„Statele-piață vor avea aceleași granițe și sisteme politice ca și statele naționale, dar vor transfera responsabilități importante de la guvern către sectorul privat; corporațiile multinaționale vor deveni agenți surogat ai guvernului, jucând roluri pe care guvernul nu le mai poate juca și ștergând liniile de demarcație dintre conducerea politică și cea corporatistă. Întrucât piața este privată, globală și tranzacțională, statele-piață sunt mai capabile decât cele naționale să facă față la un război care este parțial privat, parțial internațional și parțial defensiv, așa cum vor fi războaiele viitorului”.
Philip Bobbitt, Get Ready for the Next Long War, 2002
În 2002, Philip Bobbitt (profesor de drept constituțional la University of Texas, Austin, profesor de istorie la Oxford și fost director al National Security Council) publica volumul „The Shield of Achilles: War, Peace and the Course of History” (Scutul lui Ahile: război, pace și cursul istoriei), un volum care a făcut ceva vâlvă la vremea lui, deși nu atât de mult ca „Sfârșitul istoriei” (Francis Fukuyama) ori „Ciocnirea civilizațiilor” (Samuel Huntington). Poate unde teoria lui Bobbitt era mai ușor de pătruns pentru cercurile academice decât pentru publicul larg; poate unde cartea lui are aproape o mie de pagini.
Teoria lui Bobbit este, foarte pe scurt (și potrivit sumarului făcut chiar de Bobbitt în revista Time, în septembrie 2002), că istoria lumii este o succesiune de „războaie epocale” (războiul fiind, după Bobbitt, o „inevitabilitate” pentru umanitate) care s-au purtat, fiecare, pentru instaurarea unui anumit tip de stat; modelul învingător triumfă o vreme, urmat fiind apoi de alt război, altă reașezare a statului. Primul stat modern ar fi fost „statul princiar” renascentist, urmat de cel „regal”, apoi „teritorial” și, în fine, „național”.
În ce privește secolul XX, Bobbitt susține că, de la 1 august 1914 (data începerii Primului Război Mondial) și până la prăbușirea URSS și terminarea Războiului Rece, în 1991, lumea a trăit un unul și același război: „Războiul Lung”. Primul și al Doilea Război Mondial, Revoluția bolșevică, Războiul civil din Spania, războaiele din Coreea și Vietnam, Războiul Rece însuși au fost, în teoria lui Bobbitt, runde ale aceluiași mare conflict.
Miza acestui Război Lung, spune Bobbitt, a fost stabilirea formei de guvernare care avea să urmeze imperiilor din secolul al XIX-lea: fie un stat național fascist, fie unul comunist, fie unul parlamentar. Statul nazist a fost înfrânt și, apoi, odată cu prăbușirea comunismului, parlamentarismul a triumfat, ceea ce i-a determinat pe unii comentatori, precum Fukuyama, să declare „sfârșitul istoriei” – triumful definitiv al al statului capitalist liberal.
Ascensiunea statului-piață
Precoce, pare-se; mult prea precoce. Căci Bobbitt a văzut venind un nou tip de stat, statul secolului XXI: statul-piață („market state”). Acest tip de stat vine să înlocuiască (de astă dată cu totul, indiferent de ideologie) statul național, care nu mai poate supraviețui într-o lume internaționalizată. Convențiile internaționale privind drepturile omului subminează capacitatea statului național de a-și controla cetățenii, iar internaționalizarea sistemul financiar și comercial i-a smuls acestuia controlul asupra propriei monede. Comunicarea globală subminează culturile naționale, iar diversele mari amenințări globale (de la „schimbarea climatică” și „pandemii” la comercializarea armelor de distrugere în masă) fac imposibil statului național să se apere singur.
Ce este statul-piață? Este un stat care, deși poate păstra aceleași granițe și structuri aparente ale puterii ca un stat național, transferă multe dintre responsabilitățile lui cele mai importante corporațiilor multinaționale. În interviul din care am extras motto, Bobbitt spunea:
„… companiile private și liderii lor vor primi mai multe răspunderi publice și politice… [Liderii în afaceri] nu se simt confortabil să fie făcuți responsabili de ele. Dar nu le pot evita. Mass media sunt, poate, cel mai evident exemplu de operator pe piața privată care preia multe dintre funcțiile guvernului … Le-aș spune [directorilor de mari corporații] că marile averi se fac în perioade de turbulență și de schimbare, ca aceasta în care intrăm. Neglijarea noilor răspunderi pe care această lume le pune pe umerii corporațiilor lor le va produce, în cele din urmă, prejudicii.”
Economic și social vorbind, statul-piață este un stat în care premisele guvernării s-au schimbat: incapabil să își îndeplinească promisiunea de a crește nivelul de trai al cetățenilor săi, statul nu mai poate decât să le sporească oportunitățile și să le minimizeze riscurile.
Și, cum piețele nu încurajează și nu sunt sensibile la valori și comportamente colective precum respectul pentru viața de familie sau privată, loialitatea, moralitatea, reverența față de istorie, sacrificiu sau sacru, acest nou stat va cere cetățenilor săi să renunțe la libertățile civile în schimbul securității.
Statul-piață „va renunța la obiectivul de a redistribui averea în sânul societății, optând, în schimb, pentru creșterea averii societății în întregul ei”, dar rămânând indiferent la cum se împarte plăcinta. Consecința fiind decăderea statului social; în furnizarea serviciilor sociale, statul-piață se va supune legilor pieței, iar nu principiului egalității cetățenilor, care vor avea o influență tot mai mică asupra afacerilor statului:
„Participarea publică la guvernare va fi tot mai mare, dar va conta tot mai puțin, iar rolul cetățeanului qua cetățean va fi mult diminuat, în timp ce rolul cetățeanului ca spectator va crește.”
Bobbitt identifică mai multe tipuri de stat-piață, pe care le intitulează, alegoric, „grădina” (statul mercantil), „pajiștea” (statul antreprenorial) și „parcul” (statul managerial).
Modelul „grădină” urmărește îmbunătățirea poziției statului în termeni relativi, față de alte state, și pune mai mult accent pe valorile culturale; Bobbitt găsește că Rusia ar înclina spre acest model, dar cea mai pertinentă candidată ar fi Marea Britanie, dacă nu revine în sânul UE (și dacă-și cultivă identitatea culturală).
Statul „pajiște”, cel antreprenorial, caută să-și avanseze poziția în termeni absoluți prin producția de bunuri și servicii pentru întreaga comunitate internațională; aici s-ar încadra SUA („înainte de alegerea lui Donald Trump”, precizează un comentator în 2021). Acest tip de stat-piață ar suferi de cele mai înalte nivele de inegalitate pe plan intern, cu un declin sever în coeziunea socială.
Statul „parc”, managerial, încearcă să-și maximizeze puterea atât în termeni relativi, cât și absoluți, folosindu-se de instituții precum blocuri regionale. UE și blocuri precum ASEAN și NAFTA ar fi candidate în această categorie, dar și țări individuale, precum Germania (controlând UE).
La un moment dat, aceste modele vor intra în conflict, angajându-se într-un nou „Război Lung”. Până acolo, Bobbitt estima că statul-piață se va instala în 25-50 de ani, ceea ce, calculând de la 2002, anul publicării teoriilor lui, ar fi cam în zilele noastre.
Un profet…
Acum, dacă multe dintre evoluțiile de mai sus vi se par deja familiare în peisajul contemporan, e momentul să spun că Bobbitt nu este un profesor oarecare, care emite și el teorii despre istorie și viitorul omenirii. Bobbitt este nepotul fostului președinte american Lyndon Baines Johnson, cel care a depus jurământul funcției în Air Force One, lângă cadavrul proaspăt asasinatului JFK. De altfel, în adolescență, Bobbitt a și locuit o vreme cu unchiul lui, la Casa Albă. Altfel spus, Bobbitt este un insider; un om „familiarizat cu culoarele puterii” ca să citez eufemismele vehiculate într-un interviu acordat de Bobbitt în 2004.
Poate că tocmai în această apropiere de vârfurile puterii zace și secretul talentelor profetice ale lui Bobbitt. Ca și Aldous Huxley, ale cărui previziuni în „Minunată lume nouă” sunt azi considerate mai profetice decât ale lui George Orwell în „O mie nouă sute optzeci și patru”, Bobbitt este un om născut, crescut și trăit în sânul elitelor puterii. (Și, la fel cum spunea și Huxley despre lumea lui distopică, în care sclavii spălați pe creier nu se revoltă pentru că își iubesc lanțurile făcute din circ, sex și chimicale, Bobbitt declară că nu-i place, neapărat, ce vede în viitor.) Ca atare, e greu de spus dacă previziunile lui sunt o chestiune de inspirație, ori una de cunoaștere a unor planuri.
Oricum ar fi, privind din avion, statul-piață descris de Bobbitt, în care există un transfer de competențe de la guvern la sectorul privat, cu ștergerea granițelor dintre liderii politici și cei din afaceri, își găsește o reflectare destul de fidelă în compoziția guvernului american actual – mai vizibilă, poate, când Elon Musk făcea încă parte din echipă.
… și câteva dintre profețiile lui
Dar, exemplificând ceva mai punctual, în același interviu din 2004, Bobbitt spunea că „amoralitatea” statului-piață pe plan intern, în relația sa cu propriii cetățeni, va fi dublată de cea pe plan extern:
„Sigur că folosirea diplomației de piață nu e ceva nou. Asta se întâmplă de o grămadă de vreme. Dar trecerea statului de la naționalismul moral la o eficiență mai amorală, pe care o asociem cu afacerile și cu comerțul – asta este o schimbare, și va avea implicații și în diplomație, și în război, și în securitatea națională.”
Vedem aici, poate, o explicație pentru abordările mai degrabă comerciale decât diplomatice ale președintelui Trump în ce privește achiziția Groenlandei, refacerea Fâșiei Gaza, reașezarea poziției SUA în NATO ori politica de tarife.
În SUA – modelul de stat-piață par excellence – privatizarea și descentralizarea (trăsături ale statului-piață) erau atât de avansate la anul 2004, nota Bobbitt, încât atinseseră deja sectorul apărării:
„Nu cred că ne vom întoarce la epoca soldaților mercenari, dar cred că SUA poate deveni ea însăși un soi de mercenar. […] Este posibil ca America să fi făcut, de fapt, niște bani în Războiul din Golf; depinde de cum își ține Pentagonul contabilitatea. Dar e cert că nu a trebuit să finanțăm noi înșine acel război.”
Ceea ce se se leagă direct de lucruri pe care azi, douăzeci de ani mai târziu, le vedem în ascensiune accelerată. De exemplu, privatizarea sectorului american de securitate (internă și externă, deopotrivă) este în plin avânt, prin contractarea serviciilor unor companii precum Palantir sau Starlink pentru urmărirea cetățenilor, dar și pentru activitățile militare ale SUA și/sau aliaților ei. Cât despre un neo-mercenariat, poziția în care SUA pare să se plaseze în ultimul timp față de NATO și aliații săi europeni, invitați insistent să dedice procente din PIB pentru achiziții militare din SUA, poate fi analizată și în această lumină; președintele Trump declara în luna martie: „Dacă nu plătesc, nu îi apăr”.
Un alt punct în care viziunea lui Bobbitt are darul de a explicita, măcar, dacă nu neapărat de a descrie profetic situația actuală, privește ONU și Uniunea Europeană. (Vezi analiza lui David Runciman din London Review of Books, 2002)
Bobbitt nu dă prea multe parale pe ONU, pe care o consideră incapabilă ca garantor al securității globale, deși acesta ar fi fost mandatul ei principal. Un motiv pentru care, după Bobbitt, ONU nu-și poate împlini această misiune este acela că organizația este ținută să respecte echilibrul puterilor, scrupule care nu împovărează deloc manevrele unui hegemon precum SUA.
Ce nu a luat Bobbitt în calcul – pentru că este un eveniment mai recent – este încercarea ONU de a se salva de la irelevanță făcând saltul în postmodernitate la brațul World Economic Forum, cu care și-a pus, într-o ceremonie practic privată, pirostriile, în 2019. Or, WEF este über-coaliția corporatist-guvernamental-oengistă a epocii, promotoarea însuși modelului pilot al „statului-piață” global, în care corporațiile, funcționarii publici, ONG-urile și membrii bine selectați ai „societății civile” se amestecă până la intersectare într-o viermuială incestuoasă postmodernă numită, atât de inspirat și învoalt, „capitalism multistakeholder”.
Cât despre UE, Bobbitt găsește că, dacă UE se dorește un superstat (ceea ce este, tot mai flagrant, cazul), atunci proiectul este ratat, întrucât soluția pentru un stat postmodern nu poate fi tot o structură care vrea să imite statul național.
Statele-piață, spune Bobbitt, pot supraviețui într-un soi de federalism radical, în care jurisdicțiile suverane sunt unite sub o unică „umbrelă” politico-administrativă, ca zonă de guvernare, dar își păstrează, fiecare, propria cultură, sau se creează subculturi (regionale, comunitare, ideologice, religioase), între care cetățenii au libertatea să migreze pentru a-și „găsi identitatea”.
Ceea ce seamănă foarte tare cu comunitățile libertare pe care le visează boșii transumaniști din Silicon Valley, deși nu par că fac din asta un model pentru toată lumea, ci doar pentru specia lor superioară și alți miliardari. Și ceea ce nu seamănă deloc cu ce pare că vrea UE, obsedată de micro-gestionarea existenței până la ultimul gândac zdrobit – fie de un excavator care sapă o șosea, fie, între dinți, de un adept al „proteinei care nu poluează planeta”.
Același neajuns, al aderenței la structuri federaliste sau imperiale tradiționale, împiedică UE și în orice acțiuni eficiente de colonizare pe stil nou (asta pe lângă slăbiciunile economice și de competitivitate). Așa cum spune un alt autor, de astă dată britanic (Robert Cooper, fost consilier de securitate pe lângă Foreign Office și apoi funcționar la Consiliul Europei), într-un eseu publicat în volumul Reordering the World (Princeton University, 2002), „oportunitățile, ba chiar nevoia de colonizare sunt la fel de mari azi ca în secolul al XIX-lea”. Numai că metodele sunt altele; SUA, China, par să o știe, fiecare în felul ei – și, mai ales, o știu marile corporații și rețelele de ONG-uri care sunt anexele lor.
Criza declanșatoare
Bobbitt a scris cartea înainte de atacul terorist de la 11 septembrie 2001, dar a publicat-o imediat după, adăugând un capitol final în care arată că acest eveniment nu făcea decât să-i confirme teoria. De ce? Pentru că el a văzut în 9/11 ascensiunea unui tip de organizație pe care a numit-o „stat virtual” („virtual state”) – un stat fără granițe, cu potențial global în raza de întindere a relațiilor, influenței și alianțelor sale, care are o armată, un arsenal, un sistem de informații și surse de venit.
Altfel spus, al Qaeda, organizația teroristă învinuită oficial de atentate, este, în logica lui Bobbitt, un „stat virtual”, iar „Războiul împotriva Terorii”, declanșat de SUA după evenimente, s-a îndreptat împotriva unor state naționale (Afganistan, Irak) acuzate de alianță cu acest stat virtual.
Sigur că ne putem întreba dacă, în logica lui Bobbitt, nu am putea numi „state virtuale” și alte organizații ori rețele, care nu sunt teroriste în vreun sens clasic (în sensul că nu sunt mânate în mod primordial de o ideologie, politică sau religioasă, ci numai de uriașe interese financiare sau, în sens larg, de putere), și au, și acestea, acces la forță armată, la arsenalele cele mai avangardiste, au uriașe rețele de influență și, mai ales, au foarte mulți bani.
Bobbitt spune că secolul XXI va fi secolul unui nou „Război Lung”, un nou război epocal între statele-piață sau între state-piață și „state-virtuale”.
În orice caz, mi se pare interesant de subliniat rolul de declanșator, ori accelerator al instaurării statului-piață pe care Bobbitt îl acordă evenimentelor de la 9/11. Asta nu doar pentru că există și azi multă lume care suspectează că acele evenimente ar fi fost, într-o măsură mai mică sau mai mare, fabricate, sau că, fabricate sau nu, atacurile a fost utilizate ca pretext pentru lansarea Războiului împotriva Terorii ca nouă paradigmă a hegemoniei americane.
Ci pentru că, așa cum scriam într-un alt articol, Peter Thiel, eminența cenușie a tehno-politicii americane actuale, consideră și el momentul 9/11 unul crucial; pentru Thiel, 9/11 a fost momentul șocant în care s-a dezvăluit slăbiciunea fundamentală a liberalismului – și a Vestului, în general – față de „restul lumii”, adică față de sistemele statului național, cu întregul lui apanaj cultural și ideologic, față de, altfel spus, lumea proto-modernă, pre-modernă și chiar modernă (dacă acceptăm că liberalismul occidental a decolat deja substanțial în postmodernism). Voi reveni la aceste aspecte ceva mai jos.
Lungul război în care încă suntem
Teoria lui Bobbitt poate fi criticată; mulți au făcut-o. În ce mă privește, ideea că statul-piață poate deveni o realitate mi se pare destul de convingătoare; pe de altă parte, înclin să cred că nu, Războiul Lung nu s-a încheiat. Altfel spus, da, poate că suntem în epoca instalării statului-piață, cum spune Bobbitt, dar asta face parte din același, foarte lung, lung război, încă neterminat.
Istoria furtunoasă a secolului XX nu a ajuns la deznodământ odată cu prăbușirea comunismului. Văd, mai degrabă, un Război Lung care, acceptând propunerea lui Bobbitt (care nu este incontestabilă), a început, poate, într-o formă intensă, în 1914, dar care, trecând prin tot ce-a trecut omenirea în această ultimă sută și mai bine de ani, încă nu s-a încheiat.
Se poate spune, de pildă, cu mult temei și biblioteci de probe, că elitele ascunse ale Războiului Lung din secolul XX sunt substanțial aceleași și astăzi; spațiul nu îmi permite mai mult decât o trimitere la lucrările profesorului Carroll Quigley, „Tragedy and Hope” și „The Anglo-American Establishment”, care fac istoria nașterii, ascensiunii și nivelului de dominație la care a ajuns sistemul financiar internațional anglo-saxon – și asta, din perspectiva unui intim al cercurilor puterii cum era Quigley.
Se poate, de asemenea, spune că părțile implicate în război sunt și ele, în mare, aceleași; că rivalitatea obsesivă a occidentului cu Eurasia, care există de când s-a inventat geopolitica, a ajuns azi la paroxism. Mai ales că, din motive care ar putea fi mult dezbătute, coșmarul absolut al lui Henry Kissinger și Zbiginew Brzezinski, al unei apropieri puternice între Rusia și China, s-a întrupat.
S-ar putea susține, chiar, că asaltul asupra spațiului este o încercare de a escamota logica istorică propusă de geopolitica clasică: după o lungă epocă a dominației imperiilor maritime (Marea Britanie, SUA), ar urma epoca de dominație a imperiilor terestre (e.g., Rusia, China). Pentru a evita acest deznodământ, se încearcă, poate, crearea imperiului spațial – un imperiu tehnologic global care-și exercită controlul prin sateliți, un imperiu care controlează accesul în spațiu, accesul la Lună, la resursele care ar putea fi recoltate din spațiu. Acest imperiu spațial nu poate exista fără digitalizare.
Războiul Lung ideologic și religios
În fine, eu mă opresc la un alt argument pentru care cred că Războiul Lung despre care vorbește Bobbitt nu s-a încheiat; trăim, azi, poate ultima rundă. Asta pentru că războiul de azi, în sens larg, este unul ideologic (în esență, religios), o continuare a lungului război din secolul XX.
Mă explic: Bobbitt împarte etapele istorice după forma de agregare statală. Este un criteriu de analiză absolut rezonabil, dar găsesc că ideologia, în sens larg, filosofia care însuflețește implicit sau explicit acea agregare politică este mai importantă. Lucru pe care îl sesizează și Thiel, și istoricul Emmanuel Todd și mulți alții în ultima perioadă; este, în esență, un criteriu civilizațional, cel mai acoperitor dintre toate.
Mai mult, așa cum scriam cu altă ocazie, magnitudinea taman a acestei dimensiuni civilizaționale este ceea ce a readus în prim plan, în ultima vreme – inclusiv prin Thiel – teologia politică. În alți termeni, este greu de ignorat dimensiunea ideologică și teologică a epocii noastre; iar, dacă o facem, o facem pe riscul nostru.
Scriam acum ceva vreme un articol despre ce ar putea aduce tumultuosul an 2025, pornind de la remarca directorului WEF, Børge Brende, că anul 2025 s-ar așeza la coada seriei 1918, 1945, 1989, ca un an de turnură. Într-un anumit sens, Brende se situa, spunând asta, în teoria lui Bobbitt: cele trei date marchează etape ale „Războiului Lung”. Iar, după anul 1989, s-ar fi instalat cele „trei decenii de ordine mondială” considerată de Brende ceva bun, evident, câtă vreme ele sunt deceniile de întărire a unui anumit tip de globalism (cel promovat de ONU și WEF). Etapă care, spunea Brende, s-ar termina în 2025, anunțând instaurarea unei noi ordini, încă nedefinită (poate noul „Război Lung” despre care vorbește Bobbitt, între „statul-piață” și cel „virtual”).
Cred că Brende a avut dreptate în sensul că anul 2025 marchează o relansare a istoriei, care părea să fi rămas fără suflu, prinsă-n lațurile Agendei 2030. Spre finalul acelui articol, notam, însă, că anul 2025 poate fi anul în care începe o nouă etapă a umanismului, ca ideologie născătoare și de fascism, și de comunism, și de liberalism – anul în care poate începe epoca transumanismului, fiica ultimă și cea mai oribilă a umanismului (care s-ar asorta de minune cu statul-piață; vezi Technate). Sau, într-un caz fericit, 2025 poate fi anul declanșării unei contrarevoluții care să recupereze ceva din valorile umanismului liberal.
În acest context, trebuie spus că Bobbitt plasează rădăcinile statului modern în Renaștere – momentul în care, așa cum scriam într-o altă serie de articole, creștinismul occidental a absorbit în țesătura sa, eliberând apoi în societatea vestică, în întregul ei, hermetismul, cabala, neoplatonismul și diferite forme de păgânism. Notam acolo că Reforma, a doua mare schismă a creștinismului, care a dus la desprinderea protestantismului din catolicism, a avut, potrivit unor analize, drept cauză, tocmai această alunecare a Renașterii – și, per total, o și mai mare îndepărtare de rădăcini.
Statul modern occidental (și cele care l-au copiat sau îl copiază) este, în esență, produsul acestui complex aliaj. Iar ingredientul ideologic pe care îl găsesc cel mai relevant în acest amestec al „umanismului” este ideea că omul nu are o natură predeterminată, fixă și limitată, ci este etern maleabil, este fructul circumstanțelor și, dacă este îndeajuns manipulat și modelat din exterior, poate căpăta orice conținut. În termenii folosiți de Peter Thiel (preluați de la filosoful Pierre Manent), omul este „factorul X”.
Fără această idee particulară, niciuna dintre utopiile (și distopiile) moderne nu ar fi putut exista, nici pe hârtie, nici în tentative concrete. Fără această idee particulară nu ar fi existat comunism ori fascism, nu ar fi existat eforturile mult mai puțin coercitive de manipulare și îndoctrinare în masă ale statului liberal. Fără această idee particulară, nu ar fi existat inginerie socială, nu ar fi existat behaviorism și cibernetică, nu ar fi existat Agenda 2030 – și nu ar fi existat, până la urmă, A Patra Revoluție Industrială și instrumentul ei esențial, IA.
Or, ceea ce vedem în zilele noastre este în continuare o expresie a acestei idei particulare a umanismului – că omul poate fi etern manipulat și modelat în diverse scopuri (prezentate, de regulă, ca „progres”).
Aspectul tehnologic marcat al epocii noastre (pe care Bobbitt nu îl discută foarte mult pentru că nu era atât de pregnant la începutul anilor 2000) vizează același lucru. Omul (e.g., cetățeanul statului-piață) va fi analizat, urmărit, investigat, evaluat, „citit”, înregistrat, va primi o „identitate digitală” și un „geamăn digital” al ființei lui biologice în scopul de a fi, apoi, modelat, manipulat și controlat (la nivel biologic, deja, invaziv și de la distanță, nu doar prin influență ideologică) și, în fine, sancționat pentru potențialul lui de a acționa într-un mod pe care statul ori corporația care reclamă jurisdicție asupra lui nu-l agreează. El va fi utilizat, stors de toate calitățile, energiile și datele sale, pentru scopurile fundamental mercantile ale entității care, într-un sens sau altul, îi va fi „proprietar”. Toate astea, desigur, sub pretextul „securității și „sănătății”.
Altfel spus, statul digitalizat care se naște azi (marcat de incontestabila lui fuziune cu sectorul privat care dă contururile statului-piață al lui Bobbitt) este, în esență, expresia ultimă a umanismului degenerat. A unei ideologii care, deși a pornit, în Renaștere, de la dorința aparent benignă (și atât de sublim reflectată în artă) de a elibera creativitatea umană și a-i restabili omului o libertate și o demnitate considerate, cumva, pierdute în marea ordine a Creației – a ajuns, în timp, să facă din om Dumnezeu, măsura tuturor lucrurilor.
Ceea ce, firește – zăcea în sămânța trufiei, de la început otrăvită – înseamnă că unii oameni se vor juca de-a Dumnezeu cu ceilalți oameni și cu lumea. Iar, astăzi, acești oameni-închipuiți-dumnezei au la îndemână și instrumentele tehnologice să facă o lume după chipul lor, imitatio Dei, în particular grație capacităților de calcul ale inteligenței artificiale. (E momentul să recomand cutremurător de profeticul eseu al lui C.S. Lewis pe subiect, „Desființarea omului” – „The Abolition of Man”.)
În fine, toate astea îmi spun că nu, Războiul Lung nu s-a terminat, dacă îl privim ca lung război al unei ideologii otrăvite împotriva lui Dumnezeu, a omului și a lumii. Un război care, sub ochii noștri, devine tot mai evident un război împotriva creștinismului și, în esență, a lui Hristos.
Războiul Lung continuă. Și, la cum arată lucrurile în jurul nostru, este foarte posibil ca aceasta să fie ultima rundă. Statul-piață al lui Bobbitt s-ar potrivi în rol de ultimă sfidare, dezlegat cum se arată de om și Creație și întors împotriva vieții și libertății cu toate armele tehnologiei.
Vestea bună, așadar, este că, în acești termeni, avem un război între bine și rău. Vestea bună, altfel spus, este că știm cine câștigă.
