Zero Hedge publică o analiză a economistului Daniel Lacalle sub titlul: „Datoria SUA contează, dar următoarea criză ar putea veni din zona euro”.
Autorul susține că, deși presa se arată mai interesată de gigantica datorie publică americană (care a atins acum câteva zile 40 de trilioane de dolari), sarcina fiscală ascunsă ar putea face ca următoarea criză a datoriei suverane să apară nu în SUA, ci în Europa.
Potrivit datelor oficiale pentru 2026, valoarea actualizată a deficitelor de finanțare pentru sistemele americane de securitate socială și Medicare se ridică la aproximativ 95.000 de miliarde de dolari pe un orizont de 75 de ani – ceea ce reprezintă circa 5% din valoarea actualizată cumulată a PIB-ului proiectat pentru acea perioadă –, sumă care se adaugă datoriei federale deținute de public, estimată deja la 101% din PIB-ul anual în 2026.
Dar Europa nu stă deloc mai bine. Potrivit estimărilor oficiale ale Comisiei Europene, obligațiile nete acumulate privind pensiile publice se ridică la aproximativ 150% din PIB, după luarea în calcul a contribuțiilor viitoare, în timp ce angajamentele brute privind pensiile se ridică la circa 371% din PIB. Iar cifra nu include mare parte din presiunea pe care o vor genera în viitor cheltuielile cu asistența medicală și îngrijirea pe termen lung.
În plus, în cele mai multe mari economii europene, politicienii neagă aceste realități fiscale. Niciun guvern din zona euro nu e dispus să reducă cheltuielile sau să limiteze obligațiile financiare viitoare; dimpotrivă, așa cum știm, se ia în calcul chiar contractarea de noi împrumuturi (colective) pentru a satisface ambiția Comisiei Europene de a avea un buget de două trilioane în perioada 2028-2034. Asta în condițiile în care, potrivit analizei lui Lacalle, obligațiile asumate și nefinanțate depășesc deja 300% din PIB în țări cheie ale zonei euro.
Un alt motiv de îngrijorare pentru Europa este scăderea apetitului investitorilor pentru activele suverane ale zonei euro, care, începând cu 2021, au generat randamente economice negative.
„Datoria SUA este îngrijorătoare, dar datoria zonei euro este mult mai problematică, întrucât cifra raportată reflectă numai nivelul datoriei potrivit protocolului privind deficitul excesiv, dar nu și totalul obligațiilor administrațiilor publice” (inclusiv angajamentele implicite, cum ar fi pensiile și sectorul public).
Economia europeană este în stagnare, iar investitorii, care „transmit guvernelor mesajul că nicio bancă centrală nu le mai poate acoperi iresponsabilitatea” nu mai sunt dispuși să finanțeze obligațiunile suverane pe termen lung, „active care nu mai sunt la fel de sigure ca altă dată”.
„Guvernele economiilor dezvoltate au împins la maximum limitele politicilor finanțate prin îndatorare, depășind totodată pragurile fiscale, economice și inflaționiste”, dar, în același timp, „cheltuiesc și se împrumută ca și cum ar dispune de o credibilitate monetară nelimitată”, singurul lor instrument fiscal fiind majorarea impozitelor.
„Problema reală nu se rezumă la nivelul datoriei”; este vorba despre „o combinație între împrumuturi foarte mari, birocrații extinse, taxe mari și o lipsă a capacității de creștere reală” care nu mai poate fi ascunse de băncile centrale și nu privește doar țări mai mici, ci afectează grav cele două economii centrale ale zonei euro: Germania și Franța.
Potrivit analizei, nici celelalte două „soluții” spre care aleargă UE (1. Uniunea economiilor și investițiilor, sau Uniunea Piețelor de Capital, care vrea să aloce economiile cetățenilor europeni pentru satisfacerea nevoilor de capital; și 2. Euro digital, care, ni se spune, nu este o monedă programabilă, dar, la o privire mai atentă, este) nu vor rezolva criza.
Astfel de măsuri nu fac decât să alimenteze îngrijorarea investitorilor că zona euro a ales calea intervenționismului, optând pentru control guvernamental în loc de dezvoltare economică.
„Proiectul Uniunii economiilor și a investițiilor nu va reuși să prevină o criză a datoriei în zona euro. Iar, în condițiile în care guvernele refuză reducerea cheltuielilor, moneda digitală ar putea duce doar la supraveghere, control și, în cele din urmă, la o inflație mai ridicată.”
Sursa în text.
