„[U]rmăreau să unească întreaga lume, întâi de toate, lumea vorbitoare de limbă engleză, într-o structură federală având în centrul ei Britania. …considerau că acest obiectiv putea fi cel mai bine îndeplinit de un grup secret de bărbați uniți de devoțiunea pentru cauza comună și de o loialitate personală unul față de celălalt. Acest grup trebuia să-și urmărească obiectivul prin influență politică și economică exercitată în secret, în spatele ușilor închise, și prin controlul agențiilor de presă, educaționale și de propagandă.”
Carroll Quigley, despre societatea secretă Round Table, în „The Anglo-American Establishment”, 1981
Am prezentat, în Partea a V-a, teoriile lui Saint-Yves despre sinarhie, văzută ca model de organizare statală de origine divină, revelat omenirii într-un trecut preistoric, și singurul capabil să susțină un Imperiu Universal. Cât despre sursele de la care își extrăsese Saint-Yves crucialele informații, ele sunt, după cum s-a văzut, un amestec obscur de teorii provenite de la alți autori ezoterici, călătorii astrale, clarviziune și comunicări cu entități din alte dimensiuni, totul punctat de contacte cu indivizi aparent situați, dacă nu la granița dintre uman și suprauman, măcar la cea dintre spionaj și ocultism.
Cele câteva paralele anticipative pe care le-am inclus în episodul trecut, între modelul de organizare statală prezentat de Saint-Yves și tipare ale lumii contemporane, ar sugera că sinarhia s-a bucurat de succes printre elitele care au modelat ordinea mondială după război. Sugestie, cred eu, corectă, care se confirmă atât în structura organismelor și instituțiilor internaționale și supranaționale care fac, azi, scheletul „statului mondial”, cât și în conținutul ideologiilor care emană de la aceste structuri, putând fi urmărită de-a lungul procesului istoric de constituire a acestor organizații.
Un proces secular
Procesul poate fi împărțit, cronologic vorbind, în trei etape: (1) etapa interbelică, în care au apărut primele expresii politice ale teoriilor sinarhice, întrupate atât în proiectele de renovare a Imperiului britanic și în Liga Națiunilor (precursoarea Organizației Națiunilor Unite), cât și în mișcarea Pan-Europa (precursoare a Uniunii Europene); (2) etapa postbelică, încununată prin înființarea Comunităților Europene și a sistemului internațional de instituții tehnocratice având în centru ONU; (3) perioada de accelerare tehnocratică, declanșată după căderea URSS, care cuprinde și înființarea Uniunii Europene, și elaborarea Agendei ONU, și parteneriatul strategic încheiat de ONU cu World Economic Forum și programul „Marea Resetare”, dar și actualul conflict între proiectul globalist reprezentat de ONU și UE, și noile politici americane, alimentate de Silicon Valley.
Prin toate aceste etape, se constată o remarcabilă continuitate. Pe de o parte, deși prezentat ca „unitate organică”, Imperiul Universal (inclusiv în întrupările lui intermediare, regionale) este construit în mod artificial, după modele oculte, de ceea ce francezii, șocați de scandalul sinarhic din 1941, numeau o „plutocrație”, care, folosindu-se de toate pârghiile puterii, exercitate dincolo de orice control democratic, încearcă să impună, la nivel mondial, o anumită ideologie. Sau, în termenii criticului catolic al sinarhiei, Pierre Virion, o „demos-ideocrație”: un sistem bazat pe opiniile „experte” ale inițiaților din vârful ierarhiei, care adună în propriile mâini – și numai în propriile mâini – organele vieții intelectuale și religioase a poporului.
Pe de altă parte, o remarcabilă continuitate are și conținutul ideatic – etic, moral, religios – al compozitului ideologic care circulă prin acest sistem, și care devine tot mai vizibil, tot mai exagerat și mai apăsător, pe măsură ce procesul de instaurare avansează. (Un element constitutiv al acestui conținut va ieși la iveală în acest episod, ca parte dintr-un „esprit de corps” al Imperiului Universal.)
Diferențele sesizabile între, de pildă, ideologia, în sensul cel mai larg, a sinarhiștilor din anii treizeci și cea a actualilor tehnocrați acceleraționiști din Silicon Valley se va dovedi, la o privire mai atentă, rezultatul unor mutații, cu păstrarea permanentă a unei rădăcini comune. În alți termeni, un anumit proces de degenerare care s-ar observa între John Dee ori sinarhia lui Saint-Yves și teoriile contemporanului nostru Nick Land, nu este, pe acest plan, decât o succesiune de mutații care au avut loc pe o linie punctată; mutații poate inevitabile, având în vedere rădăcina diavolească a procesului.
Voi urmări, în descrierea acestui proces de, iată, un secol, principiile sinarhiei, în diversele lor iterații, precum și persoane și organizații a căror afiliere cu ideile lui Saint-Yves a fost documentată. Întrucât concentrarea de legături directe este mai mare spre începutul procesului, înainte de instalarea sistemică, o prezentare suficient de cuprinzătoare necesită mai multe episoade. În cel de față, mă opresc asupra Ligii Națiunilor, precursoarea ONU, cu o relatare care explică raportul între mișcările și organizațiile sinarhice europene (Pan-Europa sau Uniunea Europeană) și cele cu caracter global sau vocație globală (Liga Națiunilor sau ONU), precum și – intim legat de subiect – rolul jucat de Europa continentală și, respectiv, lumea anglo-saxonă, în acest proces.
Criza ca oportunitate
Anii 1920 se anunțau anni mirabiles pentru proiectul Imperium Mundi. În 1920 s-a înființat Liga Națiunilor, precursoarea ONU. În 1923, s-a lansat mișcarea Pan-Europa, condusă de contele Richard Coundehove-Kalergi și susținută de mari figuri intelectuale și politice ale epocii. Tot atunci se înființau instituții de susținere și promovare a proiectului imperialist-global, precum Royal Institute for International Affairs (RIIA sau „Chatham House”) și omoloaga sa din SUA, Council on Foreign Relations – asta pe lângă sumedenia de organizații, grupuri și comunități de elită care, cu caracter temporar sau de mai lungă durată, au participat la proiect, asigurând legătura dintre Viena, Berlin, München, Paris, Londra, Roma – și, mai ales de la Londra, peste ocean. Aceste organizații și eforturi au fost susținute financiar în proporție covârșitoare de fundațiile dinastiilor Rothschild, Warburg, Carnegie și Rockefeller, plus o selecție de averi industriale.
Precipitarea era motivată, desigur, de încheierea Primului Război Mondial, care rezultase în prăbușirea a patru imperii (austro-ungar, german, rus și otoman). După o asemenea catastrofă, elitele afectate ar fi avut trei opțiuni: să se retragă într-o suferință nostalgică după imperiile apuse; să adopte democrația națională – dacă pentru asta luptaseră, val după val, revoluțiile masonice din secolul XIX; sau să promoveze un nou tip de internaționalism.
Au ales, bineînțeles, a treia opțiune: internaționalizarea, care se bucura de largul suport al elitelor occidentale, de pe ambele părți ale recent-încheiatului război și de pe ambele maluri ale Atlanticului. În lumina acestei abordări, cataclismul Marelui Război devenea o oportunitate pentru instalarea unei „noi ordini mondiale”.
Opțiunea internaționalistă avea două componente: pe de o parte, era vorba despre unificarea Europei, prezentată ca singură modalitate de a evita un nou război mondial; pe de altă parte, proiecte mai ambițioase vizau instaurarea unui stat mondial (din care federația europeană urma să facă parte).
Ideea unei Europe unite nu era nouă. Menționam, în episodul anterior, apelul pătimaș făcut de Victor Hugo, la Congresul de Pace de la Paris, în 1849, pentru crearea „Statelor Unite ale Europei”. Dar, chiar și înaintea lui Hugo, faimosul revoluționar Giuseppe Mazzini, eminența cenușie din spatele revoluțiilor masonic-naționaliste din anii 1830, propovăduia ideea unei federații europene – o „frăție de națiuni”, pentru a cărei instaurare era necesară desființarea monarhiilor absolute și imperiilor autocratice și formarea democrațiilor naționale. Acum, la final de Prim Război Mondial, acest vis părea împlinit; se crease terenul pentru inițiative concrete.
Masa Rotundă a noilor cavaleri arthurieni
În același timp, imensul cutremur creat de război făcea posibilă punerea în operă a unor idei nu doar despre o Europă, ci chiar despre o lume unită.
Creuzetul acestor idei globaliste, în forma lor politică, a fost societatea secretă „The Round Table”, înființată la 1890 de Cecil Rhodes, ca vârf de lance al imperialismului britanic, și care, începând cu 1902, a fost dominată de Alfred Milner. Tehnic vorbind, societatea a devenit, în 1910, „semi-secretă”, prin aceea că a lansat un jurnal, „The Round Table”- numai că articolele erau, totuși, publicate anonim.
Despre importanța colosală a acestei organizații secrete în istoria Imperiului britanic – și, deci, a lumii – nu s-a scris îndeajuns. Cel mai complet studiu pe subiect îi aparține istoricului Carroll Quigley („The Anglo-American Establishment”, 1981), care a avut un acces personal și neegalat la surse originale. Acest studiu, companion al monumentalei „Tragedy and Hope” (1969), reflectă simpatia lui Quigley pentru scopurile, dacă nu și pentru metodele acestui grup, a cărui întreagă poveste – remarcă Quigley, dacă ar fi spusă în întregime și în detaliu, ar necesita rescrierea istoriei standard a ultimului secol.
În esență, Round Table apare ca un prototip de „deep state”, un grup care, preț de aproape două secole, a condus, controlat sau influențat, în cea mai mare parte în secret, operațiunile unui stat declarat democratic.
Influența decisivă a oligarhiei financiare, devenită internațională, în marile evenimente ale lumii – de la războaie la construirea și operarea instituțiilor și organismelor internaționale – este, poate, mai cunoscută. Dar Round Table constituia atât centrul nervos al ideologiei imperiale, cât și placa turnantă care făcea legătura între latura de politică internă și externă (inclusiv în materie de intervenție militară), latura intelectuală și latura financiară a puterii imperiale, fără ca membrii săi să ocupe, neapărat, funcții oficiale (iar, când ocupau, afilierea lor la Round Table nu era cunoscută public).
Nevoia reinventării
Așa cum rezultă din studiul lui Quigley, planurile privind instaurarea un guvern mondial aici discutate au răsărit, la nivel intelectual și politic, din nevoia de reformare a Imperiului britanic, o nevoie resimțită tot mai acut, la începutul secolului XX, în sânul elitelor britanice – și, în sânul Round Table în particular.
Epoca expansiunii susținute prin forță și a extracției mercantile prin corporații monopoliste de stat și sclavie expirase. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după pierderea coloniilor americane, Imperiul britanic se reinventase, trecând de la control direct la orchestrare strategică, bazată pe metoda divide et impera, pe infiltrare și subversiune, pe presiune economică, influență financiară și alte instrumente ale „artei guvernării” care i-au câștigat Angliei eticheta de „Perfidul Albion”.
Dar și aceste abordări amenințau să-și atingă limitele. Evenimentele finalului de secol XIX avertizaseră de acest mare pericol. Dau două exemple.
Primul: Războiul Crimeii (1853-1856) nu paralizase Rusia pentru un secol, așa cum se așteptaseră mai ales britanicii (tot așa cum, mai târziu, spre surpriza multora, nici efectul combinat al Revoluției bolșevice, Primului Război Mondial, Războiului Civil și instaurării socialismului n-aveau s-o paralizeze în fața armatelor naziste). Rusia nu doar a repudiat Tratatul de la Paris (1856), refăcându-și flota și fortificațiile, ci, în 1863, a sărit în ajutorul Unioniștilor în Războiul Civil american, trimițând o flotă la San Francisco și una la New York – în condițiile în care Marea Britanie și Franța susțineau Confederația. Sprijinul decisiv acordat de Imperiul țarist într-un moment de slăbiciune pentru Uniune crease o apropiere între SUA și Rusia; în 1864, președintele Lincoln aproba un proiect de construire a unei linii de telegraf peste Strâmtoarea Bering, urmărind să creeze un traseu terestru continuu între San Francisco și Moscova, trecând prin British Columbia, Alaska (încă rusească pe-atunci) și Siberia. Lincoln a fost asasinat în 1865 și proiectul nu s-a realizat, dar apropierea dăduse Londrei fiori reci pe spinare.
Al doilea exemplu: Revoluția de la 1905 și înfrângerea în Războiul Ruso-Japonez (1904-1905) – ambele, evenimente în care britanicii jucaseră un rol important – slăbiseră îndeajuns Imperiul țarist încât, adăugând stimulul unui împrumut masiv, Imperiul britanic să poată obține concesii importante privind Afganistanul și Persia. Lucrurile păreau că intră pe un făgaș pozitiv, dar, avea să se constate rapid, tendința pro-germană a rușilor continua să persiste. Însuși Bertrand Russell relata (în „Justice in War Time”, 1916) că britanicii se văzuseră nevoiți să asiste guvernul țarist la suprimarea Dumei, care, în ciuda așteptărilor nutrite de la un astfel de suprem organ democratic, simpatiza mai mult cu germanii decât cu finanța internațională. Numai numirea, în 1906, în funcția de ministru de externe a lui Alexander Izvolski, recomandat personal țarului Nicolae de regele Edward al VII-lea, a reușit să întoarcă Imperiul țarist spre o alianță anti-germană. Toate astea pentru ca, în 1910, Rusia să gafeze din nou, încheind acordul de la Potsdam, prin care Germania recunoștea interesele speciale ale Rusiei în nordul Persiei, iar Rusia abandona orice obiecții la proiectul căii ferate Berlin-Bagdad (la care britanicii se opuneau pe toate căile posibile). Același Russell povestea că, după acest acord, „am devenit [noi, britanicii], complet supuși Rusiei în Persia, întrucât trăiam cu groaza unei apropieri între țar și kaizer”.
Astfel de povești exemplare demonstrau Imperiului britanic că venise vremea să se reinventeze. Nici forța militară, cu precădere maritimă, nici manevrele diplomatice și de alte tipuri nu-i mai puteau asigura dominanța, mai ales în fața unor puteri teritoriale ca Rusia și Germania; mai ales dacă acestea deveneau aliate; mai ales față cu declinul și, ulterior, dezmembrarea Imperiului otoman, care jucase rol de contrapondere și pârghie în jocurile de putere ale secolului al XIX-lea.
Iar SUA trebuia neapărat recuperată – acesta fiind de la bun început unul dintre obiectivele explicite ale grupului Round Table, care, la 1890, visa chiar la o revenire a Americii în postura de colonie britanică.
La începutul secolului XX, apăruseră teoriile geopolitice ale lui Halford Mackinder (un apropiat al Round Table) care, prezentând centrul și nordul Eurasiei ca „pivot” al lumii, făcea limpede Imperiului britanic că, pentru a-și păstra dominanța, avea nevoie de SUA nu doar ca partener maritim, ci și ca bază terestră de unde să-și proiecteze puterea, cu resurse și capacități de producție absente în micuțele Insule Britanice. Pornind de la aceste nevoi (și dorințe), Britania a făcut tot posibilul și a reușit să atragă SUA în ambele războaie mondiale pentru ca, mai ales după 1945, să transfere, treptat, centrul Imperiului Universal în America. Subiect la care voi reveni în episoadele următoare.
„Al Treilea Imperiu britanic”
Revenind la începutul de secol XX: se impunea, așadar, o reinventare, un „Al Treilea Imperiu Britanic”, cum avea să-și intituleze vizionarul Alfred Zimmern (membru al rețelei Round Table), volumul publicat în 1926 („The Third British Empire”).
Pentru a rezista, influența britanică trebuia să se perpetueze nu prin control teritorial sau alianțe volatile, ci prin inserarea normelor, a personalului, a structurilor și principiilor sale instituționale în guvernanța internațională. În alți termeni, așa cum stabilise Round Table încă de la formare, trebuia creată „o ideologie și o viziune despre lume comună pentru popoarele din Marea Britanie, Imperiul britanic și Statele Unite” care să ducă la „crearea unei federații mondiale pe baze anglo-americane”.
Zimmern punea crearea acestei federații anglo-americane mondiale în termenii unei misiuni morale: sistemul britanic era, în viziunea lui (și a tuturor imperialiștilor din rețeaua Round Table), incontestabil și din toate punctele de vedere superior oricărui altul. Numai Imperiul britanic promitea un proiect civilizațional întemeiat pe „justiție socială”, pe „o conducere etică”, pe „promisiunea unei bunăstări globale” – astfel că expansiunea și perpetuarea sa nu trebuiau să se bazeze pe forță, ci pe educarea conștiințelor. Odată „educate”, națiunile urmau să adere voluntar la Imperiul (britanic) Universal.
Sesizăm, deja, în acest dublu hybris (convingerea propriei superiorități morale și pretenția că a-și impune dominația, fie și prin inginerie socială, nu prin forță, ar fi o misiune civilizatoare), contururile cvasi-teocratice ale sinarhiei, pe care le-am descris în episodul trecut – dar și contururile unor politici contemporane, de la obsesia imperialismului ideologic absolut la „moneda etică” CBDC.
Un articol apărut, în perioada 1910-1917, în jurnalul The Round Table, sub titlul „Etica Imperiului”, citat de Carroll Quigley, explica:
„Funcția Statului este pozitivă și etică, aceea de a se asigura că membrii ei nu doar trăiesc, ci trăiesc o viață meritorie… Masele nu ar trebuie să ceară salarii sau beneficii sau chiar libertate, ci oportunități de a fi întreprinzători și de a avea responsabilitate… de a lucra în comun întru împlinirea obligațiilor morale pe care le presupune a fi membru al Imperiului. Recunoașterea intereselor comune ale Imperiului le va lărgi negreșit atât baza de acțiune publică, cât și întreaga lor viziune despre viață… Toată lumea știe că esprit de corps nu este o ficțiune, ci o realitate; că spiritul care animă un colegiu sau un regiment este ceva ce nu poate fi măsurat în termenii contribuțiilor private ale membrilor individuali…”
Observăm, deci, din start, că „Al Treilea Imperiu britanic” se propune ca Imperium Mundi sinarhic.
Asta indiferent dacă teoriile lui Saint-Yves ajunseseră sau nu, în mod direct, la urechile liderilor Round Table (ceea ce nu este deloc exclus, având în vedere că unul dintre fondatorii grupului secret, vicontele Esher, era un apropiat al reginei Victoria, căreia Saint-Yves îi adresase personal o scrisoare pe tema sinarhiei). Așa cum menționam într-unul dintre episoadele anterioare, sinarhia este un model universal al imperiului mondial ocult, lucru confirmat de eruditul Manly P. Hall – al cărui propriu model, descris ca „Marea Lucrare” în „Secret Teachings of All Ages” și alte studii, este, de altfel, perfect consonant cu sinarhia. Punând lucrurile în alți termeni, poate că entitățile care le suflau iluminaților la ureche aceste idei imperialiste erau vorbite între ele…
Iar această reinventare, crearea acestui „Al Treilea Imperiu britanic”, a avut loc în primele decenii ale secolului XX. Găsim în acest proces și adaptarea necesară a ficțiunii fondatoare (este remarcabil că grupul care a condus din umbră imperiul în aceste decenii se numea „Masa Rotundă”, trimitere directă la legenda regelui Arthur, ficțiune pe care, grație eforturilor magului John Dee, se construise, cu secole în urmă, imperiul, așa cum arătam în Partea I). Găsim și creuzetul ocult (fin de siècle fiind o perioadă calificată în istorie ca renaștere ocultă). Găsim și fiorul milenarist, stimulat de începutul unui nou secol, de schimbările majore generate în societate de revoluția industrială și urbană, de nenumăratele crize, conflicte și războaie ale epocii și, în fine, de însăși catastrofa Primului Război Mondial.
Găsim, după cum se va vedea, și o sinteză cu ficțiunea fondatoare a SUA însăși – care, potrivit lui Manly P. Hall, este utopia ocultă „Noua Atlantidă” a lui Francis Bacon (părinte fondator al științei moderne al cărui moștenitor spiritual se declară, azi, mogulul Peter Thiel din Silicon Valley).
Uniunea „organică” și „mistică”
Ideile lui Zimmern, foarte prizate în elitele epocii, se aliniau cu cele ale lui Lionel Curtis, unul dintre cei mai fanatici imperialiști și mai influenți agenți ai Round Table, care, începând cu 1916, susținea, în diferite lucrări, nevoia transformării Imperiului britanic într-o structură federalistă care, treptat, urma să se extindă la nivel mondial.
Curtis vorbea despre „Commonwealth” („comunitatea de națiuni”) ca „uniune organică” – concept pe care îl foloseau și alți membri ai Round Table, inclusiv Milner, și care evocă, din nou, sinarhia.
În plus, la Curtis, conceptul venea însoțit în mod explicit de o dimensiune mistică pronunțată. El afirma că Imperiul britanic reprezenta forțele luminii (definite prin aceea că, pentru ele, legea era făcută de om și mutabilă, dar se impunea tuturor), angajate într-un război titanic cu forțele întunericului (reprezentate de imperiile autocratice, și care priveau legea ca divină și eternă, dar subordonată regelui – sau cel puțin așa înțelesese Curtis).
În „Civitas Dei” (1934-1937), Curtis declama, în termeni mesianici, că, dacă murea cum se cuvine (răspândind libertate, frăție și dreptate), Imperiul britanic urma să se nască din nou, la un nivel superior al existenței, ca stat mondial. O reformulare a ficțiunii fondatoare care l-ar fi impresionat, probabil, chiar și pe John Dee.
Apropo de care ficțiune: este suficientă lectura rapidă a câtorva capitole din istoria Imperiului britanic (India, China Africa) pentru a înțelege că impresiile stelare ale lui Curtis (sau Zimmern, sau Milner, sau atâția alți corifei ai imperialismului britanic) despre superioritatea morală a conglomeratului imperial și reprezentanților lui nu se susține în realitate.
Dar însuși statul mondial, acea „Împărăție a Cerurilor pe pământ”, uniunea „organică” și „mistică” în care urma să se transfigureze splendidul imperiu renăscut, este, în descrierea lui Curtis, nimic altceva decât o federație care, pretinzând egalitatea între membri, subordonează națiunile mai mici intereselor centrelor metropolitane, care exercită puterea politică, economică, financiară și culturală – „morală”. Un prototip de neocolonialism globalizat cu puternice accente sinarhice.
Numai acele națiuni care ating nivelul de dezvoltare și aliniere la „valori” impus de la centru pot primi privilegii precum libertatea și democrația. Asumându-și poziția autorității sinarhice, care impune doctrina imperială (științifică, morală și religioasă deopotrivă) și le recunoaște drepturile numai acelor supuși care o adoptă fără rest, Curtis explica, în „The Problem of the Commonwealth” (1916):
„Niciun grup de cetățeni nu poate realiza o guvernare responsabilă decât dacă este capabil să exercite puterea politică… În Teritorii, marea majoritate a cetățenilor nu sunt capabili de a se guverna, astfel că, pentru ei, calea spre libertate este, în primul rând, o problemă de educație… Misiunea de a pregăti pentru libertate rasele care nu se pot încă guverna singure este datoria supremă a acelor rase care o pot face. Comunitatea există pentru scopuri spirituale, iar ordinea materială nu este decât un mijloc de realizare a acestora.”
Guvernul internațional tehnocratic
În fine, pentru a rotunji contururile sinarhice ale proiectului „Celui de-al Treilea Imperiu britanic”, nu putea lipsi tehnocrația.
Potrivit lui Quigley, Milner – ca și tehnocrații francezi din „complotul sinarhic” – disprețuia politica de partid, sistemul parlamentar și democrația; pentru realizarea federației imperiale, se impunea o „revoluție managerială”: era nevoie de pregătirea unui grup de tehnocrați care, în spatele scenei și în afara controlului public, să pună în operă în mod eficient ceea ce consideră ei că este mai bine pentru imperiu și cetățeni.
În 1916, Leonard Woolf (soțul Virginiei Woolf și membru central al grupului antinomist Bloomsbury, parte din rețeaua Round Table) scria „International Government”, unul dintre primele tipare de guvern mondial tehnocratic. Woolf propunea o ordine funcționalistă, administrată de organizații internaționale și internaționaliste care operau în afara oricărui control democratic – inclusiv un consiliu internațional permanent care să tranșeze conflictele politice și să emită reglementări obligatorii la nivel mondial.
Studiul fusese comandat de Societatea Fabian, alt nod esențial în rețeaua Round Table, promotoare (la fel ca Mouvement Synachique d’Empire din „complotul sinarhic”) a unei revoluției socialiste silențioase, de sus în jos, prin capturarea graduală a instituțiilor de stat. Un foarte util studiu privind relație dintre Fabian și Round Table este „The Milner-Fabian Conspiracy” (Ioan Rațiu, 2012).
Principalii ingineri ai acestei doctrine operaționale au fost marele dramaturg (și eugenist) George Bernard Shaw și cuplul de activiști Sidney și Beatrice Webb. Ei își numeau principala strategie „permeation” (infiltrare), o metodă care prezenta avantajul de a evita confruntarea electorală directă, alterând statul-gazdă din interior, prin agenți bine plasați în serviciile birocratice, printre consilieri, printre funcționarii civili din spatele scenei – metodă aplicată, de altfel, și de Round Table.
Publicul urma să fie convins să accepte centralizarea tot mai strânsă prin ambalarea politicilor în poleiala „binelui public”, a „eficienței administrative”, a „justiției sociale” sau a „securității”. Dar metoda cea mai bună de a crea adeziune rămânea educația. Ținta principală a Societății Fabian (care a înființat London School of Economics) erau instituțiile academice, care asigurau instruirea „corectă” a noilor generații de tehnocrați. Paralelele cu regimul actual sunt inevitabile.
„Esprit de corps”
Coborând puțin în adâncurile convingerilor spirituale ale membrilor rețelei de elită care pregătea renovarea Imperiului britanic și transformarea lui în Imperiu Universal, găsim câteva dintre elementele menite să asigure acel atât de necesar „esprit de corps”. La fondarea grupului, Cecil Rhodes spusese, de altfel, că Round Table trebuia să fie ca „un fel de frăție religioasă, ca iezuiții, o biserică pentru expansiunea Imperiului britanic”.
Potrivit lui Carroll Quigley, și Curtis, și marea majoritate a membrilor Round Table în această perioadă erau adepți ai „Științei Creștine” („Christian Science”), o sectă lansată în 1879, în SUA, de o spiritualistă pe nume Mary Baker Eddy, care se considera „singura persoană care l-a înțeles pe Iisus Hristos” (a cărui divinitate nu este recunoscută în această sectă), de la care preluase metodele de vindecare a diferitelor boli, mai ales psihice.
H.A.L. Fisher, unul dintre reprezentanții de seamă ai Round Table, care a ocupat funcții importante în aparatul de stat britanic și, mai târziu, la Liga Națiunilor, a dedicat un volum elogios acestor credințe, sub titlul „Noua noastră religie” („Our New Religion”, 1929). „Știința Creștină” cuprinsese cercurile elitelor britanice ale perioadei, fiind extrem de prezentă în grupuri aristocratice cu mare influență politică, precum așa-zisul „Cliveden set” (de la numele proprietății clanului Astor unde se desfășurau activitățile).
În același timp, Bertrand Russel, John Maynard Keynes, Julian Huxley, Leonard Woolf și alți membri importanți ai rețelei făceau parte din societatea secretă „Apostolii” (Apostles), organizată la Cambridge, universitate care, ca și Oxford, era unul dintre cele mai fertile terenuri de recrutare de talente pentru rețeaua imperialistă – dar și, pare-se, bazin de recrutare de spioni sovietici. Din faimosul grup al celor „Cinci de la Cambridge”, expuși în anii 1950-1960, cel puțin doi făceau parte din societatea secretă a „Apostolilor”.
„Apostolii” promovau „Înalta Homosexualitate” ca formă de mentorat ideală pentru crearea unei elite imperiale de cea mai înaltă calitate morală, dotată cu acel esprit de corps indisolubil pe care îl urmărise Cecil Rhodes încă de la crearea Round Table. De altfel, istoria consemnează măcar suspiciunile, dacă nu în toate cazurile și confirmarea, că Lord Curzon, Cecil Rhodes, vicontele Esher, Lord Halifax, Lord Lothian, Lord Rosebery, Lord Kitchener – cu toții figuri uriașe în Round Table – ar fi avut aceleași convingeri, inculcate din perioada colegiului.
Descriind câteva dintre aceste relații, volumul „Sodom on the Thames” (Morris B. Kaplan, 2012) subliniază că „nobila pederastie” sau „iubirea arcadiană” practicată în aceste cercuri se baza pe o interpretare a paiderastia Greciei antice, și plasa legăturile dintre bărbați maturi și amanții lor mai tineri „în centrul educației civice”. Faptul că homosexualitatea era încă pedepsită penal în epocă făcea ca aceste relații, formate la pubertate sau în adolescență și, adesea, foarte puternice emoțional, să creeze o complicitate și loialitate profundă între participanți pentru tot restul vieții, chiar dacă se căsătoreau și își întemeiau o familie, ceea ce se întâmpla în multe cazuri.
Deși, abordat pe subiect, Quigley a evitat să răspundă – sugerând că subiectul e foarte delicat – există suficiente indicii că faimoasa „Grădiniță a lui Milner” (Milner’s Kintergarden), grupul informal de tineri funcționari britanici creat de Milner în Africa de Sud pentru a administra noua colonie, funcționa pe aceleași principii. După ce slujeau o vreme în Africa, impregnându-se de spiritul unificării și întăririi Imperiului britanic, tinerii (niște „puști”, spunea Quigley) primeau posturi la Londra sau în alte regiuni ale imperiului; figuri proeminente din rețeaua Round Table (inclusiv Lionel Curtis) fuseseră formate la „Grădinița lui Milner”.
Acest aspect, al „iubirii arcadiene” cultivate în înaltele cercuri ale elitei imperiale nu trebuie nici absolutizat, dar nici minimalizat. Dincolo de legăturile emoționale dintre membri individuali, este limpede că el a creat atitudini de grup care produceau nu doar efecte în sens larg culturale, ci și politice.
Grupul Bloomsbury, de pildă, cu o influență enormă în literatură, în estetică, în critica de artă și literară, în economie, dar și în atitudinile moderne apropo de feminism, de pacifism, de sexualitate, și care avea suprapuneri importante cu Round Table, Societatea Fabian și „Apostolii”, cultiva o imoralitate studiată în toate domeniile și, sub pretextul unei provocări la adresa falsei pudori a societății, încerca să împingă granițele moralei sexuale și decenței publice.
Unul dintre membrii importanți ai grupului – și părinte fondator al economiei moderne – John Maynard Keynes, descria filosofia grupului astfel:
„Noi repudiam întrutotul morala obișnuită, convențiile, înțelepciunea tradițională. Altfel spus, eram, în sensul cel mai strict al termenului, imoraliști. Trebuia, bineînțeles, că luăm în calcul și consecințele, ce s-ar fi întâmplat dacă eram descoperiți. Dar nu recunoșteam nicio obligație morală, nicio sancțiune de ordin interior, pentru a ne conforma sau a ne supune. Susțineam în fața cerului că suntem judecătorii propriului nostru comportament”.
Se spune despre Grupul Bloomsbury că „trăia în pătrate, picta în cercuri și iubea în triunghiuri”.
Un mic eșantion: marea scriitoare Virgina Woolf, soția lui Leonard Woolf, a avut o relație intimă cu Vita Sackville-West, soția marelui diplomat britanic Harold Nicolson, la rândul lui homosexual (mariajul „deschis” al cuplului Nicolson fiind descris în termeni foarte romantici de fiul celor doi, Nigel, în „Portrait of a Marriage”, o carte care a făcut valuri la publicare, în 1973).
Sora Virginiei, pictorița Vanessa Bell, era soția criticului de artă Clive Bell și amanta pictorului Duncan Grant – amant, în același timp, al marelui economist Keynes. Angelica, fiica Vanessei și a lui Grant, care a trăit mai bine de jumătate de viață cu convingerea că tatăl ei era Clive Bell, s-a căsătorit, la numai 19 ani, cu încurajarea familiei, cu mult mai bătrânul scriitor și publicist David Garnett, neștiind că acesta fusese amantul tatălui ei biologic (traume descrise în volumul ei de memorii, „Deceived with Kindness”, 1984).
Leonard Woolf, soțul Virginiei și autorul primului tipar formal de guvern mondial, a scris și prima introducere explicativă a operei lui Sigmund Freud în limba engleză (în 1914); el scria, anticipând freudo-marxismul:
„Așa cum descoperirile sau ipotezele lui Newton și Darwin au afectat profund sfere ale gândirii și cunoașterii mult dincolo de granițele științelor în care aceste teorii au apărut, tot așa și descoperirile lui Freud privind subconștientul au o semnificație enormă nu doar în psihologie, ci și în religie, etică, politică, sociologie. Dintre toate contribuțiile lui, cea mai fundamentală și mai acoperitoare prin efectele ei privește sentimentul omului privind păcatul.”
Într-un astfel de creuzet intelectual și moral, atmosfera Berlinului în timpul Republicii de la Weimar (pe care am descris-o în seria „Utopia queer”) era considerată de membri ai elitelor britanice o culme paradisiacă a libertății și împlinirii individuale. Lucru care reiese, de altfel, și din scrierile lui Christopher Isherwood, și el membru al acelorași cercuri (ca și filosoful Gerald Heard, ca și Aldous Huxley, ca și Bertrand Russell, etc. etc.).
Față cu cele de mai sus, recenta remarcă a prim-ministrului britanic Keir Starmer, care s-a declarat public mândru că actualul parlament britanic este „cel mai gay parlament… nu doar din istoria [Marii Britanii, ci] din istoria lumii”, capătă conotații mai serioase decât ar putea părea la prima vedere.
Liga Națiunilor
Pe aceste principii imperialist-britanice s-a creat Liga Națiunilor după Primul Război Mondial. De altfel, mai concret, Carroll Quigley susține că Liga Națiunilor s-a născut din Conferințele Imperiale organizate periodic de Londra cu liderii coloniilor și dominioanelor sale – o altă inițiativă Round Table. Iar mai sus-citatul Zimmern, arhitectul „Celui de-al Treilea Imperiu britanic”, a fost unul dintre autorii documentelor fondatoare ale Ligii.
Așa cum arată analiza lui Quigley, britanicii sperau să folosească acest organism internațional pentru a-și întări controlul asupra propriilor colonii și dominioane, a-și fortifica apropierea de Statele Unite ale Americii și a influența puterile europene, într-un mod coordonat. Dar socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.
În ciuda eforturilor majore depuse pe ambele maluri ale Atlanticului, Senatul american nu a aprobat participarea SUA la Ligă. Dezamăgiți de rezultate, reprezentanții delegațiilor britanică și americană au decis – pe modelul Round Table – să-și continue eforturile în privat, prin constituirea unor organizații care să se asigure că o asemenea lipsă de aliniere din cauza opiniei publice nu avea să se mai repete în viitor. Cu întreg sprijinul Round Table, Lionel Curtis a înființat, în 1920, Chatham House (RIIA). Un an mai târziu, „Colonelul” Edward House (cel mai influent consilier al președintelui Woodrow Wilson și arhitectul faimoasei „declarații în 14 puncte” prezentate de Wilson în 1918) și faimosul propagandist Walter Lippmann au înființat, cu sprijinul financiar al lui John D. Rockefeller Jr., organizația americană soră a RIIA, Council on Foreign Relations, care a numărat printre membrii timpurii pe bancherii J.P. Morgan, Paul Warburg și Jacob Schiff.
Altă sursă de nemulțumire pentru Round Table și guvernul britanic: profitând de principiile egalitariste ale Ligii, dominioanele și coloniile britanice membre manifestau, nu cum și-ar fi dorit Londra, o dorință mai mare de integrare, ci, dimpotrivă, ambiții tot mai pronunțate de autonomie.
În fine: structura Ligii nu conținea o autoritate supranațională cu un drept de decizie care să știrbească suveranitatea țărilor membre (așa cum și-ar fi dorit anumiți reprezentanți ai sinarhiei, precum părintele fondator al Uniunii Europene, Jean Monnet, la care voi reveni). Fiecare țară își păstra dreptul de veto, iar deciziile nu se puteau lua decât cu unanimitate – ceea ce prevăd și azi tratatele Uniunii Europene – și încearcă tot mai insistent să schimbe, prin diferite metode, birocrația de la Bruxelles.
Pe de altă parte, era limpede că Marea Britanie nu ar fi acceptat o astfel de autoritate supranațională; și nici SUA, căreia – la nivelul opiniei publice și Congresului – până și modestul mecanism de arbitraj prevăzut pentru conflicte i se păruse prea mult, motiv pentru care refuzase participarea și se retrăsese iar în „izolaționism”, spre exasperarea britanicilor.
Un articol publicat în jurnalul The Round Table admitea, în martie 1920, că opinia publică – și chiar cercurile politice, nu doar americane, ci și europene – nu erau încă pregătite pentru „uniunea organică”.
Această carență de entuziasm față de Imperiul Universal, pentru care Primul Război Mondial nu reușise să creeze disponibilitatea necesară, avea să fie ameliorată de șocul Celui de-al Doilea Război Mondial, care a urmat la nici două decenii după constituirea Ligii.
De altfel, așa cum conchidea Carroll Quigley pornind de la arhivele grupului, Round Table a declanșat curând o campanie de subminare a Ligii Națiunilor și a Tratatului de la Versailles. Temându-se că, fără o Germanie puternică, Europa nu se putea apăra de bolșevism (și de ruși, în general), Round Table – în armonie cu guvernul Chamberlain – a dus constant o politică pro-germană, care, în primele faze, s-a manifestat ca opoziție la impunerea condițiilor drastice prevăzute în Tratatul de la Versailles, pentru a deveni, pe parcurs, acea faimoasă „politică de împăciuire” care avea să culmineze la München, în 1939.
În aceste condiții, Liga Națiunilor rămânea doar un progres simbolic pe drumul spre Imperiul Universal și spre „Statele Unite ale Europei”. Concluzia Round Table față de acest mai degrabă eșec a fost că Imperiul Universal trebuia instaurat pe mai multe nivele și în mai multe etape. Pe de o parte, Imperiul britanic urma să-și continue consolidarea relației cu Statele Unite ale Americii, prin integrarea elitelor și a cât mai multor laturi ale politicii, finanțelor și înaltelor instituții de pe cele două maluri ale Atlanticului.
Pe de altă parte, din acest nucleu de imperiu anglo-american universal, statul mondial urma să se dezvolte, treptat, prin eforturile unor organisme și instituții internaționale – și, mai ales, urmând modelul atât de reușit al Round Table și Imperiului britanic, în general – prin grupuri și rețele de indivizi care, ca să-l citez din nou pe Quigley, „uniți de devoțiunea pentru cauza comună și de o loialitate personală unul față de celălalt… să-și urmărească obiectivul prin influență politică și economică exercitată în secret, în spatele ușilor închise, și prin controlul agențiilor de presă, educaționale și de propagandă.” Definiția însăși a tehnocrației sinarhice.
Pan-Europa
Cât despre Europa: „Statele Unite ale Europei” nu urmau să includă și Marea Britanie; această separare între Imperiul britanic și cel european, ca părți diferite din Imperiul Universal, apărea și la Saint-Yves, și la sinarhiștii din anii 1920 – 1930, și s-a păstrat în primele etape ale existenței Uniunii Europene.
(Marea Britanie a devenit membră a Comunităților Europene abia în 1973, pe fondul temerii că SUA urma s-o abandoneze – contextul era Criza Suezului; între timp, așa cum se știe, a ieșit din UE, prin faimosul „Brexit”. Mai recent, pe fondul noilor tensiuni cu Washingtonul, se fac tot felul de eforturi de reintegrare.)
Câtă vreme procesul de integrare nu afecta Marea Britanie, extrem de sensibilă la orice posibilă atingere adusă propriei suveranități, Europa putea face eforturi mai ferme spre federalizare – în paralel cu o tot mai strânsă integrare cu nucleul anglo-american. Experiența Ligii scosese plenar în evidență că – în perspectiva obiectivului de a crea Imperiul Universal – națiunile europene trebuiau subsumate unei autorități supranaționale.
Lecțiile perioadei nu aveau să fie uitate după Cel de-al Doilea Război Mondial. Nu a fost uitată invazia franco-belgiană în Ruhr, în 1923, care, însoțită de cruzimi și abuzuri prea rar menționate în manualele de istorie, a cauzat o hiperinflație extremă și colapsul economic al Germaniei – lecție din care avea să se nască, mai târziu, Comunitatea Cărbunelui și Oțelului. Nu a fost uitată nici cooperarea militară agreată de URSS și Germania prin protocoale secrete la Tratatul de la Rapallo, încheiat în 1922, când niciuna dintre cele două țări nu era membră a Ligii – lecție rezumată de primul secretar general al NATO, Lord Ismay, în sloganul: „Scopul NATO este să țină URSS afară, SUA înăuntru, și Germania jos”, adică submisă și bine integrată în instituțiile occidentale.
Până acolo, însă, revenind la mirobolanții ani douăzeci: în 1922 se lansa mișcarea Pan-Europa, primul efort de creare a unei „Uniuni Europene”, condus de contele de origine austriac-niponă Richard von Coundehove-Kalergi și susținut de mari figuri ale epocii.
Dacă, pentru „Al Treilea Imperiu britanic” (și universal), legăturile cu sinarhia se regăsesc, așa cum rezultă de mai sus, în caracteristici precum „unitate organică” și „mistică”, scop spiritual, autoritate spirituală și morală, elite care conduc în afara controlului public, puterea aparținând clasei de tehnocrați etc., în cazul mișcării Pan-Europa, conexiunile sunt (și) personale.
Voi prezenta Pan-Europa, legăturile acestei mișcări cu sinarhia, conflictul „ocult” cu nazismul și primele etape ale înființării Uniunii Europene în episodul următor.
