„Poziția lui de arhonte l-a făcut pe Solon să-și dea seama de propriile neajunsuri; și-atunci, a vizitat Egiptul în căutarea unei mai mari înțelepciuni”.
Manly P. Hall, „The Secret Destiny of America”
Am dedicat Partea a II-a unei scurte prezentări a doctrinelor „democrației universale” care alimentează „destinul secret al Americii” – de fapt, al întregii lumi. Continui aici cu o prezentare a câtorva modele, elemente și simboluri fundamentale ale acestui proiect, recognoscibile în timp.
Două obsesii îngemănate: Egiptul și Atlantida
Așa cum am văzut în Partea a II-a, grație în primul rând hermetismului, Egiptul antic este considerat o sursă primă a doctrinelor secrete care stau la baza proiectului ocult al statului mondial. Obsesia pentru Egipt, simboluri și artefacte egiptene traversează ocultismul occidental până în contemporaneitate.
Pe de altă parte, Egiptul este asociat cu Atlantida, pentru că prima legendă despre această insulă mitică, redată de Platon în dialogurile Timaios și Critias, spune că arhontele grec Solon ar fi aflat despre Atlantida în Egipt, de la preoții unui templu dedicat zeiței Isis.
Atlantida, ca model de stat ideal într-o Epocă de Aur a civilizației, a intrat în ezoterismul occidental pe calea neoplatonismului, tot în Renaștere. Când spune „stat platonician”, ca model de stat ideal, Hall spune Atlantida, îmbogățită cu Republica și Legile lui Platon.
După cum se va vedea în secțiunile următoare, acest model stă la baza utopiilor pe care Hall le propune ca prototip al statului mondial, iar modelul suprem, cel oferit de Sir Francis Bacon în secolul XVII, poartă chiar numele misterioasei insule dispărute: „Noua Atlantidă”, situată în America.
Obsesia îngemănată pentru Atlantida și Egipt continuă și astăzi, grație mai ales ocultistului american Edgar Cayce (1877-1943), zis și „Profetul adormit” (pentru că își avea viziunile în somn sau într-o stare de transă profundă). Cayce susținea că trăise, într-o viață anterioară, în Atlantida, ca mare preot, și că supraviețuitorii catastrofei atlantice s-au refugiat în Egiptul preistoric, unde au adus civilizația și au construit Marea Piramidă.
Pentru exemplificare: recent, o echipă de cercetători italieni a anunțat descoperirea unor structuri complexe sub platoul Giza, care, potrivit declarațiilor, ar fi proba existenței unei civilizații preistorice extrem de avansate – teorie de bază la ezoteriști, dar pe care o îmbrățișează și unii istorici și arheologi, și care face deliciul „conspiraționiștilor” de multă vreme.
Specialiștii care au descoperit structura spun că ar putea fi vorba de un oraș menționat în Cartea Egipteană a Morților. Dar descoperirea alimentează vechi teorii despre existența unei enorme biblioteci preistorice, ascunsă sub Piramidă sau sub Sfinx (zisa „Hall of Records”), o bibliotecă în care s-ar găsi, potrivit viziunilor lui Cayce, parte din literatura și artefactele Atlantidei.
Și Hall susține, în „The Secret Teachings of the Ages”, că Egiptul antic era moștenitorul Atlantidei și, mai departe, că Moise, care era un mare inițiat în aceste cele mai profunde mistere egiptean-atlante, ar fi transmis aceste cunoașteri secrete evreilor – nu în religia lor exoterică, ci în misterioasa cabala – altă obsesie a ocultismului occidental.
Iar papii renascentiști, așa cum vom vedea, zugrăveau Vaticanul cu imagini ale zeiței Isis ca îndrumătoare, pe de o parte, a lui Hermes Trismegistos, și, pe de alta, a lui Moise.
Primul democrat din lume
În aceste condiții, exemplificând traseul multimilenar al doctrinelor secrete, Hall spune, în „The Secret Destiny of America”, că „primul lider care a avut o conștiință socială în administrarea unei națiuni a fost faraonul Egiptului, Akhenaten” (1379-1362 î.Hr.). El este primul exemplu istoric de „rege filosof”.
Faraonul Akhenaten este cunoscut azi mai ales ca soț al preafrumoasei Nefertiti și (probabil) tată al faraonului Tutankhamon, precum și pentru faptul că arăta bizar: după cum se vede în reprezentări, avea un corp cu trăsături feminine marcate (șolduri late, sâni) și capul extrem de țuguiat.
Comentau experții mai recent că Akhenaten ar fi suferit de o mutație genetică, din cauza căreia organismul lui transforma în hormoni feminini mai mulți hormoni masculini decât ar fi fost cazul. Cât despre cap, tot o afecțiune, dar nu rezultă care. Asta comentau experții; unii „conspiraționiști” spun, firește, că era, probabil, extraterestru.
Indiferent din ce motiv, cert este că Akhenaten a fost un mare reformator. Nemulțumit de prestația zeilor, care, considera el, deveniseră ineficienți, imobili – toți cu excepția unuia, zeul soarelui, Aten, care era viu și nemuritor („cel care își dăduse singur viață”) – Akhenaten a impus egiptenilor o nouă religie – și o nouă capitală, Amarna.
Sub noul regim, Aten era unicul zeu care putea fi venerat – dar singurul care îl putea venera în mod direct era faraonul (cu soția), în timp ce restul populației trebuia să se închine la faraon; treptat, singurul simbol religios permis a fost discul solar.
Egiptologii dispută încă dacă „atenismul” era un monoteism, un henoteism sau o formă de monolatrism, cert este că poporul egiptean a fost atât de mulțumit de aceste noutăți încât, după moartea lui Akhenaten, fiul lui, Tutankhamon, a abandonat integral proiectul, iar urmele culturii de la Amarna au fost distruse sistematic de-a lungul mileniilor.
Istoria secretă, pe care ne-o spune Manly P. Hall, însă, este un pic alta; Akhenaten ar fi fost
„primul pacifist, primul realist, primul monoteist, primul democrat, primul eretic, primul umanist, primul internaționalist și prima persoană cunoscută care a fondat o religie. El s-a născut înainte de vreme, cu mii de ani prea devreme… primul om din istorie care a îndrăznit să viseze la o Frăție a Omenirii și și-a dat bucuros viața pentru acest vis.”
În perspectiva doctrinei oculte a Egiptului ca depozitar al moștenirii atlante, Akhenaten ar fi fost un recuperator al adevărurilor divine provenite din Atlantida – un restaurator al adevăratei religii, al adevăratei filosofii. Prea avansat pentru epoca lui, el nu a fost înțeles de contemporanii lui obtuzi, cum se întâmplă atâtor iluminați.
Motiv pentru care Hall nu e singurul ocultist care a pus ochii pe Akhenaten. Sigmund Freud a propus teoria că Moise ar fi fost un preot al noii religii a lui Akhenaten și, la moartea faraonului, ar fi fugit și ar fi perpetuat monoteismul (solar, se înțelege) în regiune. Evreii l-au omorât pe Moise, pentru că nu le plăcea noua religie, după care (e teoria lui Freud, deci trebuia să avem și-un pic de psihanaliză), printr-un mecanism defensiv subconștient, au exprimat opusul a ceea ce simțeau și au adoptat fervent monoteismul.
Oricum ar fi, observăm în personajul Akhenaten, care sunt calitățile pe care Hall – sau, poate, ar trebui să spun „frăția secretă” care conduce destinele omenirii – le apreciază în mod deosebit la un lider zis „democrat”: (i) caracterul revoluționar, care răstoarnă vechile credințe și instituții pentru a-și pune în operă preferințele personale; (ii) caracterul religios al revoluției – căci Akhenaten este și „primul fondator al unei noi religii”; (iii) caracterul secret și idolatru, căci numai Akhenaten îl putea venera pe zeul suprem, iar restul lumii trebuia să i se închine lui, ca „iluminat”; (iv) caracterul internaționalist sau „globalist”, cum i s-ar spune astăzi.
Primul arhonte și zeița Isis
Următoarea personalitate marcată de Hall în istoria drumului omenirii spre „democrația universală” este Solon (cca. 630-560 î.H.), marele om de stat și reformator atenian.
După ce îi trece pe scurt în revistă reformele sociale, Hall descrie legendara călătorie a lui Solon în inevitabilul Egipt, în căutarea înțelepciunii, ocazie cu care sunt încorporate în programul ocult alte două elemente majore: zeița Isis, la al cărei altar Solomon poposește, și, așa cum spuneam la început, povestea Atlantidei, pe care Solon o află acolo de la preoții egipteni.
Zeița Isis, una dintre cele mai importante zeități egiptene și personaj principal în mitul lui Osiris, a fost venerată ulterior în întregul bazin mediteraneean. Romanii au adoptat cultul lui Isis în secolul I î.H., dezvoltând o serie de culte de mistere (inițiatice) care au supraviețuit și în perioada creștină, până în secolele IV-VI d.H.. Ulterior, sub diverse nume, ea a rămas o constantă în ocultismul occidental.
În „The Secret Teachings of All Ages”, Hall spune că Isis – înfășurată în văluri din cap până în picioare – reprezintă misterele hermetismului, marile adevăruri ascunse de ochii ignoranți ai lumii, cheia doctrinelor secrete ale vechilor filosofi, și că ea nu relevă nimic din toate astea decât celor puțini, inițiații.
Așa cum spuneam comentând Jocurile Olimpice de la Paris, 2024, unii autori susțin că numele orașului Paris ar proveni de la numele zeiței (Par-Isis). Dar, și dacă nu ar fi așa, este cert că la Paris, pe malul Senei, a existat un mare templu dedicat lui Isis (unii spun că pe locul pe care se ridică astăzi biserica St.-Germain-des-Prés, alții, chiar pe locul actualei Catedrale Notre-Dame).
Iar legătura profundă dintre Paris și Isis a continuat de-a lungul secolelor, manifestându-se intens în timpul Revoluției franceze. În 1793, în plină epocă a masacrelor iacobine, parizienii au construit o uriașă statuie a zeiței Isis, simbolizând Natura și Regenerarea: o fântână din sânii căreia curgea apă „vie”.
Ocazie cu care am atins și Revoluția franceză, unul din evenimentele istorice majore în care s-a consemnat rolul crucial jucat de societățile oculte (francmasonerie, Illuminati, rozacrucieni, o combinație între ele; teoriile diferă). În lumina celor dezvăluite de Hall, asta ar explica prezența zeiței Isis în mijlocul evenimentelor – precum și anticreștinismul feroce al Revoluției franceze.
Zeița Libertății
Francezii le-au transmis, pare-se, pasiunea lor pentru Isis și fraților lor revoluționari americani, făcându-le cadou, în 1884, o statuie colosală numită Liberty Enlightening the World (Libertatea iluminând întreaga lume), cunoscută ca „Statuia Libertății”.
Înainte de a pleca peste ocean, capul statuii a fost expus la Expoziția Universală de la Paris, în 1878.
Povestea spune că Frédéric Auguste Bartholdi, creatorul monumentului – francmason și un apropiat al altui mare francmason, revoluționarul Garibaldi (alături de care a luptat și fondatoarea teosofiei, Helena Blavatschi, ceea ce deja nu mă mai miră) – tocmai lucra la un proiect pentru o statuie a zeiței Isis care să fie instalată la intrarea în Canalul Suez. Cum nici egiptenii, nici francezii care dezvoltau canalul nu au vrut-o, Bartholdi a făcut-o, generos, cadou Statelor Unite, curând după împlinirea a 100 de ani de la Revoluția americană.
O copie mai mică a fost instalată în Île aux Cygnes, la Paris, vizavi de Turnul Eiffel.
Sigur că Statuia Libertății este un monument neoclasic și nu seamănă cu reprezentările antice ale zeiței Isis; nu seamănă nici măcar cu foarte egipteana Isis venerată de parizienii revoluționari la 1793. În general, ea este considerată o reprezentare a zeiței romane a libertății, Libertas, ori a zeului Apollo în versiune feminizată. Torța din mâna dreaptă reprezintă „iluminarea”, iar razele coroanei – soarele.
Șapte raze
Este interesant de menționat că numărul razelor coroanei, șapte, are profunde conotații ezoterice în multe tradiții. În hermetism, de pildă, lumea creată de Demiurg are Șapte Guvernatori (planete), iar omul, cuprins și el de un impuls demiurgic, în imitația Creației, cade intenționat (iar nu prin greșeală, ca în Facere), printre ei, cu permisiunea „Tatălui”. Natura simte în om puterea celor Șapte Guvernatori și se împreunează cu omul „în iubire”.
Așa cum comenta André-Jean Festugière, expert în neoplatonism și hermetism, „Căderea omului hermetic seamănă mai mult cu căderea lui Lucifer, decât cu căderea lui Adam”. Sau, în termenii lui Frances Yates, „geneza egipteană spune povestea creației și căderii unui om divin, un om intim legat la originile sale de stelele-demoni: Omul-Mag”.
Mai departe, cele șapte raze apar ca atare în teosofie, începând cu Helena Blavatschi, după care cele „Șapte Raze Primordiale” sunt ființe celeste – „Zei”, „Îngeri” sau „Puteri”.
Urmașul lui Blavatschi, Charles Leadbeater, consideră că fiecare dintre cele șapte raze reprezintă câte un tip de magie, iar marea preoteasă a mișcării New Age, Alice Bailey, oferă cea mai complexă descriere și analiză a acestor șapte raze, asociind fiecăreia culori, locuri și „maeștri invizibili”, care îndrumă în secret omenirea (inclusiv prin înalți oficiali ai ONU) spre împlinirea destinului ei multimilenar.
Ce spun toate astea despre Statuia Libertății și, mai departe, despre America, pe care ea o reprezintă, decide fiecare pentru sine. Sigur că toate astea pot fi o simplă coincidență – deși, față de povestea pe care o spune Manly P. Hall, pare mai puțin probabil.
Obeliscuri
Un alt element egiptean pe care îl au în comun francezii și americanii este obeliscul. Francezii și-au instalat obeliscul de la Luxor în Place de la Concorde, centru al activităților revoluționare, în 1836, sub domnia lui Louis-Philippe I, fiul lui Philippe Égalité – iacobin și mare maestru al Grand Orient de France.
Americanii au două obeliscuri. Unul original, Acul Cleopatrei, instalat în Central Park, la New York, în 1881 (perechea lui a fost instalată la Londra, în 1877), și unul construit local, la Washington, în 1877, în onoarea președintelui George Washington, și el francmason.
Statul platonician
Așa cum spuneam, Solon aduce în povestea lui Hall nu doar pe Isis, ci și Atlantida, care, spune Hall, în versiunea ei inițială – ca „fabulă politică” – era „o Ligă a Națiunilor în antichitate”, fiind formată din trei continente (Europa, Asia și Africa) și „șapte insule” mai mici și condusă de zece regi care trăiau în pace și armonie unii cu alții: o Epocă de Aur.
Cât despre „democrația universală” care domnea pe acest tărâm, ea era o monarhie în care regele ideal era descendentul unei rase divine:
„adică, el este membru al Ordinului celor Iluminați; căci toți cei care ajung la o stare de înțelepciune aparțin apoi unei familii de eroi – ființele umane perfecționate.”
O „democrație filosofică”, zice Hall, în care „toți oamenii au dreptul de a deveni înțelepți prin auto-disciplină și auto-perfecționare” și trăiesc o existență comunală, foarte fericiți; cei cu ambiții prea mari („spre tiranie sau cucerire”) sunt aspru pedepsiți. Surprinzător, în aceste condiții, că Atlantida 1.0 s-a prăbușit nu din cauza neperfecționaților de rând, ci pentru că, în timp, cum „conștiința divină din ei a început să se estompeze”,
„Regii Atlantidei au decis să-și folosească puterile pentru ca, împreună, să înrobească toate popoarele pământului”.
Prototipul statului ideal în viziunea lui Hall este „statul platonician”, „guvernul regelui-filosof”, dezvoltat pe modelul Atlantidei și descris de Platon mai ales în Republica.
Trebuie spus din capul locului că experții încă dispută dacă Republica este, mai degrabă, un ghid pentru progresul moral al individului, iar nu unul pentru perfecțiune civică sau politică, ori dacă Platon însuși a considerat „Republica” lui dezirabilă, nu mai zicem fezabilă.
Admițând că este o lucrare politică, ar fi greu de spus că vorbim despre o „democrație”, cu siguranță nu în sensul modern. Avem, pe de o parte, o atenție specială dată fericirii colective, evitării disparităților prea mari între averi și a opresiunii celor slabi de către cei puternici în societate (unii comentatori au văzut în aceste elemente un început de socialism).
Dar avem și o putere politică la care nu are acces decât o elită minusculă, elită care se prezintă ca o culme a moralității și care controlează, în mod centralizat, viața morală, culturală și economică a societății; avem eugenia; avem creșterea copiilor în comunitate, fără ca ei să știe cine le sunt părinții; avem cenzura strictă și chiar și dezinformarea de dragul de a păstra ordinea morală și a promova comportamentele dezirabile (elemente considerate de unii comentatori un început de fascism).
Și avem și două sisteme distincte de educație, care asigură, practic, lipsa mobilității sociale pe verticală. Idee care, în paranteză fie spus, apare și la luminați mult mai târzii, ca Bertrand Russell și Julian Huxley, intelecte fondatoare ale Organizației Națiunilor Unite și doi dintre cei mai eminenți umaniști ai secolului XX. (Și transumaniști, în cazul lui Julian Huxley).
Plotin și Platonopolis
Următorul popas al lui Hall pe drumul spre „democrația universală” este „Platonopolis”, un proiect nerealizat de cetate filosofică pe model platonician propus de filosoful neoplatonist Plotin împăratului roman Gallienus pe la 245 d.H.:
„Cu excepția ultimilor ani, aceasta a fost singura dată în istorie când s-a făcut o încercare serioasă de a da înțelepciunii un loc în planul temporal al existenței.
Oamenii înțelepți sunt dotați în mod natural cu calități de conducere, dar ei nu au aproape nicio voce în conducerea lumii… Dar această situație nu trebuie să continue… Aceste instituții ar putea fi unite ca o singură mare structură, o școală deasupra tuturor celorlalte școli, iar orașul să devină o capitală a imperiului intelectual. Ar putea fi numit, pe bună dreptate, Platonopolis… Națiunea internațională… și-ar avea începutul natural într-o uniune a super-intelectelor.”
Atunci când laudă eforturile „ultimilor ani” la începutul pasajului, Hall laudă Liga Națiunilor, care își dăduse recent obștescul sfârșit la data la care Hall își publica studiul, și despre a cărei înțelepciune afli rapid din orice carte de istorie. Dar este interesant că Hall, un connaisseur par excellence, leagă această inițiativă politică și diplomatică de planul ocult multimilenar.
Cât despre Plotin, el este considerat fondatorul neoplatonismului și un punct de referință în gândirea misticilor de-a lungul secolelor.
Opera lui Plotin a devenit foarte influentă în Renaștere, fiind introdusă în gândirea epocii de filosoful bizantin Giorgios Gemistos Plethon, pe la 1438 – 1439, la Conciliul de la Florența, într-o încercare de a repara schisma apărută în sânul Bisericii între Roma și Bizanț. Așa cum avea să rezulte din scrierile sale, Plethon respingea, de fapt, creștinismul și dorea o întoarcere la zeii clasici din perioada helenistică, într-un amestec cu zoroastrismul. Condiții în care tentativa lui de reparare a schismei a eșuat, în schimb, el a reușit să reînvie platonismul în Europa occidentală. Primele lucrări ale lui Plotin au fost traduse în Europa de Vest tot de Marsilio Ficino, traducătorul Corpus Hermeticum.
La rândul lui, Plotin dorea să reînvie tradiția filosofică păgână în propria epocă. El a criticat aspru gnosticismul nu ca erezie creștină, ci ca erezie față de filosofia pitagoreică și platonică.
Plotin susținea ideea de „Unu”, „anterior oricărei existențe”, aflat dincolo de ființă și neființă, care nu are conștiință de sine, nu este un Dumnezeu Creator, ci este pur dinamism – comparat cu Soarele, care a jucat un rol enorm în mai toate religiile de mistere. „Unu” nu este doar un concept intelectual, ci ceva ce poate fi experimentat în „henosis”, alt concept important la Plotin, tradus ca mistica „uniune” ori „contopire” cu Unu, la care omul poate ajunge, în esență, printr-un tip de meditație. În fine, potrivit lui Porfir, care a scris prefața Enneadelor lui Plotin și este cunoscut mai ales pentru polemicile lui anticreștine, Plotin ar fi reușit extatica uniune cu absolutul de patru ori numai în perioada în care cei doi s-au cunoscut.
Altfel spus, Plotin era un mistic iluminat – modelul ideal de „rege filosof” pentru Hall, alături de faraonul Akhenaten.
Revin în Partea a IV-a cu descoperirea Americii, proiect escatologic.
