Peter Thiel „Teologul” (III): Între Antihrist și Armaghedon

written by Levana Zigmund | 17 iunie 2025

„Ce sper eu să recuperez este un simț al enormității mizelor, al urgenței întrebării. Mizele sunt foarte, foarte mari. Pare foarte periculos că am ajuns într-un punct în care prea puțini oameni se mai preocupă de Antihrist.”

Peter Thiel

Am ajuns, în fine, la Partea a III-a a seriei, cea din urmă, care justifică „Teologul” din titlu. Pentru că Peter Thiel face tot mai intens teologie politică. Așa cum menționam în Partea I, Thiel ține în această perioadă conferințe pe teme apocaliptice – Armaghedon, Antihrist, catehon – pe la mari universități din spațiul anglo-saxon. Conferințele, ca atare, nu sunt disponibile, dar Thiel a dat niște interviuri pe marginea lor lui Peter Robinson de la The Hoover Institution (în două părți: aici și aici); relevante pe subiect sunt și discuțiile lui cu Jordan Peterson și cu Tyler Cowen, profesor de economie la George Mason University și director al Mercatus Center, precum și eseul „Nihilism is Not Enough”, depus la Catholic University of America în 2023.

Teologia politică

Teologia politică, devenită disciplină academică în secolul XX, denotă, generic, explorarea legăturilor dintre concepte teologice și sisteme, instituții ori practici politice. Materia este mult prea vastă să poată fi prezentată cuprinzător în câteva cuvinte, mai ales că abordările acoperă întreg ecartul – de la susținerea că religia este sursa de legitimitate a puterii politice (e.g., „simfonia”, conceptul creștin ortodox de colaborare între stat și biserică pe care îl regăsim, istoric, mai ales în Bizanț și în ortodoxia rusă), până la cea că religia este un adversar al statului (în liberalism).

Avem, deloc surprinzător, gânditori contemporani care resping întreaga abordare teologică a politicii și istoriei; o consideră un rest toxic al pre-modernității care ar trebui abandonat în favoarea filosofiei politice (v. Mark Lilla). Avem, pe de altă parte, analize care găsesc abordarea teologică indispensabilă pentru interpretarea istoriei politice; John Gray, de exemplu, consideră că există o continuitate neîntreruptă între dimensiunea apocaliptică a creștinismului istoric și diverse proiecte politice moderne care au tins la transformarea radicală a umanității (de la Revoluția franceză la comunism, nazism și tentativele americane de a impune democrația cu forța în Irak, de exemplu).

Numele cel mai adesea asociat cu teologia politică este, însă, Carl Schmitt, politologul german care a scris și o carte cu acest titlu („Politische Theologie”, 1922), și la a cărui gândire Thiel se raportează, după cum am văzut în Partea a II-a. Schmitt are o concepție escatologică despre istorie și vorbește, ca și Thiel, despre Apocalipsă, despre Antihrist, despre catehon, în relație cu instituții politice.

Opera lui Schmitt, multă vreme ocolită din cauza legăturilor lui Schmitt cu nazismul, a reintrat în centrul atenției în ultimele decenii (odată cu teologia politică în general), cu precădere după atacul de la 11 septembrie 2001, menționat și de Thiel în „The Straussian Moment” ca lovitura care a relevat, „apocaliptic”, conflictul ireductibil dintre Vest și „rest”. După căderea comunismului și momentul de „unipolarism” american pe care Francis Fukuyama îl dădea drept „sfârșitul istoriei”, 9/11 a semnalat nu triumful etern al liberalismului, ci, mai degrabă, o potențială „ciocnire între civilizații”, în termenii lui Samuel Huntington (sau o serie de „proiecte postmoderne extrem de costisitoare” și sterile, în termenii lui Thiel). Iar, acolo unde vorbim de civilizații, vorbim și de religii; vorbim de teologie.

Astfel că speculațiile „teologice” ale lui Thiel nu apar într-un vacuum. Doctrina americană a „destinului evident” este ea însăși un manifest de teologie politică. Ce îl scoate pe Thiel în evidență însă, este, pe de o parte, tocmai faptul că, nefiind un expert în domeniu, ci, mai degrabă, un intelectual itinerant, at-large, cum s-ar spune, el scoate tipul acesta de problematică din cercul strâmt al dezbaterii pur academice, o asociază unor realități și preocupări curente și de mare interes pentru publicul larg și, până la urmă, o eliberează într-un spațiu în care, grație (sau din cauza) influenței lui în sfera americană, poate genera efecte politice concrete.

Pe de altă parte, Thiel este insolit, mai ales în peisajul academic american, prin conținutul propriu-zis al discursului lui de teologie politică. Așa cum remarcă și Robinson în interviu, Thiel nu propune un model pur intelectual de dragul modelului, ci crede în schema escatologică biblică; în analiza lui, așadar, Thiel nu este doar un intelectual, ci un intelectual creștin. Chiar dacă se inspiră mult din teoriile lui René Girard, care sunt mai mult antropologice decât teologice, poziția lui de analist din interiorul creștinismului, iar nu neutră, din afara religiei, rămâne deconcertantă, mai ales pentru un magnat transumanist din Silicon Valley. (Thiel are grijă să precizeze că el nu este atât spiritual, cât religios, ceea ce este, azi, un faux pas impardonabil în cercurile „civilizate”.)

În fine, Thiel se mai dovedește „contrarian” într-o privință: el critică hiperspecializarea, fragmentarea gândirii și a discursului în universitățile occidentale, ceea ce este un alt fluierat în biserica postmodernității. Thiel acuză o „incoerență postmodernă demnă de MTV”, expresia unei „decadențe” care, spune el, nu mai permite „înțelegerea unui tablou mult mai larg”. După decenii de deconstrucție, „este momentul unei reconstrucții”, momentul unei necesare reintegrări a cunoașterii, misiune fundamentală pe care universitățile, din motive ideologice și nu numai, au abandonat-o, cu efecte deprimante și chiar periculoase pentru civilizația occidentală.

Iar canavaua pe care s-ar putea țese inteligibil acest necesar tablou larg al lumii de azi este, după Thiel, tradiția biblică:

„există anumite dimensiuni ale tehnologiei care au devenit extrem de puternice în ultimele un secol-două și care au o dimensiune apocaliptică. Așa că, poate, ce este ciudat să nu pui problema în termenii tradiției biblice.”

Rezumând abordarea teologic-politică a lui Thiel într-un citat, el spune, în interviul cu Robinson:

„Dar poți lua lucrurile astea în serios fără să le iei cu totul literal. […] Dacă îl compari [pe Daniel, profetul Vechiului Testament] cu, să zicem, înțelegerea greco-romană a istoriei, cu Tucidide, cu Herodot… [la care avem] un soi de viziune ciclică despre istorie, ca un ciclu natural, unde nu există o specificitate a epocilor, nu mi se pare deloc o exagerare să spun că Daniel a fost primul istoric care a zis […] că sunt lucruri care se întâmplă o singură dată în istorie și marchează istoria întregii lumi. Și ai Creația, ai Căderea omului din Paradis, îl ai pe Moise. […]

Istoria merge undeva [are un sens]. Iar deciziile pe care oamenii le iau contează, unele contează chiar enorm. Și, dintr-un anumit punct de vedere, Hristos, misiunea Lui, moartea și învierea Lui au fost parte din istorie, sau un moment esențial în istorie. […] Iar unul ca Hegel nu este decât o palidă umbră față de simțul iudeo-creștin al istoriei.”

Într-o istorie care nu este ciclică, ci „merge undeva”, există și un punct de final; o destinație. Schema lui Thiel este, deci, escatologică; dar punctul final nu este, neapărat, apocaliptic în sensul biblic. Thiel crede, în urma mentorului lui, Girard, că evenimentele Apocalipsei nu sunt neapărat inevitabile, ci, mai degrabă, niște viziuni-avertisment „niște predicții despre ce este probabil ca noi, oamenii, să facem într-o lume în care avem tehnologii tot mai puternice, în care nu mai există limite sacre la utilizarea acestor tehnologii, în care natura umană poate că nu s-a înrăutățit, dar nici nu s-a îmbunătățit”.

Altfel spus, fără să fie un optimist, Thiel rămâne fidel căutării unei „a treia căi” între „Scila și Caribda”: între Antihrist și Armaghedon, înțelese după cum se va vedea mai departe.

De ce este secolul XXI apocaliptic?

În interviul acordat lui Robinson, Thiel, care a declarat, cândva, că „Nu știm ziua și ora [Apocalipsei], dar poate am putea ghici secolul”, decriptează în termeni ceva mai concreți caracterul apocaliptic al vremilor noastre. Pe de o parte, este vorba de potențialul catastrofal prezentat de unele tehnologii dezvoltate de omenire – de la arme termonucleare la inteligența artificială.

Pe de altă parte, paradoxal, apocaliptică ar putea fi încetinirea progresului în cele mai multe domenii. Thiel constată că, lăsând la o parte un con îngust în domeniul computerelor, lucrurile nu merg mai bine în aproape niciun aspect al vieții umane – de la nivelul de trai al generației Y comparativ cu cel al generației boomer, la nivelul de educație în universități și mediocritatea sufocantă care domnește în cercetarea științifică. Thiel explică, într-o măsură, această stagnare tocmai ca reacție la pericolul pus de tehnologie, dar acceptă, marginal, mai mult de dragul discuției, că, dacă ritmul alert ar fi continuat, poate am fi ajuns deja la catastrofă.

Trebuie să fac aici o paranteză: Thiel nu pare să ia act de faptul că anumite domenii ale științei și tehnologiei s-au dezvoltat, totuși, enorm, în ultimele decenii, iar ele au de-a face aproape exclusiv cu controlul populației – de la manipulare genetică și alte tehnologii biologice și medicale de avangardă, până la echipamente digitale de supraveghere, baze de date și algoritmi tot mai sofisticați și, mâine-poimâine, așa-zisa monedă digitală ca piatră de temelie a sistemului de credit social. Fiind el însuși creatorul unei super-companii în domeniul controlului și supravegherii, „scăparea” lui Thiel este pe cât de explicabilă, pe atât de supărătoare. În orice caz, noi putem completa tabloul apocaliptic descris de Thiel cu cele de mai sus și încă multe altele.

În fine, revenind: pe lângă tehnologia cu potențial apocaliptic și încetinirea progresului (cel puțin în domeniile care ar putea servi „demos-ul negânditor”), secolul XXI își anunță și potențialul de secol al acelei apocalipse politice discutate în The Straussian Moment. În „Nihilism is Not Enough”, Thiel rezumă dificultățile enorme ale Vestului într-o confruntare tot mai vizibil inevitabilă cu „restul” într-o scurtă listă de neajunsuri: filosofia; țapii ispășitori (în termenii lui René Girard); catehonul; modernitatea (timpurie, mijlocie, târzie); decadența; amânările hamletiene – nimic din toate astea nu e suficient: în sumă, așa cum o anunță din titlu, „nihilismul nu este de ajuns”. Pentru ce? Pentru salvarea Occidentului.

Antihristul în viziunea lui Thiel

Făcând turul potențialelor amenințări apocaliptice – de la arme nucleare la schimbare climatică și de la roboți ucigași la sisteme militare autonome pe bază de IA – Thiel critică profeții acestor cataclisme pentru parohialism; „fiecare se concentrează pe câte ceva” fără să ia în calcul și celelalte probleme. I-ar invita pe toți într-o încăpere să dezbată până cad de acord pe o listă de priorități. Dar, spune Thiel:

„Dacă e să facem exercițiul până la capăt, aș vrea și eu să contribui, să mai aduc în discuție un risc existențial, care, din punctul meu de vedere, este la fel de mare ca toate riscurile astea tehnologice și nucleare și armele biologice scăpate de sub control și arme IA și sisteme militare autonome. Iar riscul ăsta este un guvern mondial… Odată ce se instalează un guvern mondial totalitar, nu se mai poate da înapoi.

Iar motivul pentru care vreau să menționez și acest risc este pentru că mi se pare că soluția implicită care se oferă pentru toate celelalte riscuri este cumva să ne bazăm pe un stat mondial, foarte nedemocratic, care să reglementeze strict și să stopeze toate aceste tehnologii.”

Este modul lui Thiel de a defini Antihristul:

„Cred că există multe lucruri în această știință și tehnologie care ne împing spre ceva ca Armaghedonul. Și există o respingere naturală la asta; vom respinge Armaghedonul acceptând un stat mondial cu forță reală, cu putere reală. Iar, în termeni biblici, acesta este Antihristul.”

Thiel face trimitere la câteva portrete literare ale Antihristului. În primul rând, adoptă sugestia că Joabin, ghidul naratorului în utopia lui Francis Bacon, Noua Atlantidă (1626), ar fi un portret discret al Antihristului, îndeplinind profeția, spune Thiel, și prin aceea de a fi fost atât evreu, cât și homosexual („ambele trăsături sugerate în Daniel 11:37”). Ipoteză care l-ar face pe naratorul Bacon (și el, pare-se, homosexual, ca și Thiel, de altfel), falsul profet care însoțește Antihristul, iar insula Bensalem, un prototip de stat mondial ultra-tehnicizat, controlat de o elită de inițiați care – și-aici trimit la propria mea interpretare – fiind, la rândul ei, un prototip de deep state, se ocupă cu imitatio Dei, cu facerea unei a doua Creații.

Alte două portrete mai noi ale Antihristului ar fi cel făcut de Vladimir Soloviov, în „Povestire despre Antihrist” (1900), și cel al lui Robert Hugh Benson, în „Lord of the World” (1908). În ambele, Antihristul este o figură fantastic de carismatică, mare scriitor și orator. La Soloviov, acest personaj ajunge „președintele Europei” și, apoi, „președintele lumii”; la Benson, avem „un senator evreu socialist din Vermont”.

Thiel acceptă că Antihristul poate fi, deci, o persoană; dar el poate fi și o tipologie, o ideologie sau un sistem:

„Cred că Ivan Illich este cel care a spus că, înaintea lui Hristos, au fost mulți antemergători ai lui Hristos, iar, după Hristos, vor fi mulți antemergători ai Antihristului. Așa că, dintr-un anumit punct de vedere, este o tipologie. Nero era un fel de Antihrist; poate și Napoleon era un fel de Antihrist. Este cineva care aspiră la dominație mondială, cineva care vrea să creeze un stat mondial. […]

Apoi, poți să te gândești la ceva ca un sistem; de exemplu, comunismul este un sistem mondial. Deci poate fi o ideologie sau un sistem [sau] un dictator al statului mondial.”

O altă trăsătură fundamentală a Antihristului este că se crede „mai creștin decât Hristos”. Mentorul lui Thiel, Girard, scria, în „Prăbușirea Satanei” (2001):

„Încercând să-l uzurpe pe Hristos, puterile îl imită în același mod în care un rival mimetic își imită modelul pentru a-l înfrânge. Ele denunță grija creștină pentru victime ca ipocrită și o palidă imitație a adevăratei cruciade împotriva opresiunii și persecuției al cărei stindard îl duc chiar ele. […] Satana îl imită pe Hristos tot mai bine și pretinde că-l depășește. Această imitație a uzurpatorului este de mult timp prezentă în lumea creștinată, dar a crescut enorm în zilele noastre. Noul Testament evocă acest proces în limbajul Antihristului. […] Antihristul se laudă că le va aduce oamenilor pacea și toleranța pe care creștinismul a promis-o, dar nu a adus-o. În realitate, ce produce această radicalizare a victimologiei contemporane este o revenire la tot felul de practici păgâne: avort, eutanasie, nediferențiere sexuală, circ roman cât cuprinde, dar fără victime reale etc.”

Având în vedere părerile lui Thiel despre progresism și ideologiile woke, putem presupune fără teama de a greși că el este întrutotul de acord cu Girard pe acest subiect. Or, adăugând și această trăsătură portretului deja schițat, avem, la Thiel, ca Antihrist, fie un stat mondial, fie liderul unui stat mondial ori o tipologie de lideri care îmbrățișează ideologia woke, fie ideologia însăși. La „utopia” proto-tehnocratică a lui Bacon, Thiel nu mai revine, poate unde atât pentru el, auto-declarat creștin, cât și pentru Bacon, pe care-l denunță ca ateu (deși îndrăznesc să precizez că era, mai degrabă, ocultist de spiță rozacruciană), știința și tehnologia sunt motoarele salvării.

În fine, rămâne misterul ascensiunii Antihristului:

„Dar intriga e incompletă; rămâi cu întrebarea: cum s-a întâmplat, totuși, să preia conducerea lumii? Și nu este Deus ex machina, ci mai degrabă daemonium ex machina. Antihristul ține aceste discursuri hipnotice din care nimeni nu-și mai poate aminti vreun cuvânt și apoi reușește să fure, cumva, să păcălească sufletele oamenilor pentru a-i face să se supună totalitarismului, unui stat totalitar. […] Antihristul preia puterea vorbind despre Armaghedon”.

Ceea ce corespunde perfect cu avertismentul Sf. Pavel în Tesaloniceni 1: 5-3, „Când vor zice: «Pace și liniște!», atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată, şi nu va fi chip de scăpare.”

„Dacă Antihristul ar veni la putere, atunci modul în care ar face-o ar fi amenințând tot timpul cu Armaghedonul”, spune Thiel, semnalând întâmplarea că, dacă termeni precum „Apocalipsă” sau „Armaghedon” mai poți folosi în ziua de azi, literal sau metaforic, „dacă spui Antihrist, se uită lumea la tine de parcă vii de pe altă planetă”. Și-apoi, reamintește Thiel:

„Dar, dacă e să faci o listă de priorități, ar trebi să te temi mai tare de Antihrist, fiindcă nimeni nu se teme de asta. Sigur că nu știu cât de în serios trebuie luate relatările biblice, dar, în relatările biblice, Antihristul vine primul, poate tocmai fiindcă oamenii se tem mai mult de Armaghedon decât de Antihrist. Antihristul vine primul. Nu funcționează, statul mondial nu funcționează, se duce totul de râpă. Poate ai nu știu ce guvern comunist fantastic, dar IA o ia razna și tot la Armaghedon ajungi. Dar, în orice caz, Antihristul vine întâi.”

Fără a insista, este limpede că Thiel nu este un susținător al Agendei 2030, ultimul proiect distopic al globalismului totalitar promovat de ONU. El spune:

„Este mai periculos să ai o societate cu creștere zero. Dacă mergem pe ideile Clubului de la Roma din Limits to Growth, păi atunci ne întoarcem la un program luddit, care – așa îmi spune mie intuiția – se va termina foarte prost, politic. Va fi o societate oribilă, malthusiană, zero creștere – zero orice, care va deveni tot mai autocratică, tot mai totalitară, pentru că plăcinta, cum se spune, nu mai crește, iar oamenii vor deveni tot mai oribili.”

Exemplul lui preferat de idee catastrofal de proastă, este, pare-se, propunerea lui Nick Bostrom („birocrat academic par excellence, profesor la Oxford, care… întruchipează și articulează mediocritatea și conformismul paralizante din zilele noastre”), care vrea un stat global, cu un guvern global eficient, care să controleze cu mână de fier tehnologia și populația (prin poliție preventivă). Mențiunea că, totuși, nu Bostrom, ci însuși Thiel are o companie care face exact asta, poliție preventivă (de fapt, mai rău, „pre-crime”) nu apare.

Considerând că deglobalizarea este „mai ușor de zis decât de făcut”, Thiel nu vrea, pe de altă parte, ca temerile legate de globalizare să ne facă să acceptăm proiectele totalitare dintr-un fel de „sindrom Stockholm”. În alți termeni, el caută calea îngustă între o globalizare totalitară și o „globalizare bună”, care nu se poate face fără „să fim critici la adresa globalizării, să recunoaștem cât de îngustă este calea” corectă.

Inteligența Artificială: catehon sau Antihrist?

Thiel caută, deci, o „a treia cale”, „drumul îngust între Scila și Caribda” (pentru a evita Armaghedonul, dar fără a accepta Antihristul, în termenii mai sus definiți). Și, așa cum era de așteptat, se bazează pe tehnologie. Context în care Thiel vede (presupusa) stagnare tehnologică și tentativele de suspendare sau chiar stopare a dezvoltării IA (de genul celor promovate, de pildă, de Bostrom) mai degrabă ca un factor de accelerare a mecanismului escatologic.

Am văzut într-unul din pasajele citate mai sus că Thiel vede IA capabilă să distrugă statul mondial („Antihristul”), chiar cu riscul unui război nimicitor („Armaghedon”). Pe de altă parte, el dă tehnologiei (IA, în particular) și un posibil rol de catehon („cel ce oprește taina fărădelegii” în Tesaloniceni 2: 6-7 ), termen enigmatic tradus, de 2000 de ani încoace, ca forță care blochează evenimentele escatologice, sau, în termeni mai mundani, care zădărnicește răul, haosul.

Catehonul a fost identificat, pe parcursul istoriei și în diverse tradiții, cu Imperiul roman; cu Imperiul țarist; cu suveranul absolut din Leviatanul lui Hobbes; cu Biserica Catolică; cu „suveranul” în gândirea lui Schmitt; cu „democrația creștină” care, spune Thiel „a ținut în loc” comunismul în timpul Războiului Rece; astăzi există un curent care vede în Rusia catehonul etc.

În această tradiție, a catehonului ca entitate istorică, Thiel spune că SUA este atât „un candidat evident pentru Antihrist”, cât și „un candidat natural pentru catehon”:

„SUA este epicentrul globalizării, dar este și epicentrul rezistenței la o globalizare rea. Suntem ambele. De aceea contează atât de mult președintele Americii; el poate fi un catehon. Sau poate este un fel de Antihrist. Dar este clar că alegerile prezidențiale contează în SUA. În Europa, de exemplu, nu contează; nu contează cine e Președintele Europei; dar să spui că în SUA contează e corect. Nu spun că așa va fi mereu de-acum încolo, dar cu siguranță așa a fost în toată a doua jumătate a secolului XX și este și astăzi.”

Remarca este extrem e interesantă, având în vedere implicarea lui Thiel în politică în rol de susținător al președintelui Trump, atât în primul, cât și în al doilea mandat (deși, a doua oară, fără o participare directă, ci, mai degrabă, indirectă, prin J.D. Vance). I-a atribuit Thiel lui Trump un rol de catehon? Și, dacă da, pentru a opri care rău? Ideologia woke – față de care și Trump, și Thiel (și Musk, și Vance) exprimă oroare? Un război mondial „apocaliptic”? În ciuda promisiunilor de campanie și a declarațiilor sforăitoare, acest război pare zi de zi tot mai aproape. Și-apoi, în economia termenilor propuși, dacă acest război este Armaghedonul, cine ar fi, atunci, carismaticul și înșelătorul lui antemergător, Antihristul?

Moment în care trebuie să menționez că, recent, armata americană a creat un nou detașament, în care s-au înrolat, cu rang de locotenent-colonel, mai mulți directori din companiile de vârf din Silicon Valley – printre care, la loc de frunte, Shyam Sankar, directorul de tehnologii al companiei lui Thiel, Palantir. Foarte instructivul blog al lui Sankar, numit The Defense Reformation, a făcut furori în domeniul de apărare afirmând că SUA are, deja, un adversar egal: China. În cazul unui război, SUA va pierde dacă nu face rapid o „Reformă” profundă, al cărei program Sankar îl expune în „18 teze, bătute în cuie la intrarea Metro a Pentagonului” (aluzie la cele 95 de teze ale lui Luther, țintuite pe poarta Catedralei din Wittenberg). Întreg documentul este plin de terminologie religioasă: avem o „Cina cea de Taină”; avem o „Mare Schismă”; avem o „Înviere”; avem, cum spuneam, trimiteri la Reformă și Luther, avem detestatele „clasă a preoților” și „altar al procedurii”; avem, în fine, un „mântuitor” – în baza industrială americană. Se pare că ideile și terminologia teologică a lui Thiel se împrăștie – întâi printre colegi și-apoi, de așteptat, și în Pentagon, unde Sankar lucrează acum.

Rămânând în zona concretului, teoriile „teologice” ale lui Thiel cu privire la IA capătă brusc consistență când auzim declarațiile lui Marc Andreessen (unul dintre cei patru „tehno-oligarhi” din Silicon Valley, alături de Thiel, Musk și Zuckerberg, suspectați că lucrează la impunerea unei tehnocrații autocratice), care spune:

„Sunt numai doi cai în cursa asta […] În 50 de ani de-acum încolo, în 20 de ani, lumea va merge pe IA chineză sau pe IA americană. Astea sunt opțiunile.

IA va fi nivelul de control pentru orice. […] cum interacționezi cu sistemul de educație, cu sistemul de sănătate, transporturi, forță de muncă, guvern, lege. […] Vrei copiii tăi să fie educați de IA chineză? Pe bune, gen Marx? IA lor e foarte bună la a te învăța marxismul și gândirea lui Xi Jinping […]

Apropo, asta este deja o problemă în multe țări, pentru că, unu, poate nu vor IA chineză, dar, doi, vor vrea o IA super-woke din nordul Californiei?

Sunt mari întrebări pe tema asta. Dacă ai avea de ales între o IA cu valori americane și o IA cu valorile Partidului Comunist Chinez. Este limpede ca lumina zilei ce-ai să preferi.

Și va exista și o versiune direct militară, de securitate națională, unde, la fel, ce preferi, să trăiești într-o lume de roboți, drone, avioane și mașini controlate de Partidul Comunist Chinez?”

Iată, pare-se, IA într-un rol catehonic. Pentru evitarea unei confruntări catastrofale între China și SUA (de genul celei pentru care se pregătește Sankar), Andreessen vede conturându-se deja un nou „Război Rece”, în care, ca și URSS secolul trecut (și ca și SUA, secolul trecut și secolul ăsta), China „are ambiția de a-și imprima, practic, asupra lumii întregi ideile despre cum trebuie organizată o societate, cum trebuie condusă lumea, și este evident că intenționează să-și prolifereze la maxim tehnologia, lucru pe care îl fac deja în multe domenii”.

Sigur că rămâne întrebarea – cel puțin pentru unii dintre noi – dacă această lume care „merge pe IA” – fie ea chineză, americană, ambele sau de orice altă nație – nu este, totuși, Antihristul. IA ar fi „unicul protector și ocrotitor” al omenirii, ca Antihristul din povestea lui Soloviov – pe lângă care, ca Bacon pe lângă Joabin în Noua Atlantidă, Thiel și alții ca el joacă rol de marele mag.

Ce facem cu avertismentele lui Schmitt despre o religie antihristică a tehnicității? Andreessen descrie, de fapt, tot un război ideologic, politic și cultural între mari puteri, în care, însă, spre deosebire de cele anterioare, omul este gestionat, de ambele părți, cu brațul de fier și creierul sinistru al mașinii. Te gândești dacă, în aceste condiții, vechile sisteme totalitare nu erau mai umane.

Știm că Thiel dorește eliminarea „politicului” în sens schmittian, altfel spus, eliminarea luptei pentru „marile întrebări” despre natura omului, despre credință, despre virtute. Pe fondul unui nou „Război Rece” complet tehnicizat, dacă aceste întrebări sunt excluse la nivel societal, ce diferență mai există între cele două lumi care „merg pe IA”? Cu care sine, din care resursă și credință interioară, față de care ideal ar judeca omul supus mașinii diferența dintre „IA chineză” și cea „americană”? (Asta trecând peste faptul că ideologia woke este o fiică a marxismului, ironie care-i scapă complet lui Andreessen.)

În fine, cine ar fi, în acest caz, catehonul? IA chineză sau cea americană? Este tot IA, în ambele cazuri; este tot altă „specie” decât cea umană. Thiel însuși spune că sistemele militare autonome dotate cu IA sunt extrem de periculoase; nimeni nu știe cum ar interacționa două avioane de luptă autonome, conduse de IA, într-o confruntare directă. Dacă refuză să lupte; dacă se aliază împotriva omenirii? Mai sunt, vreuna, atunci, catehon? Sau sunt, colectiv, Antihristul?

Riscăm, oare, în fine, noi, oamenii, să ne instalăm într-o societate a cărei entropie finală nu mai este împiedicată decât de un sistem digital de tip credit social, în care ordinea, sensul, valorile, credințele ne sunt dictate integral din exterior (sub sancțiune), iar sufletul nostru, „factorul X”, este ostracizat, redus la irelevanță, lăsat fără grai, fără expresie, în creierii noștri tot mai înlănțuiți de algoritmi? Scriam într-un alt articol despre Technate, unitatea teritorială cât un continent a agregării tehnocratice la care visa bunicul lui Elon Musk (și ea complet apolitică), și ale cărei reguli sunt simple:

„Singurele modalități în care individul se poate extrage din tehnocrație sunt: 1) Să părăsească permanent Continentul; 2) Să se sinucidă; și 3) Să determine Statul să îl execute” (Technocracy Inc., Science Vs. Chaos, 1938).

O lume în care „catehonul” IA îi va spune Mântuitorului, ca Marele Inchizitor al lui Dostoievski: „Du-te și să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată!”

Iar noi nici să ne rugăm n-am mai ști.