Pe fondul valului de revoltă și dezgust care a însoțit tăcerile lui Anthony Fauci, tartorul covidului american, care a refuzat să răspundă la întrebările adresate de senatori deși a fost iertat de președintele Biden de orice infracțiune ar fi comis în ultimii zece ani, citesc două știri recente.
Prima, publicată de Zero Hedge, este că, în ultimul ei raport despre „Gripă la interfața om – animal”, OMS spune că, pentru a apăsa pe butonul de alarmă al pandemiei, nu are nevoie de probele îmbolnăvirii, ci doar de „confirmări de laborator”.
Țările trebuie să „notifice imediat OMS despre orice cazuri confirmate de laborator de infecții umane recente cu un virus de gripă tip A care are potențialul de a cauza o pandemie. Proba îmbolnăvirii nu este necesară pentru această raportare”.
Vorba comentatorului din Zero Hedge: „Păi dacă proba îmbolnăvirii nu este necesară pentru a declanșa reacția pandemică autoritaristă la nivel internațional, atunci care probe sunt necesare? OMS zice confirmare de laborator. Numai că însuși manualul OMS arată că aceste confirmări de laborator se obțin cu teste RT-PCR. Care teste PCR nu observă direct un virus, ci măsoară doar fluorescența… emisă la contactul chimicalelor din test cu eșantionul…. Care fluorescență poate crește din motive externe, contribuind la rezultate false.”
Sau, cum spunea chiar inventatorul testului PCR, Kary Mullis, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în 1993, citat de Brownstone Journal încă din decembrie 2021, „PCR este un proces folosit să facă ceva mare din ceva mic. Îți permite să iei o bucățică minusculă din ceva și s-o faci măsurabilă ca după aia să vorbești despre ea ca și cum ar fi ceva important”. Inutil de subliniat, Mullis s-a opus vehement la folosirea testelor PCR pentru detectarea covidului.
Asta lăsând la o parte că, așa cum au spus-o nenumărați specialiști de-atunci încoace – și au recunoscut și autoritățile de sănătate publică, inclusiv cea condusă de Fauci: rezultatul testului PCR nu este reproductibil (rezultatele testelor nu pot fi comparate, ceea ce ar fi de esența metodei științifice); testele PCR nu pot fi folosite pentru a determina cantitatea de virus prezentă în specimen; detectarea ARN-ului viral nu indică neapărat prezența infecției etc. etc.
A doua știre, preluată de Zero Hedge din The Australian, privește bugetul colosal pe care îl cere OMS acum pentru „a fi pregătiți de pandemie”.
La cererea G20, OMS și Banca Mondială au estimat că ar fi nevoie de un buget anual de 31,1 miliarde de dolari pentru „pregătire și prevenție” . Pentru comparație, bugetul OMS pentru 2024-2025 a fost de 3,8 miliarde de dolari. Banii respectivi ar fi destinați „Fondului Pandemic” (Pandemic Fund) creat de G20 și Banca Mondială și găzduit de Banca Mondială, cu OMS pe post de partener de specialitate.
Circa 10,5 miliarde de dolari ar urma să vină din donații (de la guverne, „filantropi” și organizații internaționale), iar vreo 26 de miliarde ar veni de la țările cu venituri medii (care sunt deja împovărate grav de datorii, mare parte din ele cauzate la faza cu covidul).
La acest buget monstruos ar trebui să se adauge anual undeva între 10,3 și 11,5 miliarde de dolari pentru „One Health” – acel program care tratează sănătatea omului, a animalelor, plantelor și mediului în general ca un tot integrat. De unde și formula: potrivit ȘtiințaTM, Climate ChangeTM poate produce PandemieTM.
OMS și Banca Mondială susțin că, dacă omenirea cheltuiește această căruță de bani pe „prevenție și pregătire”, e ca un fel de investiție pe termen lung pentru că pierderile vor fi mult mai mici când o veni ea, pandemia. Țările mai bogate ar putea „câștiga” chiar de o mie de ori mai mult. Un chilipir, ce mai.
Așa cum notează articolul din The Australian, a miza pe OMS pentru coordonarea prevenției și pregătirii la nivel internațional înseamnă, de fapt, a miza pe „o armată de birocrați internaționali” ale căror „salarii și cariere depind de a ne convinge pe noi să le dăm bani”. Altfel spus, argumentele aduse în susținerea unei asemenea cereri trebuie să fie imbatabile.
Nu sunt; un studiu publicat de un grup de cercetători de la Universitatea Leeds în jurnalul Health Economics, Policy and Law (Cambridge) arată că premisele de la care pornesc calculele OMS și Banca Mondială pentru această cerere extravagantă sunt cel puțin dubioase. Întreaga abordare folosește logica rentabilității investiției – foarte la modă, înțeleg, pentru că donatorii sunt „epuizați” după covid și temători de criza economică.
Problema sesizată de studiul de la Leeds (care se cheamă „O investiție prea bună să fie adevărată?”) este că argumentele aduse de cele două instituții nu se ridică la standardele necesare abordării investiționale (sau, cum spune comentariul, sunt „fum și oglinzi”).
„Pornesc de la ipoteze legate de ani de viață/calitatea vieții comparativ cu cele trei mari boli infecțioase globale (HIV/SIDA, tuberculoză și malarie); ponderea fondurilor globale alocate pentru pandemii în comparație cu cele alocate acestor trei boli, raportat la fiecare viață salvată; beneficiile investițiilor în vaccinuri și alte produse farmaceutice comparativ cu investițiile în factori de bază ai rezistenței sanitare a populației (nutriție, salubritate, acces la apă, igienă).”
Dar (1) „raportul nu prevede metodologia folosită pentru a determina impactul economic”; (2) „cifra de 22 miliarde de dolari asociată impactului economic anual combinat al HIV/SIDA, tuberculoză și malarie (termenul de comparație) nu este coroborată de alte surse”; (3) „raportul estimează impactul economic, dar nu include povara relativă a bolii în termeni de mortalitate sau ani de viață pierduți”, în condițiile în care cifra totală a mortalității asociate covid este foarte mică față de cea produsă de bolile aduse pentru comparație, iar majoritatea deceselor asociate covid au afectat segmentul de peste 75 de ani, în timp ce malaria, de pildă, afectează mai ales copii sub 5 ani; (4) raportul include în calcule întreaga pierdere globală PIB și injecțiile fiscale din perioada covid, dar nu face diferența între costurile legate strict de boala produsă de virus și costurile cauzate de măsurile luate de autorități; (5) raportul nu explică de ce o viitoare pandemie ar costa mai mult decât cea de covid.
În concluzie, față cu neîncrederea pandemică a omenirii în autorități, soluția aleasă pare a fi renunțarea la probe.
Sursele în text.
