The European Conservative ne ține la curent cu legea privind moartea asistată în Franța. A fost adoptată. N-au trecut câteva zile și apare un caz, care, spune publicația, „ilustrează temerile celor care au avertizat de riscul ca decizia (de viață sau de moarte) să se transfere, gradual, către medici”.
Cazul are loc la Spitalul Pitié-Salpêtrière din Paris, unde Rémi, un bărbat care și-a revenit din comă după un accident deosebit de grav, vrea să continue să trăiască. Până aici, nimic care să facă primă pagină în presă; dacă tot ai supraviețuit și ai ieșit din comă, e de așteptat să fii recunoscător lui Dumnezeu că ai scăpat și să vrei să trăiești.
Medicii care au (sau, mai corect, ar trebui să aibă) grijă de Rémi sunt de altă părere: tratamentele necesare ca să-l țină în viață fac din dorința lui de a trăi o „încăpățânare nerezonabilă”. Au inițiat procedurile de retragere a sprijinului medical. Din punctul lor de vedere, Rémi exagerează cu atâta trăit. Iar Consiliul de Stat este de acord cu doctorii; le-a aprobat cererea cu sinistra motivare că „odată cu adoptarea legii, voința pacientului nu mai primează”.
Ceea ce, în traducere liberă, înseamnă că medicii și acel Consiliu de Stat au decis să-l omoare pe Rémi – cu impunitate.
Cazul, comentează The European Conservative, este „emblematic” și se ciocnește cap în cap cu dezbaterile anterioare adoptării legii, care se preocupau mai ales de întrebarea: dacă omul vrea să moară, cine suntem noi să ne opunem? (deși, în realitate, întrebarea este „cine suntem noi să nu-l ajutăm”). În cazul lui Rémi, problema stă invers: omul este conștient, și-a exprimat clar dorința de a trăi, familia îl susține – cine are ultimul cuvânt? Rémi, despre a cărui viață este vorba, sau medicii?
Întrebare care nu ar fi trebuit să aibă nicicând posibilitatea de a fi pusă. Dar legea „umanistă” adoptată la jumătatea lui iulie 2026 în Franța face posibilă această oroare.
Pentru a trăi, Rémi – care a rămas cu dizabilități severe după accident – are nevoie de suport medical. Dar poate comunica și dorința lui de a nu fi omorât este clară. Personalul medical găsește că „a continua tratamentul nu ar face decât să prelungească în mod artificial o existență care nu are nicio perspectivă de îmbunătățire semnificativă”. Altfel, spus, experții au decis că viața lui Rémi pur și simplu nu merită trăită, deși Rémi, personal, este de cu totul altă părere.
Creaturile care intenționează să-l ucidă pe Rémi susțin că s-au îndeplinit „criteriile legale pentru încăpățânare nerezonabilă” – de unde deducem, în primul rând, inimaginabilul că legea respectivă prevede, undeva, că, la un moment dat, omul poate merge prea departe cu dorința lui de a trăi, iar personalul expert, luând act că e vorba de niște exagerări, poate purcede să îl omoare.
Deja o astfel de prevedere legală dă fiori pe șira spinării. Dar hotărârea organului numit „Consiliu de Stat” ne confirmă: legea prevede că, dacă experții, consultându-se ei între ei, ajung la concluzia că tratamentul este „futil (apropo de care deziderat?!), disproporționat (față de ce?!) sau nu servește niciunui alt scop decât prelungirea artificială a vieții (Rémi e conștient!)”, atunci pot retrage tratamentul care ține pacientul în viață.
Față de șocanta decizie a diverșilor experți – unii în medicină, alții în drept – întrebarea este: cum rămâne cu înalta valoare umanistă a autonomiei individului, care, zice-se, ar sta la baza acestor legi bolnave? Cum poate ajunge un altul, indiferent cât de expert se dă el și în ce anume domenii, să decidă dacă viața unui om „merită” sau nu să fie trăită? Și, mai mult, cum e posibil ca, după ce ajunge la această concluzie, să poată și ucide acel om – fără să sufere nicio sancțiune – nici măcar excluderea dintr-o profesie al cărei prim jurământ este să nu facă rău?
Răspuns: prin lege. Și prin răsturnarea noțiunilor de bine și rău.
Sursa în text.
