Jacek Saryusz-Wolski, fost vice-președinte al Parlamentului European și primul ministru pentru integrare europeană al Poloniei, este un veteran al Uniunii Europene și expert în afacerile organizației.
Saryusz-Wolski a oferit recent un interviu, publicat de The European Conservative sub titlul: „Trebuie să rezistăm tentativei de a transforma bugetul UE într-o unealtă de coerciție centralizată”. Traduc aici textul interviului.
Care ați spune că sunt cele mai urgente provocări care confruntă azi Uniunea Europeană?
Sunt provocări vechi și care, în cea mai mare parte, au rămas nesoluționate. Printre ele, nevoia de a revizui politica Green Deal; de a regândi fundamental politica de migrație a UE; de a bloca acordul comercial Mercosur; de a împiedica erodarea ordinii constituționale a Uniunii; de a rezista tentativei, în desfășurare, de a transforma bugetul UE într-o unealtă de coerciție centralizată. Ultima problemă, în particular, amenință să înlocuiască tradiționalul cadru financiar Multinational Financial Framework (MFF) cu un sistem permanent, modelat după Recovery and Resilience Facility (RRF) – în esență, un mecanism prin care Bruxellesul eliberează fonduri numai dacă statele membre îndeplinesc anumite „ținte” politice predeterminate.
Să începem cu Green Deal. De ce a devenit o sursă de controverse?
Pentru că distruge competivitatea economică a Europei – și nu în teorie, ci în practică. Chiar și cei care o promovau, până nu demult, recunosc acum, vrând-nevrând, că această politică impune poveri imposibil de suportat. Cu toate astea, Comisia Europeană rămâne ideologic legată de această politică. În locul unei reevaluări, nu vedem decât escaladare. Este un exercițiu de auto-vătămare prin reglementare – iar consecințele devin ce în ce mai evidente.
Ajungem la migrație; care este, mai exact, problema?
Politica de migrație a Uniunii Europene a distrus, de fapt, Zona Schengen – care era una dintre marile realizări ale Europei. Punctul de turnură a fost Willkommenskultur, politica Angelei Merkel. De-atunci încoace, controlul la frontierele interne a fost restabilit, granițele externe sunt poroase, iar granițele de stat – ale Poloniei, mai ales – duc greul unor decizii politice luate în altă parte. Dar există o fărâmă de speranță. Danemarca – țara ca va prelua, în curând, președinția Consiliului – și-a semnalat intenția de a adopta o abordare mai fermă și este susținută de coaliție de unsprezece state, printre care și Italia. Centrul preocupărilor va fi un control real al frontierelor și returnarea imigranților ilegali.
Mercosur. De ce reprezintă acest acord o asemenea amenințare?
Așa cum arată el acum, acordul UE-Mercosur este un caz de manual de miopie economică. Deschide piețele europene pentru produse de import care nu respectă standardele noastre de mediu și de calitate. Statele membre care au sectoare agricole avansate și foarte strict reglementate se tem că vor fi inundate de produse inferioare calitativ și mai ieftine. Dar problema este mai adâncă; securitatea alimentară este o chestiune strategică. A deveni dependent de importuri transatlantice – pe niște rute de aprovizionare fragile – este iresponsabil. Penuria de alimente nu este un risc teoretic. Asta poate destabiliza societățile mult mai repede decât ar putea orice criză energetică. Iar instabilitatea nu face decât să erodeze capacitatea militară. Cu alte cuvinte: dacă vrei să te pregătești de război, trebuie întâi să te asiguri că lumea are de mâncare.
Ați menționat schimbări structurale ale bugetului. Ce anume se propune, mai exact?
Comisia încearcă să abolească structura MFF actuală și s-o înlocuiască cu trei zone financiare gigantice, una pentru fiecare dintre pilonii politici mari ai Uniunii. Fiecare stat membru ar primi alocația națională în funcție de îndeplinirea anumitor condiții și ținte – cam cum s-a întâmplat cu fondurile RRF în timpul pandemiei covid. Numai că, de data asta, nu ar mai fi vorba de măsuri excepționale. Ar fi ceva permanent. Și, spre deosebire de fondurile tradiționale pentru coeziune sau pentru agricultură, accesul la bani ar depinde integral de conformarea la politicile dictate de Bruxelles. Nu te supui, nu primești bani. Ăsta este un furt de putere care depășește prevederile tratatului – este o revoluție constituțională pe tăcute – făcută fără consimțământul parlamentelor și popoarelor. Centralizează controlul bugetar și neutralizează suveranitatea națională, legând-o de un șantaj financiar.
Există vreo metodă de a stopa această traiectorie?
Sigur că există – dacă există voința politică. Din păcate, recenta președinție a Consiliului, care a aparținut Poloniei, a fost o oportunitate ratată pe acest subiect. Dar să revenim la Danemarca: o țară mică, dar hotărâtă să reorienteze politica de migrație. Asta dovedește că se poate. Cetățenii de pe întregul continent sunt sătui – sătui de ingerințe, de ideologie, de transformările impuse. Se pot face alianțe. Blocarea minorităților – care nu necesită decât o treime din voturile în Consiliu – poate împiedica avansul acestor măsuri. Dar trebuie să acționăm. Și trebuie să ne alegem cu înțelepciune prioritățile. Europa nu poate finanța și Green Deal, și o politică de migrație disfuncțională, și un efort credibil de reînarmare, toate odată. Ceva trebuie abandonat. Așa cum arată azi lucrurile, numai în domeniul apărării ne lipsesc câteva sute de miliarde de euro. Iar, fără apărare – ce să spun, restul nu mai contează.
Dacă s-ar reduce abuzurile la adresa legilor de azil și s-ar desființa rețelele de trafic de persoane, asta nu ar rezolva, oare, mare parte din criză?
În principiu, da. Dar problema nu este una tehnică; este una politică. Noul Pact privind migrația nu rezolvă deloc criza; o instituționalizează, mai degrabă. Stabilește mecanisme de relocare a migranților în spațiul Uniunii, ceea ce înseamnă că recompensează, practic, pătrunderea ilegală. Logica este perversă: traficanții aduc oamenii, iar statele membre UE au apoi obligația de a-i redistribui. Este un cerc vicios perfect. În timpul negocierilor, Italia a propuse ceva de domeniul evidenței: blocadă navală care să stopeze influxul. Și ar fi funcționat. Dar propunerea a fost respinsă – nu pentru că nu s-ar putea face, practic, ci pentru că vine în contradicție cu scopurile unor elite.
Hai să nu ne facem că asta e ceva accidental. Migrația servește niște scopuri. Vine cu mână de muncă ieftină. Creează noi votanți pentru partidele liberale de stânga. Diluează identitățile naționale și subminează suveranitatea statelor membre. Și, în fine, este – pentru unii – un vehicul pentru o transformare culturală mai vastă. Asta este viziunea. Iar, dacă nu ne opunem, ăsta este viitorul.
