The European Conservative redă declarațiile făcute în presa suedeză de Jacob Wallenberg, un mare „guru al investițiilor” și președinte al companiei Investor AB, care are în portofoliul său de administrare importante corporații globale.
În aprecierea lui Wallenberg, UE „a mers prea departe” cu ambițiile sale climatice; aceste excese, cuplate cu creșterea birocrației, afectează serios competitivitatea Europei.
„Bruxellesul face viața grea propriilor companii, în timp ce competitorii, cum ar fi China, părăsesc în goană continentul” (european), spune Wallenberg, subliniind că acele companii care aleg să colaboreze strâns cu UE nu fac, în esență, altceva decât să susțină tranziția verde și să continue să investească în ea – asta deși s-a pierdut orice echilibru corect între „virtuți, ambiții și competitivitate”.
Criticile sunt cu atât mai usturătoare cu cât nu vin de la un opozant al ideologiei verzi. Wallenberg este foarte sigur pe el când spune: „Trebuie investit în tranziția verde. În parte, asta este o responsabilitate morală; în parte, credem că asta este ce vor consumatorii, produse verzi, și ce vor tinerii, să lucreze pentru angajatori implicați activ în tranziția verde”.
Problema lui Wallenberg este implementarea. „Schimbarea climatică” este o problemă globală, nu doar europeană, iar Europa își ia pe umeri o povară disproporționată, în condițiile în care marile emisii sunt în altă parte: „UE a mers prea departe cu aceste ambiții. UE vrea să rezolve problemele întregii lumi, deși cele mai mari probleme nu sunt în Europa. Sunt în India, în China, în America de Sud. Vom face tot ce trebuie, dar trebuie făcut în condiții de ordine”.
Ideea că obsesia verde a Uniunii Europene ar putea avea legătură nu cu salvarea planetei de emisii (din care țările UE produc numai între 6 și 8%), ci cu creditele de carbon, pe care se bazează, în final, întreaga arhitectură de control prin „moneda etică”, nu apare în discursul lui Wallenberg.
El spune doar că UE trebuie să aibă grijă să nu prejudicieze oportunitățile companiilor europene de a concura pe piața mondială impunând reguli pe care alte țări nu sunt obligate să le respecte. De exemplu, raportările de „sustenabilitate” impuse de UE companiilor au atins asemenea proporții încât au devenit o povară administrativă cu totul nerezonabilă: „UE cere raportări verzi până și de la companiile foarte mici. Pentru companiile mari, aceste raportări au devenit la fel de cuprinzătoare ca raportul anual de activități”.
În Suedia, spune Wallenberg, situația e agravată de o cultură în care oamenii sunt dispuși să aplice reguli chiar mai stricte decât cele impuse de UE.
În final, Wallenberg se întreabă dacă UE va găsi un echilibru mai bun între „ambițiile climatice” și competitivitate înainte ca Europa să piardă și mai mult teren în fața unor rivali care se dezvoltă cu mare viteză – cum ar fi China.
Sursa în text.
