și mai mult în tenebre prin eforturile lui Alfred Kinsey, așa-zisul „părinte al sexologiei moderne”, despre ale cărui preocupări, practici și metode te-apucă sila să afli. Pe scurt spus, umblând prin pușcării, case de nebuni, bordeluri și alte stabilimente de acest fel – precum și, e greu de presupus altfel, analizându-și propriile perversiuni – Kinsey a emis niște rapoarte (Sexual Behavior in the Human Male, 1948 și Sexual Behavior in the Human Female, 1953), din care reieșea, practic, că majoritatea covârșitoare a bărbaților și femeilor americani erau ori adulterini, ori bisexuali, ori homosexuali, ori pedofili – oricum, numai normali nu.
Fiind sponsorizate de Fundația Rockefeller din fonduri scutite de taxe începând cu 1940, ca eforturi „științifice” dedicate „progresului social”, „cercetările” lui Kinsey au făcut obiectul anchetei Comisiei Reece (de fapt, așa cum rezultă din documente, acest subiect a părut a fi cel mai sensibil din întreaga investigație; comisia a fost pur și simplu împiedicată să-și facă treaba). Dar unul dintre experții invitați de Comisie (profesorul A.H. Hobbs) face un sumar relevant:
„Kinsey ridiculizează tiparele de comportament sexual aprobate de societate, numindu-le simple «raționalizări», în timp ce spune adesea despre comportamentele sexuale condamnate de societate că sunt «normale» sau «normale la animalul uman»… Pentru ilustrare, comparând heterosexualitatea cu homosexualitatea, Kinsey declară… că acestea sunt doar un obicei impus de societate. (El declară, de asemenea că) noi obiectăm la adulții care molestează copii în primul rând pentru că așa am fost condiționați de societate… iar copiii molestați… suferă în primul rând din cauza atitudinilor demodate ale părinților despre aceste practici… Kinsey susține că violatorul «poate chiar a contribuit favorabil la dezvoltarea socio-sexuală» a copilului”.
Până să afle societatea, așa-zisa beneficiară a delincvenței lui Kinsey, că zisul profesor plătea pedofili ca să cerceteze sexualitatea copiilor și se auto-castra insistent, în scopuri, desigur, științifice, teoriile „sexologiei moderne” au ajuns unde au ajuns, cu efecte teribile asupra societății.
Operațiunea de penetrare a Americii este mult mai vastă decât aș putea cuprinde într-un articol; mă opresc aici. Peisajul pe care l-am schițat, intens agresat de virusul Imperium Mundi, este cel din care va apărea, în 1943-1944, proiectul Organizației Națiunilor Unite, cu întregul sistem instituțional atașat. Despre care, în episodul următor.
