„Toți prinții medievali ai Europei aveau propriii lor vrăjitori Merlin, bătrâni înțelepți care, în multe cazuri, erau conducătorii de facto ai statului. Este evident că, dacă acești consilieri erau reuniți de un scop comun, puterea lor colectivă era considerabilă. Și erau reuniți, într-o societate de filosofi necunoscuți, care mutau capetele încoronate ale Europei ca pe niște piese pe o tablă de șah. Oameni de acest calibru pot schimba imperii. Se spune că revoluțiile sunt făcute de oameni simpli; nu este adevărat; cunoscători binevoitori ghidează și canalizează întotdeauna opinia publică.”
Manly P. Hall, „The Secret Destiny of America”
În Partea a V-a a articolului, am văzut cam cum arată „imperiul filosofic” pe care, potrivit marelui maestru ocultist Manly P. Hall, societățile secrete îl construiesc, în subteranele lumii, de milenii. În forma lui ideală, potrivit lui Hall, el este o reproducere la scară mondială a utopicei Noua Atlantidă a rozacrucianului Sir Francis Bacon: un stat controlat de oameni de știință-magicieni, reuniți într-un „colegiu” secret, care manipulează întreaga societate în scopul de a „îmbunătăți” Creația, ba chiar de a face una nouă, potrivit propiilor idei, principii și dorințe.
Societățile oculte, spune Hall, și-au ales America tărâm pe care să-și clădească utopia – și am descris, în părțile anterioare, parcursul acestei instalări, așa cum este el prezentat de Hall în „The Secret Destiny of America”, oprindu-mă în secolul XVII, când britanicii și-au înființat primele colonii durabile în America de Nord. Punct din care reiau aici povestea.
Bacon își face societate secretă în America
Spuneam în secțiunea anterioară că textul „Noua Atlantidă” a fost publicat după moartea lui Bacon și prezentat ca nefinalizat. Relatarea se oprește brusc, înainte să aflăm cum funcționează „imperiul filosofic”, ceea ce este de așteptat, având în vedere că acel „colegiu” era o societate secretă, care nu-și dezvăluie ritualurile, metodele și doctrinele unor neinițiați. Dar Hall spune că „se știe bine printre societățile secrete din Europa că există o a doua parte a Noii Atlantide”, care ar conține „legile Statului Ideal sau comunității de înțelepți”, și că unul dintre motivele pentru care textul nu a fost făcut public în integralitate este pentru că el dezvăluia „blazoanele unor persoane reale, care ar fi putut fi supuse persecuției”.
Dar suntem la distanță de secole, într-o cultură în care astfel de povești nu sunt luate în serios, așa că Hall ne-a putut spune că Bacon și-a constituit o societate secretă în America, înainte de 1650, dându-ne și câteva detalii despre cum a funcționat aceasta.
Hall povestește că, unde spaniolii, francezii și olandezii au făcut dezastru în Lumea Nouă, exterminând populații și culturi în procesul de colonizare (plus că spaniolii au creștinat indigenii din America Centrală și de Sud în mult-detestatul – de către ocultiști – rit catolic) englezii au avut norocul ca programul lor de expansiune americană să fie condus de Francis Bacon:
„El a realizat că aici, în lumea nouă, exista mediul adecvat pentru împlinirea marelui său vis, instaurarea imperiului filosofic.
Și nu trebuie uitat că Bacon nu acționa de unul singur; el era șeful unei societăți secrete care număra printre membrii săi unii dintre cei mai sclipitori intelectuali ai vremii.
Toți acești oameni erau legați de un legământ comun de a munci pentru cauza democrației mondiale. Societatea de filosofi necunoscuți a lui Bacon conținea bărbați cu rang înalt și mare influență. Împreună cu Bacon, ei au pus la punct planul de colonizare.”
Aș mai menționa aici că, și la primul mare efort britanic de colonizare a Americii, sub domnia reginei Elisabeta I, marele arhitect al întreprinderii imperiale a fost tot un ocultist, John Dee, cel care vorbea cu entități pe care le credea îngeri și care l-au sfătuit să facă schimb de neveste cu „văzătorul” lui, Edward Kelley. Contribuția lui Dee la fondarea Imperiului britanic a fost atât de importantă încât, la 1578, el a primit titlu de proprietate pe 50% din teritoriul american de la nord de Paralela 50.
Dacă Sir Humphrey Gilbert, cel care primise mandatul de colonizare de la regină, ar fi reușit să respecte termenul acordat, vrăjitorul Dee ar fi devenit proprietar pe aproape toată Canada de astăzi, plus Alaska.
Revenind la Bacon: potrivit lui Hall, modul în care s-a procedat la colonizare a fost că Bacon și ai lui asociați au răspândit vorba că în Lumea Nouă oamenii pot obține pământ și libertate religioasă, așa că, în curând, mulți au trecut oceanul. Acolo, prin societatea lui secretă, Bacon
„s-a asigurat că noii coloniștii americani erau riguros îndoctrinați cu principiile toleranței religioase, democrației politice și egalității sociale. Prin reprezentanți aleși cu grijă, mașinăria democrației a fost pusă în funcțiune cu o sută de ani înainte de perioada Războiului revoluționar.”
Altfel spus, în logica lui Hall, John Dee și Francis Bacon, reprezentanți ai aceluiași ordin secret multimilenar, au dus mai departe misiunea escatologică a lui Cristofor Columb, în noua ei etapă: fondarea Statelor Unite ale Americii, creuzet al „democrației universale” și al statului mondial etern.
Profețiile americane ale lui Nostradamus (et co.)
Hall dă câteva exemple de indivizi – foarte cunoscuți, mai puțin cunoscuți sau absolut necunoscuți – care au avut un rol important în vastul proiect de construcție ocultă în perioada lui Bacon și ulterior, dar, înainte de a-i discuta, trebuie să menționez niște profeții.
Hall informează că Michel Nostradamus, marele ocultist, clarvăzător și astrolog renascentist, a profețit, cu două sute de ani înainte de evenimente, nu doar dezvoltarea unei mari civilizații în America, ci și independența noii țări, precum și faptul că ea avea de luptat multe războaie (inclusiv unul în Orient), înainte de a deveni o mare putere și un model pentru alte națiuni.
Se știe că Nostradamus folosea metode magice de divinație și ar fi profețit, încă din prima jumătate a secolului XVI, Revoluția franceză, cu executarea regelui și reginei, precum și ascensiunea lui Napoleon. Tot el, subliniază Hall, a profețit și apariția unei mari ligi sau adunări a tuturor națiunilor, care va marca începutul unei vieți noi pentru omenire, permițând, în sfârșit, omului, să ajungă la nivelul pentru care a fost creat.
Cum catrenele profetice ale lui Nostradamus sunt notorii prin obscuritate, trebuie menționat că, potrivit lui Hall, cel care a clarificat spusele profetului despre America a fost nimeni altul decât ubicuul Conte de Saint Germain.
Potrivit lui Hall, două sute de ani mai târziu, Saint Germain îi povestea protectorului său, prințul Karl de Hesse-Kassel (cel care i-a oferit contelui refugiu în ceea ce păreau a fi ultimii lui ani de viață, dar n-au fost, întrucât el e nemuritor) că el însuși îl ajutase pe Nostradamus să întrevadă, peste veacuri, acest măreț destin al Americii. Și n-ar fi singura dată când enigmaticul Conte de Saint Germain intervine decisiv în poveste.
Fondatori cu preocupări oculte
Cum spuneam, Hall dă câteva exemple de oameni cu o contribuție majoră la „destinul secret al Americii”, membri ai societății secrete înființate de Bacon sau ai „Ordinul Misiunii”, în sens mai larg. Unul dintre ei, potrivit lui Hall, a fost Johannes Kelpius (1667 – 1708), pietist german, care, pe la 1690, a fondat colonia de la Philadelphia – locul în care urma să se semneze Declarația de Independență. Potrivit lui Hall, Kelpius și grupul lui erau adepți ai marelui mistic Jakob Böhme și practicau alchimia, cabala și magia.
Potrivit altor surse, Kelpius, adept al magicianului și cabalistului Johann Jacob Zimmermann, și, ca și acesta, chiliast, era convins că lumea se va termina la 1694 și că Împărăția Cerurilor va apărea undeva în sălbăticie; de aceea a emigrat în America, chemat acolo de fondatorul coloniei Pennsylvania, William Penn, alt adept al lui Böhme, care căuta grupuri de pietiști prin Europa pentru a forma „colegii rozacruciene” peste ocean.
Dar, înainte de Penn și Kelpius, la 1620, legendara corabie Mayflower, care aducea în America puritanii rămași în istorie ca „Părinții Pelerini”, (fondatorii coloniei Plymouth), a plecat din Europa la îndemnul și cu susținerea rozacrucienilor, inclusiv a lui Johann Valentin Andreae și Francis Bacon. Andreae era membru al faimosului Cerc (Samuel) Hartlib, o rețea de minți sclipitoare din întreaga Europă, mulți dintre ei adepți ai „metodei baconiene”. Grupul funcționa sub protecția „miresei chimice”, Elisabeta Stuart, și, pe valul milenarist care domina epoca, visa la instaurarea de colonii utopice după modelul cetății ideale a lui Andreae, Christianopolis.
Acești primi coloniști aveau să fie considerați de-a lungul secolelor un fel de „aristocrați” ai Americii, elitele Coastei de Est (cărora li se mai spune și „brahmini”), din care s-au recrutat unii dintre cei mai importanți politicieni, bancheri și intelectuali ai Statelor Unite. Strămoșii celor doi președinți Roosevelt (Theodore și Franklin D.) ajunseseră la Plymouth la un an după Mayflower.
Benjamin Franklin
Exemplele de coloniști oculți pot continua, dar sar la mult mai bine cunoscutul Benjamin Franklin, unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite ale Americii.
Hall ne informează că Franklin – reprezentant de frunte al „Ordinului Misiunii” – a fost inițiat în „Loja Perfecțiunii, cel mai faimos dintre ordinele secrete din Franța”, numele lui apărând, în analele organizației, foarte aproape de cel al faimosului revoluționar, marchizul de La Fayette. De altfel, pe la 1770, mare maestru al acelei loje era Louis Philippe d’Orléans, tatăl lui Philippe Égalité, unul dintre cei mai importanți complotiști ai Revoluției franceze, care a votat pentru execuția vărului lui, Ludovic al XVI-lea.
Iar, ducând mai departe tradiția familiei, fiul lui Philippe Égalité, Louis-Philippe I, zis și „Regele Cetățean”, a ajuns pe tronul Franței după Revoluția din iulie 1830, patronând instalarea obeliscului de la Luxor în Place de la Concorde.
Începând cu 1734, Benjamin Franklin a devenit marele maestru al masonilor din Pennsylvania; de fapt, așa cum rezultă dintr-o simplă căutare pe Google, „a-i face istoria lui Benjamin Franklin înseamnă a face istoria francmasoneriei americane timpurii”. La 1734, Franklin a publicat Constituțiile francmasoneriei americane, după model britanic.
Benjamin Franklin, mare publicist și editor, și-a exercitat influența în epocă și prin Pennsylvania Gazette, cel mai important ziar din Statele Unite între 1728, înainte de Revoluție, și până pe la 1800.
În paginile acestui ziar, Franklin a făcut apologia contelui Nicolaus Zinzendorf și organizației lui, Frații Moravieni, care ajunseseră în Pennsylvania, alarmând coloniștii locali, după ce zvonurile despre ritualurile sexuale cabalistice complexe pe care le practicau, în amestec cu învățături „creștine” bizare, printre care și o teologie a „rănilor sacre” ale lui Isus Hristos (existentă și la marele ezoterist suedez al epocii, Emanuel Swedenborg) stârniseră un val de controverse în cercurile înalte de la Londra.
De menționat aici, pentru context, că multe societăți secrete din occidentul european al epocii adoptaseră antinomianismul sub influența ereticului evreu-polonez Jakob Frank, care, pe la 1750, propovăduia încălcarea deliberată a tuturor interdicțiilor morale și religioase iudaice, prin diverse practici și ritualuri sexuale scandaloase, în scopul de a declanșa Apocalipsa. Dumnezeu, spunea Frank, nu îl putea trimite pe Mesia până când lumea nu era complet coruptă, astfel că era de datoria oricărui „credincios adevărat” să se scufunde în abisul păcatului. Gershom Scholem comenta că, prin această doctrină a „sfințeniei păcatului”, Frank a dezvoltat o „veritabilă mitologie a nihilismului”.
Ca și idolul lui, falsul Mesia din secolul XVII, Sabbatai Zevi, Jakob Frank a fost excomunicat de rabini, dar, spre deosebire de Zevi, care a trecut la mahomedani, în 1759 Frank a fost botezat catolic, avându-l pe regele August al III-lea al Poloniei pe post de naș.
Revenind la Benjamin Franklin, istoria a consemnat faptul că el frecventa notoriul Hellfire Club, un club al înaltei societăți engleze, care număra membri ai Royal Society printre fondatori și participanți și care organiza serate pornografice și ritualuri stranii, care batjocoreau creștinismul. Unul dintre fondatorii clubului, Francis Dashwood, și el membru al Royal Society, a creat un sediu și loc de întrunire al membrilor la celebra Medemenham Abbey, o mănăstire cistericiană datând din 1201, pe care a renovat-o cu mari frește, reprezentându-i pe Cei Doisprezece Apostoli și alte figuri religioase în scene pornografice, și a dotat-o cu cea mai completă colecție de literatură pornografică a epocii. Seratele se petreceau adesea în beciurile mănăstirii și includeau liturghii negre și ritualuri păgâne.
Un critic contemporan cu evenimentele (Horace Walpole), relata că „Bacchus și Venus erau zeitățile cărora le aduceau sacrificii aproape public”, iar un altul spunea că, adesea, femeile pe care le invitau la proceduri nu erau prostituate, ci fete inocente din împrejurimi, pe care le atrăgeau sub diverse pretexte, ba chiar și „bunici și mame, chiar și propriile lor fiice. Până și surorile lor se tem de violența lor”. Contele de Sandwich se lăuda că seducea virgine pentru a se „bucura de coruperea inocenței, de dragul acestui fapt și-atât”.
Pe acest fond, descoperirea, în 1998, în beciul casei în care Franklin a locuit la Londra preț de douăzeci de ani (1757-1777), a 1.200 de fragmente de oase umane datând din acea perioadă, poate fi îngrijorător. Dar istoricii au explicat că este vorba despre resturi ale unor experimente medicale și disecții pe care le făcea, probabil, unul dintre protejații lui Franklin, William Hewson, care era pasionat de știință într-o epocă în care studiul anatomiei nu era privit cu ochi buni de autoritățile opresive.
Thomas Paine
Un alt exemplu de figură majoră în proiectul de instalare a „Noii Atlantide” este Thomas Paine, alt Părinte Fondator al Statelor Unite, „petrelul de furtună al Revoluției americane”, cum îi spune Hall, și autor al volumelor fondatoare „Rights of Man” (1791) și „Age of Reason: Being an Investigation of True and Fabulous Theology” (1794, 1795, 1807) – acesta din urmă, o argumentație filosofică a deismului și un atac la adresa religiei organizate și a legitimității Bibliei.
Potrivit lui Hall „cruciada lui Tom Paine a avansat cu siguranță, pentru americani, acel destin secret prin care toți oamenii vor fi liberi și egali. Sunt prea puține dubii că el l-a asistat pe Jefferson la scrierea Declarației de Independență… Cercetările curente arată chiar că, mai probabil, el a compus întregul document”.
Viitorul președinte american, John Quincy Adams, spunea, la 1805, că Paine fusese individul cu cea mai mare influență asupra omenirii pe parcursul furtunoșilor treizeci de ani precedenți.
Paine susținea cu precădere separația dintre Stat și Biserică, pornind de la ideea că ambele instituții erau corupte, iar colaborarea dintre ele nu putea duce decât la haos. Mai bine o separare – în care, firește, și nerostit, societățile oculte aveau în continuare o influență asupra Statului, acolo unde Biserica fusese exclusă.
În ajunul Revoluției franceze, Paine a făcut parte din organizația ocult-revoluționară Amis de la Verité, formată la Palais-Royal în jurul lui Philippe Égalité și al amantei acestuia, contesa de Genlis – un soi de comandament revoluționar care, printre altele, publica pamflete împotriva regelui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoinette. Marchizul de Sade (mare revoluționar și iluminat el însuși) ținea la Palais-Royal o librărie de literatură pornografică, descriind, după relatările epocii, „toate formele posibile de satisfacție sexuală care erau oferite prin cafenelele și apartamentele palatului”.
În fine, Paine l-a criticat aspru pe George Washington și a murit dezamăgit și acru, pentru că Revoluția americană nu atinsese, pare-se, culmile „democrației universale” pe care le visa el – un „utopist”, un „perfecționist”, un „idealist”, cum îl descrie Hall, care remarca:
„Numai mii de ani de condiționare și de completă reorganizare a guvernului, religiei și educației ar putea aduce omenirea la starea pe care o avea în vedere Paine.”
Necunoscutul No. 1, care a decis cum va arăta steagul Statelor Unite
Ocazie cu care trecem într-o zonă mai ezoterică a proiectului subteran, la personaje neidentificate care, intervenind providențial în momentele cheie ale fondării Statelor Unite, au aplicat evenimentelor direcția dorită.
Primul astfel de personaj misterios descris de Hall este „Profesorul” care a apărut, de neunde, în iarna lui 1775, la întrunirea de la Cambridge, Massachusetts, care urma să decidă modelul drapelului american.
Hall povestește întreaga întâmplare în „The Secret Destiny of America”, notând că, găsindu-l deja instalat în casa în care urmau să aibă loc discuțiile, Benjamin Franklin l-a recunoscut pe enigmaticul personaj și a fost foarte încântat să-l recomande și celorlalți colegi, printre care George Washington, fără, însă, a-i dezvălui vreodată identitatea.
Curând, Profesorul a preluat hățurile dezbaterilor și a impus, cu elaborate explicații astrologice, modelul preferat de el: dungile alternativ alb-roșu și, în colț, steagul britanic, Union Jack, care – spunea el, urma să fie, în timp, modificat. Prezența inițială a steagului britanic pe drapelul colonial american a potolit spiritele în rândurile soldaților britanici, iar dungile au satisfăcut așteptările patrioților locali.
Hall îl descrie astfel pe acest Profesor:
„Avea peste șaptezeci de ani, dar părea în floarea vârstei. Nu consuma carne roșie, nici pește, nici pasăre, nici vreun aliment de culoare verde, și nu bea nici tărie, nici vin, nici bere. Dieta lui consta din cereale, fructe bine coapte, nuci, ceai și dulce sub formă de miere și melasă.
Era foarte educat, cu o cultură înaltă, știa bine multe lucruri din domenii variate și era foarte studios. Își petrecea mai tot timpul citind cărți și manuscrise vechi, pe care părea să le descifreze, să le traducă sau să le rescrie. Ținea aceste documente într-un cufăr greu, încastrat în fier, și nu le arăta nimănui, niciodată”.
Hall nu o spune, dar e posibil să avem aici o apariție a Contelui de Saint Germain, care, așa cum îl descrie Colin Wilson în tomul lui, „The Occult”, era lingvist, cărturar, un om cu o conversație sclipitoare și un bărbat arătos. Deși participa la dineuri, unde făcea furori povestind evenimente istorice (ba chiar și biblice, ca Nunta din Cana Galileii) de parcă fusese prezent, refuza orice aliment sau băutură. Asta era la Paris, pe la 1758, când contele devenise un favorit al lui Ludovic al XV-lea și al amantei acestuia, Madame de Pompadour.
În „The Secret Teachings of All Ages”, Hall îl identifică pe Contele de Saint Germain, în ilustra companie a Hypatiei din Alexandria și a Contelui Cagliostro, ca unul dintre marii „emisari al Misterelor”, menționând profeția făcută de el Mariei Antoinette, înainte de Revoluție, că monarhia franceză avea să se prăbușească și mulți aristocrați aveau să-și piardă capetele.
Poate ar avea relevanță în context că, în aceeași perioadă pre-revoluționară, Cagliostro era implicat până peste cap în celebra afacere a colierului cu diamante, care avea s-o compromită definitiv pe Marie Antoinette în ochii francezilor. Cagliostro a fost judecat pentru implicarea sa în scandal și expulzat din Franța de Ludovic al XVI-lea. Ajuns la Roma în 1789, când Vaticanul se temea că revoluționarii francezi vor răsturna Biserica Catolică, Cagliostro a fost judecat și condamnat sub acuzația că voia să fondeze acolo o lojă masonică. A murit în închisoare, în 1795, înainte ca prietenii lui revoluționari să apuce să îl elibereze.
Necunoscutul No. 2, fără de care nu s-ar fi semnat Declarația de Independență
Un alt moment la care, potrivit lui Hall, „Ordinul Misiunii” și-a făcut simțită, decisiv, prezența, a fost semnarea Declarației de Independență. Episodul este redat și în articolul din revista Salon (2014) despre influența lui Manly P. Hall asupra președintelui Ronald Reagan.
În iulie 1776, Comitetul celor Cinci, din care făceau parte și Benjamin Franklin, și viitorul președinte Thomas Jefferson, se întrunise la Philadelphia, în prezența mai multor patrioți revoluționari, pentru a semna documentul de separare a Statelor Unite de Britania, un periculos act de trădare la acel moment.
Hall relatează că, potrivit lui Jefferson, în după-amiaza zilei de 4 iulie, lucrările adunării tărăgănau și părea că documentul nu va fi semnat, când „deodată, a răsunat o voce puternică, plină de curaj”. Un bărbat necunoscut s-a ridicat din sală și a ținut un lung discurs cutremurător, din care redau câteva fragmente:
„Semnați pergamentul!… Semnați, și de-ar fi ca în clipa următoare să atârnați în ștreang!… Semnați, și nu doar pentru voi, ci pentru eternitate, pentru că acel pergament va fi manualul libertății, biblia drepturilor omului, în vecii vecilor! … Dumnezeu îl proclamă… Mintea omenească, slabă, nu poate urca la ceruri ca să pătrundă în Consiliul Atotputernicului Dumnezeu. Dar eu stau printre norii teribili care ascund strălucirea tronului lui Iehova…
Vocea lui Dumnezeu vorbește din acel nor întunecat: «Să se facă din nou lumină! Oamenii mei, cei săraci și oprimați, să plece din lumea veche, să fugă de oprimare și violență, și să Îmi ridice un nou altar!»… Sunteți liberi!”
Pe valul de entuziasm creat de acest discurs, delegații au semnat documentul. Întorcându-se să-i mulțumească necunoscutului care le dăduse atât de mult curaj, nu l-au mai găsit. Hall se întreabă:
„Cine era acest străin, care părea să vorbească pe baza unei autorități divine, și ale cărui cuvinte solemne le-au dat celor îndoiți curajul de a pecetlui soarta noii națiuni? Din păcate, nimeni nu știe. Numele lui nu a fost înregistrat; nimeni dintre cei prezenți nu îl cunoștea – sau, dacă îl cunoștea, nu a recunoscut acest lucru.”
Dar, continuă Hall, dacă ar fi să se scrie o carte despre acești „mari necunoscuți din istorie”, ea ar fi, de fapt, o carte despre Ordinul Misiunii – „povestea filosofilor necunoscuți”. Unii dintre ei, ca Francis Bacon, ajung în poziții publice, dar alții, spune Hall, „lucrează din umbră, prin intermediul altor oameni, cărora le revin apoi laurii și faima publică”.
„Într-una din vechile cărți de reguli pe care le folosesc frații ordinelor secrete scrie:
«Frații noștri vor purta veșmintele și vor practica obiceiurile acelor națiuni în care călătoresc, astfel încât să nu iasă în evidență sau să lase orice impresie că ar fi diferiți sau neobișnuiți. În nicio situație ei nu-și vor dezvălui identitatea sau misiunea pe care au venit să o îndeplinească; dar vor face ceea ce au de făcut fără a încălca legile sau statutele țărilor în care lucrează.»”
Sună ca un manual de spionaj, capitolul infiltrare. În orice caz, dintre cei 56 de rebeli care au semnat Declarația de Independență, numai șase nu erau masoni. La momentul la care a devenit primul președinte al Statelor Unite ale Americii (1789-1797), George Washington era Marele Maestru al Lojei Alexandria no. 22 din Virginia. Vice-președintele lui, John Adams, era și el mason. Ceremonia de depunere a jurământuui a fost administrată de Robert Livingston, Marele Maestru al Grande Lodge din New York și de generalul Jacob Morton, tot mason. Trei dintre cei patru membri ai primului guvern al SUA erau și ei masoni: Thomas Jefferson (externe), Edmond Randolph (justiție), Henry Knox (război).
Aș mai adăuga, în final, că atât Washington, cât și Jefferson erau apologeți fervenți ai lui Adam Weishaupt (fondatorul notoriei secte Illuminati, la 1776, în Bavaria). Washington nu credea că „doctrinele Illuminati și principiile iacobinilor” ar fi infiltrat masoneria din Statele Unite, deși admitea că unii membri individuali puteau fi adepți.
Iar Jefferson îl apăra pe Weishaupt, spunând că:
„Din moment ce trăia sub tirania despoților și preoților, Wieshaupt știa că trebuie să fie prudent cu transmiterea informației și a principiilor moralității pure. Asta a dat un aer de mister viziunii lui și din cauza aceasta a fost el interzis….”
Reamintesc aici că secta Illuminati urmărea „abolirea proprietății private, a autorității sociale, a naționalităților, și revenirea rasei umane la starea ei de fericire, în care toți formau o singură familie” (istoricul Henri Martin, 1878), propovăduind „egalitatea între oameni, falsitatea religiei și fondarea unei republici universale” (R.M. Johnston, 1901, American Historical Review).
Weishaupt a decis că metoda cea mai bună de răspândire a ideilor sale era prin infiltrarea societăților masonice; pe această cale, până la 1782, Illuminati își stabiliseră o prezență solidă în Franța, Italia, Suedia, Olanda și mare parte din statele germane, recrutând figuri culturale majore precum Goethe și Herder, dar și mulți membri ai aristocrației, inclusiv prinți domnitori. Cagliostro însuși ar fi fost unul dintre ei.
Illuminati au dominat Congresul de la Wilhelmsbad (1782), care a reformat francmasoneria și unde, potrivit multor istorici, s-ar fi făcut planul Revoluției franceze și s-ar fi decis soarta lui Ludovic al XVI-lea.
Aflând de natura subersivă a organizației, guvernul bavarez a interzis-o printr-o serie de decrete (1785-1794), dar, având în vedere aria sa de acoperire la acel moment, se crede că ordinul a supraviețuit clandestin. Weishaupt însuși a scăpat de prigoană, trăind până în 1830 în Turnigia, sub protecția lui Ernest al II-lea de Saxe-Gotha, unul dintre strămoșii actualei dinastii Windsor din Anglia.
Revin în Partea a VII-a și ultima cu remarcile lui Manly P. Hall despre simbolurile Statelor Unite și câteva concluzii.
