Brussels Signal revine pe subiectul unui posibil conflict aprins între Grecia și Turcia – conflict care, așa cum comenta publicația la începutul acestui octombrie, având în vedere contractele militare încheiate de Grecia cu Israel, ar supune la test atât Washingtonul, cât și UE și NATO.
Analiza arată că puterea economică, anvergura diplomatică și influența strategică ale Turciei sunt în plin avânt. Un element important în această evoluție este industria de apărare: cu fiecare nou contract de export, acord de coproducție și nou parteneriat tehnologic, Turcia își extinde rețeaua de alianțe. Iar asta afectează direct poziția Greciei, mai ales în cazul în care, confruntată cu o criză, Atena ar avea nevoie de sprijin internațional.
Articolul trece în revistă ultimele succese ale industriei turce de apărare și aerospațiale, ale cărei exporturi au crescut, în 2025, cu 48% față de anul precedent (volum total 8,95 miliarde euro), pentru ca, până în octombrie 2026, să mai crească cu încă 15,6%. Iar ascensiunea va continua, întrucât sectorul a semnat noi contracte în valoare de 15 miliarde de dolari pe parcursul anului 2026, cu un obiectiv de 20 de miliarde de dolari până la sfârșitul anului. Parte din aceste contracte sunt interne, parte externe, iar volumul angajat denotă că Turcia își extinde, simultan, exporturile, producția internă și legăturile industriale internaționale – toate astea ducând la o creștere a influenței sale politice.
„Și mai semnificativă pentru Grecia este anvergura geografică a parteneriatelor internaționale ale Ankarei”, spune analiza. Pe 22 octombrie 2026, Turcia a încheiat un parteneriat strategic cu Canada, care prevede, printre altele, o cooperare mai strânsă între industriile de apărare ale celor două țări. Analiza notează, de asemenea, că, deși încă dependentă de tehnologia americană pentru programe critice, Turcia încearcă să-și echilibreze și extindă legăturile în domeniul apărării cu Washingtonul.
Pe de o parte, Grecia își adâncește relațiile cu Israelul în domeniul apărării . La final de octombrie, cele două țări au desfășurat un exercițiu militar comun în Mediterana, cuprinzând și operațiuni de scufundare a unei nave ostile. Pe de altă parte, Italia a optat pentru o relație tot mai strâsă cu Turcia, atât în sectorul militar cât și în general pe plan economic.
Asta în condițiile în care tensiunile dintre Israel și Turcia sunt în continuă creștere; acum câteva zile, blocul politic al premierului Netanyahu a acuzat Turcia de interferențe în alegerile din Israel (acuzații respinse de Ankara). O analiză a The Kurdish Center for Studies pune expansiunea industriei de apărare a Turciei și exporturilor ei în domeniu tocmai pe seama acestei deteriorări a relațiilor cu Israelul.
Așa cum arată relatări Ansa și Anadolu Ajansi, cooperarea dintre Italia și Turcia se extinde rapid în domeniul energetic, auto, aerospațial, apărare, energie, logistică, manufactură, textile și mașini-utilaje, în care cele două țări „nu sunt simpli parteneri comerciali, ci componente cheie ale unui ecosistem de producție comun”. În sectorul apărării, în particular, cooperarea cu compania italiană Leonardo în dezvoltarea, producția și mentenanța aeronavelor fără pilot integrează compania turcă Baykar într-un ecosistem european de apărare mai amplu (compania de proiect, LBA Systems, a demarat producția în această vară).
De asemenea, Turcia își extinde cooperarea în domeniul apărării și cu alte țări membre UE. Spania, Portugalia și România cumpără nave, aeronave și drone turcești. Așa cum subliniază Brussels Signal, aceste achiziții generează relații pe termen lung, întrucât sunt urmate de contracte pentru mentenanță, piese de schimb, instruirea personalului, actualizarea programelor de software, sprijin operațional etc. La rândul său, Turcia va achiziționa 20 de aeronave Eurofighter Typhoon; acordul, semnat anul trecut, are o semnificație politică profundă, întrucât „conectează Forțele Aeriene Turce la un sistem industrial european care include Regatul Unit, Germania, Italia și Spania”.
Dincolo de spațiul occidental, Ankara dezvoltă o a doua rețea de relații, care include Arabia Saudită, Qatarul, Pakistanul, Azerbaidjanul și Indonezia. Influența diplomatică a Turciei este în creștere în zona Orientului Mijlociu, așa cum a rezultat și din recenta întrunire de la Teheran între reprezentanții celor trei țări semnatare ale Acordului de la Mecca și conducerea Republicii Islamice – o întrunire care, potrivit Euronews, semnalează o „transformare a arhitecturii de securitate a Orientului Mijlociu”.
„Consecința politică este clară”, spune Brussels Signal: „prin crearea unei rețele tot mai dense de interese strategice, economice și tehnologice în jurul Ankarei, industria de apărare a Turciei exercită o presiune tot mai mare asupra politicii externe a Greciei”. Țările cu care Turcia strânge tot mai mult legăturile „capătă motive suplimentare pentru a evita o ruptură în relațiile cu Turcia”, ceea ce „limitează capacitatea Atenei de a asigura o presiune internațională coordonată, oportună și eficientă” în cazul unui conflict în estul Mediteranei.
Mai concret, „Grecia nu își poate baza strategia pe așteptarea că Europa va deschide un nou front împotriva Turciei, în numele său, atunci când va apărea o astfel de necesitate. În cazul unei crize grave, răspunsul european s-ar putea dovedi inadecvat sau întârziat, mai ales dacă state și companii influente vor căuta să-și protejeze relațiile economice și de apărare cu Ankara”, avertizează Brussels Signal.
Iar semnele că regiunea poate ajunge la conflict se întețesc. Așa cum relata EUalive, pe 20 octombrie 2026, parlamentul libian a ratificat, în unanimitate, acordul prin care, în 2019, guvernul turc și cel libian au stabilit o frontieră maritimă între cele două țări în estul Mării Mediterane.
Grecia, Cipru și Egiptul au respins imediat documentul, încă din 2019, susținând că linia de demarcație ignoră drepturile maritime ale insulelor grecești – în special ale insulei Creta – și aduce atingere zonelor economice exclusive și platourilor continentale ale unor state terțe. Conform UNCLOS (Convenția ONU asupra dreptului mărilor), insulele generează propriile zone maritime; criticii susțin că acordul din 2019 a ignorat, de fapt, acest principiu, creând un coridor care traversează zone revendicate de Grecia și Cipru.
În replică, în 2020, Grecia și Egiptul au încheiat propriul acord de delimitare maritimă, care contrazice frontal linia stabilită între Turcia și Libia.
Recenta ratificare a acordului turco-libian a atras condamnări din partea Egiptului, Bahrainului, Emiratelor Arabe Unite, Greciei, Ciprului și Israelului, dar și din partea Uniunii Europene, care, pe 21 octombrie 2026, a declarat acordul „nul și neavenit”.
Dincolo de disputa maritimă, acest acord complică relațiile dintre UE și Libia, pe care UE mizează – prin investiții importante – pentru gestionarea și controlul imigrației în zona centrală a Mării Mediterane. Prin ratificarea acordului maritim cu Turcia, Libia semnalează o schimbare a poziției sale geopolitice.
O altă relatare EUalive îl citează pe prim-ministrul Greciei, Kyriakos Mitsotakis, declarând că acordul turco-libian este o amenințare la adresa securității regionale și ordinii juridice internaționale: „Ignoră complet geografia, realitatea existenței insulelor grecești – acestea par să dispară cu totul din viziunea Turciei și a Libiei”, a afirmat Mitsotakis, acuzându Turcia și Libia că încearcă să creeze un „fapt împlinit” cu încălcarea UNCLOS.
Președintele turc Tayyip Erdoğan a declarat că opoziția UE și unor țări la ratificarea acordului nu are niciun temei legitim, iar politica Ankarei în Mediterana este justificată. El a semnalat că, după semnarea acordului turco-libian în 2019, Grecia a acordat o licență unui consorțiu condus de Chevron pentru explorarea zăcămintelor de gaze în largul insulei Creta și a încercat să încheie un acord separat cu Libia privind delimitarea zonelor maritime dintre cele două state.
Conflictul care pare că stă să izbucnească în estul Mediteranei face parte dintr-un peisaj furtunos mai vast în domeniul securității maritime. În cadrul unei ședințe pe această temă, organizată la Consiliul de Securitate ONU pe 28 octombrie, prim-ministrul Mitsotakis a cerut încheierea unui „armistițiu maritim global”.
Evenimentul a avut loc la doar câteva ore după ce o navă portcontainer grecească s-a scufundat în urma unui atac cu drone navale în largul coastelor Bulgariei – cel mai recent incident de acest fel care a vizat nave în vestul Mării Negre în cursul acestei luni, incident pus pe seama războiului dintre Rusia și Ucraina.
Pe acest fond, discursul lui Mitsotakis a vizat în primul rând libertatea de navigație în Marea Neagră, considerată o „prioritate absolută”, pentru a permite exportul de cereale din regiune către restul lumii. El a precizat că Ucraina depinde financiar de exportul produselor sale: „Au avut o recoltă excepțională, dar cerealele stau acum în silozuri, riscând să se altereze… Din păcate, în acest moment, Rusia nu pare interesată să se angajeze într-o discuție substanțială”, a afirmat Mitsotakis.
În același timp, întrebat despre decizia președintelui american Donald Trump, luată la începutul acestei luni, de a ridica sancțiunile asupra exporturilor de motorină din Rusia, Mitsotakis a reafirmat sprijinul Greciei pentru sancțiunile impuse Moscovei. „Considerăm că trebuie să exercităm presiuni economice și să provocăm Rusiei dificultăți financiare mai mari, pentru a transmite un semnal foarte clar: atât timp cât continuă acest război, vor suporta consecințe economice concrete”, a declarat el.
În același discurs, Mitsotakis a cerut Uniunii Europene să își consolideze misiunea navală de protejare a navigației în Marea Roșie, numită „Aspides” – misiune lansată în 2024 pentru a asigura protecția împotriva atacurilor forțelor Houthi/Ansar Allah din Yemen.
„Argumentul meu este simplu: Uniunea Europeană are interesul de a avea o prezență concretă, cu mijloace materiale, în această parte a lumii, iar noi avem nevoie ca mai multe țări să participe la misiunea Aspides”, a declarat Mitsotakis pentru Reuters. Mijloacele desfășurate de Grecia, Italia și Franța în această misiune (potrivit relatărilor, ar fi vorba de șase nave de război) sunt „în mod clar insuficiente”.
„Dacă dorim cu adevărat să transmitem țărilor din Golf mesajul că luăm în serios securitatea lor – protejând, în același timp, arterele și căile navigabile critice, absolut indispensabile pentru comerțul european – atunci ar trebui să fim dispuși să desfășurăm mai multe mijloace în această parte a lumii”, a spus Mitsotakis.
Așa cum se știe, administrația Trump a refuzat să se implice direct în conflictul cu forțele Ansar Allah, ca și guvernul Erdoğan, care a declarat că, în ciuda Acordului de la Mecca, nu va trimite trupe în sprijinul Arabiei Saudite.
Sursele în text.
