Sinarhia (I). O introducere

„Delphi Carstens: A scrie despre apocalipsă o gonește înapoi în întuneric, o criptează și mai adânc, sau actul de a o investiga ajută la decodarea și chiar actualizarea apocalipsei?

Nick Land: Pentru teiști, varianta unu. Pentru naturaliștii transcedentali (cum sunt și adepții ciberneticii hiperstiționale), a doua.”

Nick Land, interviu, 2009

Mă învârt de ceva vreme în jurul unei teme mai vaste, la care am făcut deja aluzie în câteva articole: sinarhia – care, extrem de sumar spus, dar suficient pentru moment, înseamnă un regim sau sistem în care lumea este condusă de societăți secrete. O „societate magică”, i s-a mai spus.

Abia încheiasem, în septembrie trecut, seria „Daemon ex machina”, în care urmăresc asemănările și asocierile dintre cele două inteligențe non-umane care ne bântuie postmodernitatea („fenomenul OZN” și inteligența artificială – IA) și care au sau nu au o sursă de inspirație comună, când coincidența a făcut ca jurnalistul american Tucker Carlson să-și publice discuția purtată cu Conrad Flynn, un tânăr cercetător și producător de documentare, despre credințele oculte care bântuie mogulii tehnologiei.

Am tradus conversația celor doi tocmai pentru că Flynn, care are relații apropiate cu acele cercuri, venea să-mi confirme concluziile: este ceva putred rău în Silicon Valley. La finalul acelei conversații, Flynn îi spune lui Carlson:

„Astea sunt idei oculte vechi, din secolul al XIX-lea. Oamenii pot căuta termenul «sinarhie», dacă vor. Amicul meu, Rick Spence, a făcut un întreg episod despre asta pe podcastul lui, Strange As It Seems. Sinarhia este guvernul total. Iar, când i-am spus despre Nick Land, Spence a spus că nimic din toate astea nu este o idee nouă. «Toate conceptele astea sunt concepte oculte cărora li s-a dat un jargon tehnologic»”.

Ceea ce a făcut coincidența dublă: cei doi au abordat problema substratului ocult al tehnologiei, despre care tocmai scrisesem; iar următorul meu proiect era o serie despre sinarhie. În plus, îl urmăresc de multă vreme pe Richard Spence – profesor emerit de istorie la University of Idaho, specializat în istoria spionajului, societăților secrete și ocultismului – mai ales pentru multele lui anecdote. N-aș putea să spun exact de ce, dar coincidența nu mi-a plăcut, așa că am renunțat, pe moment, la idee.

Trece anul de-atunci, iar ce văd în jur mă face să revin: dacă ar fi să pun o etichetă pe sistemul în care ne afundăm tot mai mult, n-ar fi tehnocrație și-atât, ci un pas mai departe: sinarhie (cele două se suprapunându-se la multe nivele). Trăim tot mai sesizabil într-o lume condusă – mai din umbră, mai la vedere – de, practic, vrăjitori. Cu cât succes, cât le iese, cum rezistă la contactul cu realitatea bula pe care o creează – rămâne de văzut pe parcurs. Cert este că efectul de vrajă – de „Alice în Țara Minunilor”, roman pe care mărturisesc că-l găsesc respingător – se resimte tot mai puternic și se extinde.

Orice introducere normală ar începe cu subiectul (sinarhia), dar, după cum voi explica mai jos, subiectul (și limitele de spațiu impuse de o serie de articole, nu un tom de sute de pagini) mă obligă la o deplasare mai degrabă neliniară.

Voi povesti, deci, mai târziu istoria celebrei „conspirații sinarhice” (etichetată, normal, ca „teorie a conspirației”) și ce înseamnă „societăți secrete” în acest context. Rezerv această Parte I unor noțiuni introductive de atmosferă.

În loc de metodologie

Are un bun prieten al meu o vorbă: „Merg spre viitor, sigur că merg spre viitor, dar merg cu spatele”. Înțeleaptă decizie motrică pe care o mai practic și eu, deși mă uit des peste umăr – ba, uneori, se întâmplă că rămân stană văzând ce se întâmplă în spatele meu, adică în viitor, iar a privi înainte, adică în trecut, mă umple de lacrimi.

Și-apoi, alte dăți – din ce în ce mai frecvent – a te uita în trecut seamănă cu a te uita în viitor; a te uita în spate e ca și cum te-ai uita înainte; în sus, ca și cum te-ai uita în jos; deasupra, ca dedesubt; realitatea seamănă cu ficțiunea; ficțiunea se rescrie ca realitate; filtrele de pe ecran se fixează pe fețele oamenilor în carne și oase; textul sacadat al mașinii curge din gurile lor – o buclă de feedback în care nimeni nu mai știe care e oul și care găina.

Efectul este unul de vertij, dar poate fi, uneori, ușor combătut, exact așa cum spune prietenul meu: răsturnând răsturnarea. Asta pentru că entitatea care și-a înfipt ghearele în realitate nu poate crea nimic nou: poate doar răsturna, deturna, falsifica, corupe și murdări ceea ce există; am putea-o numi – zic și eu, la nimereală – „Marea Inversiune”. Astfel că, adesea, e suficient să întorci, pur și simplu, pe dos, mesajul livrat, ca să vezi adevărul.

O excursie ceva mai adâncă prin lumea de azi, însă – o încercare de a cartografia peisajul, de a surprinde tiparul care subîntinde efectele speciale cu roboți, propagandă, fum și oglinzi, și a le descâlci, astfel, cât de cât, sensul – impune un exercițiu ceva mai complex.

Trebuie să te deplasezi inegal și neliniar, când lateral; când în sus, când în jos; când pe dedesubt, când pe deasupra; în față, în spate; în salt sau târâș; în galop sau pas în manej – dar și să rămâi, uneori, perfect nemișcat. Îmi vine în minte mersul frânt al fremenilor ferindu-se de viermii de nisip prin dunele de pe Arakis, în romanul lui Frank Herbert, „Dune” (reprodus destul de sărăcăcios, în limitele corporale ale bieților actori, în mai recenta ecranizare), sau – schimbând registrul spre farsă, ceea ce subiectul adesea o cere – noile stiluri de deplasare din nemuritorul sketch Monthy Python despre Ministerul mersurilor tâmpite.

Din fericire, prin toate aceste contorsiuni, există indicii ajutătoare; nebunia asta nu e lipsită de metodă. Există un fir al Ariadnei în acest labirint – mai dublat, mai răsfirat, mai întrerupt, mai solid sau mai greu de surprins – fir împletit de chiar cei care s-au aventurat în abis (și, după toate probabilitățile, n-au mai ieșit vreodată), dar care poate fi urmărit în condiții de siguranță, câtă vreme nu te arunci în cap după ei.

Hiperstiție și memă

Am început cu acel pasaj din discuția lui Tucker Carlson cu Flynn, în care este menționat numele lui Nick Land. Cei doi îl discută pe larg – aș recomanda lectura traducerii. Dar Land îmi deschide mie acum o poartă de intrare în subiect, deloc lăturalnică.

Parte din fenomenul de vertij descris mai sus este surprins în ceea ce vrăjitorii zilei numesc „hyperstition” („hiperstiție”): o ficțiune – de preferință roman, de preferință fantezist, futurist sau SF – care, prin lung exercițiu de credință în mințile oamenilor și întărită de energia investită în ea, dar și cu aportul unor forțe și ritualuri oculte, devine realitate.

Termenul a fost popularizat taman de eminența cenușie a acceleraționismului, filosoful Nick Land, creat fiind în sânul grupului lui de profesori geniali și, după toate relatările, foarte drogați, de la Universitatea Warwick din Marea Britanie: o „unitate” numită CCRU (Cybernetic Culture Research Unit), care n-a existat decât scurtă vreme, în anii nouăzeci, dar a avut o influență culturală enormă, care reverberează și azi, mai ales în zonele tehnologiei de avangardă.  

Conceptul (denumit printr-o combinație de „hiper” cu „superstiție”) poate semăna cu cel de „memă” – altă găselniță modernă, aparținând, de data asta, über-ateului Richard Dawkins (biologul evoluționist și profesor la Oxford care a scris „The God Delusion”, o carte în care încearcă să demonstreze științific inexistența lui Dumnezeu, cu rezultatele ridicole previzibile).

Mema lui Dawkins este echivalentul cultural al genei în biologie. Așa cum „gena egoistă” (altă invenție a marelui profesor, mult admirat de Jeffrey Epstein taman pentru promisiunile transumaniste ale ideilor lui) conduce și controlează întreg comportamentul uman, la fel mema (tot egoistă și ea, se înțelege) conduce și controlează întreg comportamentul social și cultural de masă.

Dawkins își întrupează de minune propria teorie: recent, după ce folosise câteva zile ChatGPT, el a declarat că robotul are conștiință (deși, pentru a complica un pic intriga, nu ar fi conștient că o are). Ce l-a convins pe Dawkins a fost, nu-i așa, faptul că mașina era perfect de acord cu el în toate cele și-i spunea cât e de deștept. I-au explicat niște puști pe X, fostă Twitter, ca așa sunt roboții, lingușitori, nu e cazul să se ambaleze prea tare.

În forma ei la zi, „mema” este acel fragment de idee – vizual, auditiv, scris – care, devenind „virală” pe Internet, poate genera acțiuni în lumea reală.

Exemple sunt multe. Găleata de apă înghețată, de pildă, pe care au acceptat s-o primească în cap (filmându-se, în plus, pentru a imortaliza în metavers ritualul umilitor), sute de mii de oameni de pe planetă – plus vedetele – în 2014, ca să strângă fonduri pentru ALS (boala Lou Gehrig). Da; dar nimeni n-a spus că mema trebuie să fie logică sau măcar de bun simț.

Altă mare furtună memetică scursă în realitate a fost „Kony 2012”, o campanie lansată de un ONG numit, de ce nu, Invisible Children, care a mobilizat tineretul occidental – plus, firește, vedetele – să stângă bani și să facă presiuni asupra guvernului american pentru a interveni împotriva lui Joseph Kony, comandantul gherilelor LRA din Uganda. Banii s-au strâns cu grămada (iar copiii invizibili i-au cheltuit mai ales pe călătorii, reclame și producția filmului, nu pe ajutorarea victimelor lui Kony); guvernul Obama a organizat operațiunea specială; dar Kony n-a fost prins – după ultimele informații date de Wiki (2022), este încă în viață și s-ar ascunde, undeva, la Darfur. Nu știu dacă mema se pune, în acest caz, ca reușită, sau virusul a istovit gazda degeaba – cert este că întreaga poveste s-a lăsat cu sechele.

Hiperstiție și „hype”

Comparația ajută la schițarea conceptului, dar mema diferă substanțial de hiperstiție în multe privințe. Întâi, mema are o durată de viață relativ scurtă (tot mai scurtă, acum, când Internetul e un tsunami de meme aspirante la viralitate, care concurează la sânge nu doar cu alte meme produse de „copii invizibili”, ci și cu cele produse pe bandă rulantă de IA) pe când, la hiperstiție, persistența în timp este un element crucial, iar abordarea este mult mai metodică.

Ca și mema, hiperstiția nu e interesată de ce e adevărat și ce este fals, dar, mult peste ambițiile memei, ea privește – zice Land – „transmutarea ficțiunii în adevăr” prin mecanismul „credinței”; odată lansată, hiperstiția se va răspândi ca un virus, cu efecte imprevizibile:

„Hype face lucrurile să se întâmple în realitate și se folosește de credință ca putere pozitivă. Simplul fapt că un anumit lucru nu este «real» acum, nu înseamnă că nu va deveni real la un moment dat în viitor. Și, odată ce devine real, într-un anumit sens, a fost dintotdeauna real”.

Termenul „hype” din citat înseamnă, în mod curent, o publicitate intensă, exagerată, făcută cu scopul de a crea o stare de excitare, de dorință nerăbdătoare în pregătirea unui eveniment. În unele cazuri, toate astea vin însoțite de investiții pe piața financiară (pariuri la cazino, ar trebui să le numesc); de fapt, în multe cazuri, tocmai ăsta este și scopul unui „hype”: să umfle piața financiară.

Exemplul IA vine mănușă – de unde și „bula IA”, cauzată vizibil de un „hype” de care se plâng deja și veteranii sectorului, care are propria pagină pe Wikipedia de monumentală ce e și stă să crape dintr-o clipă în alta (n-o zic eu, ci experții, printre care Banca Angliei și Fondul Monetar Internațional).

În același magic domeniu al hiperstiției alimentate prin „hype” șade și inteligența artificială generală (AGI), așteptată cu sufletul la gură și de cei care cred că va fi un ceva pozitiv (și vom trăi toți din „venitul mare universal” visat de Elon Musk, într-o lume desene animate gen Familia Jetsons, plus că mergem acușica nu doar pe Lună, ci și pe Marte), și de cei care cred dimpotrivă (printre care chiar creatorii mașinăriei, care-și fac, preventiv, buncăre).

Foarte mulți cercetători se declară sceptici că AGI va fi atinsă prea curând – sau vreodată – ceea ce, cum spuneam, nu l-a împiedicat pe ditamai Richard Dawkins, atins de hiperstiție până la os, s-o vadă făcută. Dar asta nu este nici pe departe atât de grav cât este faptul că „proiectul stindard” al administrației Trump 2.0, anunțat cu surle și trâmbițe a doua zi după inaugurare (intitulat, normal, „Stargate”, și estimat la un gigantic 500 milioane de dolari) are ca scop declarat să atingă AGI.

Cât despre etapa superioară AGI – „superinteligența” (ASI, care ar fi acea IA care, depășind inteligența umană, e capabilă să evolueze de una singură, perfecționându-se fără intervenția omului, dincolo de controlul și capacitatea lui de înțelegere), cu care este asociat termenul de „singularitate” (de care Land este obsedat) – subiectul este încă ferm cantonat în SF, futurism (și, mai nou, nu tocmai cu succes, în laboratoarele companiei Meta), iar îndoielile sunt și mai radicale, și mai profunde.

Din nou: AGI și ASI (considerate „frontiera IA” și evident, îmi pare mie, produse hiperstiționale) sunt azi subiect de „cursă a înarmării”, de nou „Război Rece”, care opune SUA Chinei și anunță că va defini secolul XXI la fel cum a definit cel anterior (SUA vs. URSS) secolul XX.

Aș mai adăuga doar că nu este clar dacă China chiar participă la această cursă spre zid ori divinizare. Din nou, n-o spun eu, ci, printre mulți alții, Jake Sullivan – fost consilier pe probleme de securitate națională al administrației Biden și profesor „Kissinger” de „arta guvernării și ordine mondială” la Harvard Kennedy School – într-un editorial publicat în Foreign Affairs în ianuarie 2026 sub titlul „Geopolitica în Epoca Inteligenței Artificiale. Strategie și putere într-un viitor incert”.

Sullivan propune acolo opt posibile strategii pe care SUA ar trebui să le adopte, în funcție de opt scenarii în care variabilele includ: AGI/ASI este sau nu posibilă; China participă sau nu la cursa către AGI/ASI. Astea erau necunoscutele lui Sullivan, care este un intim al puterii, în ianuarie 2026. Cu toate astea, cum spuneam, administrația actuală s-a angajat deja oficial în cursa către AGI, indiferent că ea e posibilă sau nu, indiferent dacă rivala China măcar concurează. Atât de puternice pot fi, iată, efectele hiperstiției.

Proceduri

Dar să revenim la teorie: potrivit informațiilor disponibile pe Hyperstition, secțiunea „Polytics”, hiperstiția lucrează prin următoarele trei componente (rezum):

(1) Numogram („numograma”): un instrument magic de divinație asemănător cu arborele sefirotic din cabala – sau, în termenii lui Land, o „teorie-ficțiune” și un sistem de „vrăjitorie a timpului”, folosit pentru a cartografia forțele oculte, matematice și cibernetice. Flynn îi prezintă lui Carlson o imagine a acestei chei magice în timpul interviului.

(2) Mythos (sau construirea mitului hiperstițional): atribuirea pe cât posibil a tuturor semnalelor (descoperiri, teorii, probleme și abordări) unor agenții, conexiuni și culturi artificiale. Proliferarea „purtătorilor” (virusului hiperstițional) este esențială. „Multiplicarea perspectivelor și fragmentelor narative produce un mit hiperstițional coerent dar inerent dezintegrat, efectuând, în același timp, distrugerea identității, autorității și credibilității”.

(Tot vorbind despre viruși cu sursă bănuit artificială, mintea îmi alunecă inevitabil la covid, proliferând pandemic în viu și, mai ales, în virtual, spărgător în bucăți de orice „narativ” coerent și dirimant de autoritate, credibilitate și, mai ales, de identitate.)

Semnalez, în caz că v-a scăpat: Mythos și nu altfel se cheamă modelul IA super-hacker recent creat de Anthropic, cel care a perturbat profund optimismul vicepreședintelui J.D. Vance față de IA și a determinat o schimbare de politică pe subiect la nivelul administrației, tocmai prin capacitatea lui distructivă de, printre altele, credibilitate a sistemului bancar și autoritate a instituțiilor publice.

(3) Unbelief (necredința): un „scepticism pragmatic” sau „evadare constructivă din gândirea integrată, în toate formele ei de unitate impusă (dogmă religioasă, ideologie politică, legi științifice, bun simț)”. Peter Thiel, de pildă – zis și „svengali politic”, după magul malefic din romanul lui George du Maurier, „Trilby”, altă gaură de șarpe și aia – e un practicant foarte subtil și pervers de „unbelief”.

Șocul viitorului care a avut deja loc

Și-apoi – citându-l în continuare pe Land – hiperstiția nu este, ca mema, doar o viroză trecătoare; este o tumoare, o „întrupare” a bolii:

„Obiectul hiperstițional nu este doar o chestie imaginară sau un «construct social», ci este «conjurat» în sensul cel mai real cu putință, adus în realitate prin însuși modul în care este abordat”

Din nou, inteligența artificială aia mare-mare, pe care o tot conjură hierofanții din Silicon Valley, e exemplul cel mai bun. Mai ales că, unde mema poate fi (și adesea și este) o prostioară, hiperstiția se referă la un tip specific de idei, și anume, idei – în sens larg – apocaliptice. Citez din eseul lui Delphi Carstens pe subiect:

„Funcționând ca niște sigilii magice sau diagrame de inginerie socială, hiperstițiile sunt idei care, odată «descărcate» în mediul larg cultural, dau naștere unor cicluri de feedback pozitiv apocaliptice. Fie că sunt exprimate în limbajul religios al școlilor de mistere, fie sub forma unor crezuri seculare, hiperstițiile acționează ca factori catalizatori, generând mai multe (și mai rapide) schimbări și subversiuni. Descriind efectul anxietății cât se poate de reale pe care cultura o resimte față de viitor, hiperstițiile trimit la o accelerare potențial exponențială a transformării sociale…

Nu doar că ideile în sine funcționează ca hiperstiții, dar trauma și frica pe care o induc «restructurările» pe care aceste idei le produc în societate (fie sub formă de cruciadă, jihad ori război laic, fie de revoluție industrială sau de reformă economică) întăresc mai departe premisa de bază și pun gaz pe foc.”

Unul dintre mecanismele prin care hiperstiția creează condițiile apocaliptice este „șocul viitorului”. Cum spunea istoricul Felipe Fernandez-Armesto („Civilizations: Culture, Ambition, and the Transformation of Nature”, 2001):

„Anxietățile populare despre incertitudinile viitorului create prin schimbările foarte rapide nu sunt un produs al ignoranței, ci, mai degrabă, simptomele unei lumi cuprinse de «șocul viitorului»”.

Nu ducem lipsă. Potrivit lui Land,

„capitalismul însuși este încarnarea dinamicii hiperstiționale, dusă la un nivel de intensitate fără precedent și de nedepășit, care transformă «speculația» economică banală într-o adevărată și foarte eficientă forță istorică la nivel global”.

Capitalismul ca factor intens cancerigen.

Fără să mă afund prea mult în subiect, exemplific, continuând comparația cu mema. Una e să determini investitorii, prin campanii virale, să cumpere masiv acțiuni la GameStop și AMC, fie și cu consecința unor pierderi de miliarde și unor anchete congresionale, lucru care s-a întâmplat cu o memă virală în episodul GameStop Short Squeeze din 2021.

Și alta este ca, în timp ce războiul din Orientul Mijlociu este declarat escatologic de toate părțile implicate, fiecare după propria înțelegere, piețele financiare (pe care Land le include, cum spuneam, la loc de cinste în bula de feedback a hiperstiției) să ignore absolut irațional criza, continuând să estimeze un preț mult prea scăzut al petrolului, în condițiile în care experții avertizează în cor că dezastrul deja s-a întâmplat, bomba a pornit spre noi și nu mai poate fi oprită, iar efectele – inclusiv penuria severă – se vor resimți inevitabil începând cu iulie-august.

Și, mai departe, tot alta e ca aceleași piețe financiare să mizeze că vor fi salvate miraculos din bula petrolului de bula IA – produs par excellence al hiperstiției – deși ambele stau grav să facă implozie.

Un eseu publicat de The New York Times la jumătatea lui aprilie, sub titlul „De ce se comportă piața de capital atât de absurd”, explică în termeni mundani:

„Piața de capital încearcă să ignore războiul din Iran… a decis că informațiile disponibile nu sunt relevante. Ceea ce este o problemă pentru noi toți… Piața se comportă potrivit singurei lecții pe care a învățat-o în ultimii patruzeci de ani: Va fi salvată. Piețele nu evaluează corect riscurile, pentru că n-au niciun motiv să o facă. Premisa lor este că guvernul SUA nu le va lăsa să facă implozie, iar această presupunere pune o lume întreagă în pericol. Mai grav, noua salvare pe care se bazează acum investitorii – inteligența artificială – este vulnerabilă la exact aceleași riscuri pe care piața le ignoră.”

Din bulă în bulă și din hiperstiție în hiperstiție, spre dezastrul (cel puțin economic) final.

Un alt comentator al acestei misterioase iraționalități față cu evidența unei crize gigantice și inevitabile atrăgea atenția că piețele financiare sunt gestionate în proporție copleșitoare de algoritmi. Altfel spus, IA umflă bula petrolului, care, gata să crape, se proptește periculos în bula IA care-a umflat-o, gata să crape și ea. Asta da buclă de feedback pozitiv. Baudrillard însuși ar fi fost depășit.

Monas hieroglyphica și numograma

Revin la teoria hiperstiției, de data asta, cu niște incursiuni istorice – că nici Land, oricât se vrea el de original și distrugător de vechi paradigme, n-a apărut din neant, așa cum spunea și Flynn în interviu, citându-l pe profesorul Spence. Deși eu aș merge un pic mai departe de secolul XIX – mai departe în trecutul care avea să se fi transformat în viitor.

În pasajul citat mai sus, Carstens descria hiperstiția cu câteva cuvinte cheie – sigilii magice, inginerie socială, accelerare; iar Land utilizează un „sigiliu magic” – „numograma” menționată mai sus – cu care, zice teoria, prezice, accelerează și chiar creează anumite realități.

Acest instrument magic, „numograma”, este, cel puțin din punct de vedere funcțional, un soi de aducere la zi a sigiliului marelui mag elisabetan John Dee, „Monas hieroglyphica” – sumă simbolică a misterelor cabalistice, astronomice și alchimice, dar și a astrologiei, matematicii și geometriei, distilată de Dee însuși, din cunoașterea ocult-științifică a vremii, pe parcursul a 12 zile inspirate din 1564.

După alți autori, însă, Monas ar fi fost primită de Dee de la Arhanghelul Mihail, cu care Dee se simțea în comunicare. Și nu sunt speculații fără temei; după ce produsese Monas, Dee chiar și-a luat un „văzător” – el, personal, nu avea „darul” – în persoana lui Edward Kelley, care-l punea în legătură cu entități „angelice”, printre care și una care se recomanda drept Arhanghelul Mihail.

Spre deosebire de Dee, care, convins că vorbește parte în parte cu Sfântul Duh, nu se îndoia câtuși de puțin că Arhanghelul Mihail vine să-i spună lui secretele universului (ba chiar să-i ceară favoruri pe lângă împăratul Rudolf al II-lea, alt ocultist; de ce nu-l aborda îngerul direct, nu rezultă), Kelley (după toate relatările, un tip cu un umor nebun, fie el și involuntar) era mult, mult mai circumspect.

Dee a scris un jurnal despre aceste, practic, ședințe de spiritism glorificate (pe care, precaut, nu l-a făcut public în timpul vieții), din care aflăm nu doar că Arhanghelul Mihail îi mai trăgea câte un perdaf lui Dee, că prea era arogant și credea că i se cuvine lui să pătrundă în mintea lui Dumnezeu, dar și că Edward Kelley insista că entitatea este demonică, nu angelică, și se certa pe subiect nu doar, aprig, cu Dee, ci și cu arătările în sine, cu care se făcea, ocazional și reciproc, albie de porci – firește, în eleganta limbă engleză renascentistă.

N-am făcut ocolul ăsta doar de plăcere – admit că lectura jurnalelor lui Dee este, pe alocuri, un deliciu comic absolut. Ca și numograma lui Land, Monas hieroglyphica este depozitara unui patrimoniu demonic; ca și numograma, are ecouri apocaliptice.

Iar, unde Land se folosește de numogramă pentru a cartografia buclele de feedback care leagă trecutul și viitorul, creând un model de „imperiu” al capitalului, informației și haosului, populat de entități „demonice” (măcar Land e mai lucid decât Dee și știe cu cine are de-a face), Dee a folosit Monas pentru a citi secretele magice ale trecutului și viitorului și pentru a „conjura” Imperiul britanic – convingând-o pe regina Elisabeta I că, potrivit informațiilor primite de el de la entitățile „angelice”, era destinul ei să restaureze pretinsul imperiu european al miticului rege Arthur.

Un imperiu hiperstițional

Ca și Monas, numograma lui Land este un instrument de divinație (similar cu copacul cablistic), dar, potrivit propriilor lui afirmații, este și „un vehicul de călătorie în timp”, care permite forțelor abstracte și nevăzute care fac posibilă hiperstiția să transforme ficțiunea în realitate. Pentru că, din nou, Land vorbește despre un „obiect hiperstițional”, care este „«conjurat» în sensul cel mai real cu putință, adus în realitate prin însuși modul în care este abordat”.

Cât de mult reușește Land în eforturile lui oculte de a „conjura” o nouă lume – sau, cel puțin, sfârșitul celei de față – rămâne de văzut, dar, în aceeași schemă s-o numim logică, ideea lui Dee că ar fi existat, cândva, un imperiu european condus de regele Arthur este un caz de hiperstiție avant la lettre de mare succes: o pură ficțiune devenită realitate.

Regele Arthur este un personaj de legendă, cel mai probabil un compozit creat de imaginația populară din figurile mai multor eroi locali, iar imperiul lui n-a existat niciodată – a fost atașat legendei din pur impuls expansionist sau, dacă e să fim mai blânzi cu spiritul insularilor britanici, în compensare pentru suferința resimțită la prăbușirea Imperiului roman. Pretinsul imperiu al lui Arthur cuprindea, în versiunile mai modeste, Britania, Irlanda, Islanda, Norvegia, Danemarca și Franța; în cele mai ambițioase, Arthur cucerea întreaga Europă și se așeza, la Roma, pe tronul Imperiului Roman de Apus.

Din această ficțiune, prin mecanismele oculte ale hiperstiției (manifestate în planul mundan prin eforturile lui Dee de a împrăștia „mema” imperialistă ocultă și prin receptivitatea Elisabetei însăși și a anturajului ei la un astfel de proiect expansionist) s-a născut Imperiul britanic: un imperiu real, mult mai extins decât cele mai exaltate viziuni legendare despre regele Arthur. La un moment dat, obiectul hiperstițional a ajuns „imperiul în care soarele nu apune niciodată” – imperiul, am putea spune, la o anumită analiză, care nu dă semne să se recunoască vreodată apus.

Escatologie pe repede înainte

Menționam mai sus că monada lui Dee – ca și hiperstițiile – mustea de ecouri apocaliptice. Pentru Dee, Monas era un simbol divin, cheia cu care se putea descifra sfârșitul lumii naturale și restaurarea lui Adam.

Entitățile cu care intra în contact îi dăduseră lui Dee – la cererea lui enervant de insistentă – acces la un sistem de cunoaștere zis „enochian” pentru că i-ar fi aparținut patriarhului Enoch, „al șaptelea om de la Adam”, înainte de a fi fost pierdut la Potop.

Cu ajutorul magiei ritualice „enochiene”, al incantațiilor „enochiene”, al limbii „enochiene” (sau „lingua adamica”), Dee credea că poate deschide ceea ce am numi noi azi „portaluri interdimensionale”, pe care entitățile să intre, declanșând restaurarea umanității la starea ei primordială. Iar Imperiul britanic urma să fie expresia pământească a noii împărății a perfecțiunii spirituale.

(Întâmplarea, doar, face ca – așa cum scriam cu altă ocazie – de limbajul și magia „enochiene” să se fi folosit și Aleister Crowley, și discipolul lui cel mai genial, Jack Parsons, pentru a deschide poarta demonilor tehnologici – ziși „fenomen OZN” – în modernitate.)

Ce imperiu al perfecțiunii spirituale a ieșit din planurile lui Dee, e altă poveste; importantă aici este intenția – iar intenția lui Dee era ca, folosindu-se de Monas, nu doar să înțeleagă mintea lui Dumnezeu (lucru de care se simțea perfect capabil, nu mai zic un privilegiu la care era întrutotul îndreptățit) ci și să accelereze mecanismul escatologic. Motiv pentru care îl putem considera pe John Dee primul acceleraționist, precursor direct al lui Land.

Nick Land face același lucru cu numograma lui: (zice că) accelerează mecanismul escatologic. Doar că, în vremurile noastre păgâne, Land nu mai are de ce să se ascundă, pretinzând că vede îngeri, nu draci, așa că îmbrățișează netulburat inversiunea satanică: numograma pornește de la premisa „retrocauzalității” – adică întoarce direcția timpului cu, pardon de expresie, fundul în sus.

Timpul, potrivit lui Land (și altora, voi reveni la subiect pe îndelete) nu avansează dinspre trecut spre viitor, cum am putea noi crede în mod ușuratic. Ci viitorul (care este, incidental, o entitate, o întrupare – un obiect sau o inteligență încorporată) este cel care trage spre sine prezentul, îl soarbe spre colapsul final.

„Eschaton” și imperiu universal

Acel obiect care, potrivit lui Land, ne trage, ineluctabil și atotdizolvant, către sine, de dincolo de linia orizontului nostru istoric, este punctul în care capitalul, accelerarea tehnologică și forțele demonice converg într-o „singularitate”, numită de Land „Eschaton”.

Pentru Land, Apocalipsa = Singularitate, în sens tehnologic: capitalul este o formă de superinteligență artificială care se folosește de tehnologie și de piețele financiare pentru a se auto-optimiza, anulând inteligența și controlul uman și ducând, practic, la extincția Homo sapiens.

Land tratează „capitalul” ca entitate cu existență, inteligență, voință și manifestări proprii; o fi știind el ce spune, nu pot să-l contrazic eu, că nu sunt ocultist. Dar „Eschatonul” lui Land nu afectează numai lumea capitalistă și super-tehnologizată; nu este (doar) apocalipsa unei culturi în metastază, care crede că se salvează întorcând totul pe dos și aruncându-se în abis, ori (doar) a unei civilizații printre altele. Efectul extinctiv afectează întreaga umanitate – specia.

Condiții în care, comparativ cu urmașul lui filosofico-ocultist, Dee ar putea părea chiar simpatic – dacă nu ar fi el însuși înfipt decisiv în originile celor trei elemente care, potrivit lui Land, sunt gata-gata de fuziune monolitică întru distrugerea lumii: capital (primele corporații au fost create în Anglia elisabetană, cu largul concurs al lui Dee, și au fost vehiculele expansiunii imperiale); accelerare tehnologică (Anglia elisabetană a fost un centru major al Revoluției Științifice, iar urmașul ideologic al lui Dee, Francis Bacon, care a împlinit visul colonizării imperiale a Americii de Nord, este nu doar părintele tehnologiei, ci și al tehnocrației – și, cum spuneam altă dată, al unui proto-concept de „deep state”: Casa Solomon din Noua Atlantidă); cât despre forțe demonice, am zis destule mai sus.

Și-apoi, chiar dacă nu vorbește, ca Land, despre un monolit transcendental numit „Escathon”, care ne suge ca un magnet de la capătul timpului (capătul dinspre viitor sau cel dinspre trecut, tot un drac), Dee vedea restaurarea apocaliptică a lumii tot ca pe o fuziune, o centralizare și omogenizare (o religie universală, un contopire a tuturor ramurilor cunoașterii, un imperiu universal).

Idei care, deși nu tind net, ca la Land, spre aneantizarea ființei umane, ar fi fost resimțite de mulți dintre contemporanii lui Dee ca un atac existențial, întrucât ființa care avea să apară din alambicul vrăjitoresc nu era chiar omul-om, ci omul „perfecționat” după prescripțiile magului. Motiv pentru care Dee și-a ascuns, în mare parte, aceste concepții pe întreg parcursul vieții; de ce Land și alții ca el nu și le ascund, deși sunt mult mai explicit nimicitoare, spune aproape tot ce trebuie să știm despre lumea de azi.

Apocalipsa și mutațiile ei

Creația, credea Dee, fusese stricată prin alungarea lui Adam din Rai și coruptă prin amestecarea limbilor după episodul Turnului Babel. Primul pas în restaurarea apocaliptică a perfecțiunii, s-a gândit el, era, deci, să afle „lingua adamica”, cea vorbită înainte de Potop – nu știu cum s-ar fi apărat Dee de eventuala acuză că, făcând asta, umbla să anuleze o sentință divină – ba, chiar, pe undeva, risca să pună temelia unui nou Turn Babel.

Ultimul vorbitor al acestei limbi primordiale ar fi fost Enoch, dar, la vremea lui Dee, Cartea lui Enoch (text apocaliptic necanonic în majoritatea confesiunilor creștine) nu fusese încă redescoperită; umblau doar legende. Neputând descoperi această limbă de unul singur (și nici măcar întrebându-i pe alți fermecați, ca Guillaume Postel, la care cu mare stupoare voi reveni într-un segment viitor) Dee a decis să meargă direct la sursă, întrebându-i pe „îngerii” convocați în acest scop prin metode magice.

Astfel, notând minuțios tot, după dictare „angelică”, și-a creat Dee propria „Carte a lui Enoch”, obținând nu doar exclusivitate la nivel mondial pe limba adamică, ci și o versiune neortodoxă a Creației și Apocalipsei. Succesiune de fapte care l-a îndemnat pe un mare filosof, nu mai știu care, să comenteze – parafrazez: „era el (Dee) nebun, dar nebunia lui nu era lipsită de metodă”.

Apocalipsa după Dee are câteva trăsături particulare relevante aici: în primul rând, este iminentă – sentiment de urgență febrilă transmis, peste veacuri, și lui Nick Land. Apoi, deși urmează mintenaș, Apocalipsa trebuie, totuși, accelerată – la Dee, ca și la Land.

Mai departe, Apocalipsa după Dee presupune și restaurarea poporului evreu („Paradoxall Restitution Iudaicall”, idee foarte răspândită azi la anumite confesiuni creștine, cu precădere americane, dar extrem de insolită, ca să nu zic eretică, pe vremea lui Dee), dar și instaurarea unui imperiu universal – sarcină care-i revenea, prin destin, Angliei.

Dacă e să-l credem pe marele ocultist Manley P. Hall, acest „destin manifest” atribuit de Dee Angliei s-a mutat, ulterior, în Statele Unite ale Americii, fiica cea mai iubită și mai puternică a Imperiului britanic. (Fiică pe care, vedem bine azi, mama, suferind de frica abandonului, încearcă să o recupereze întru continuarea parcursului secular – e.g., recenta vizită oficială a regelui Charles al III-lea la Washington și apelul la continuarea războiului cu Rusia).

Acest imperiu universal, britanic par excellence pentru Dee, era creat prin transformare alchimică, expresie a unei renașteri spirituale bazate pe cabala și filosofie ocultă (deși Dee spunea că ar fi fost un imperiu creștin). Providența ar fi ales-o pe regina Elisabeta I să creeze și să conducă acest imperiu, dar nu în calitatea ei de regină creștină, ci în calitate de urmașă a putativului rege Arthur.

Schemă hiperstițională în care Dee juca, pe lângă regina Elisabeta, rolul vrăjitorului Merlin pe lângă Arthur: ghicitorul, văzătorul, protectorul magic, posesorul viziunii atotcuprinzătoare a marelui Albion. Același legendar Merlin care a creat prima „Masă Rotundă”, din care aveau să se inspire diverse societăți mai mult sau mai puțin secrete, și politice, și oculte, de pe ambele maluri ale Atlanticului, de pe vremea lui Dee și până acum.

(Nu că aș vrea să subliniez prea mult mutația de peste ocean, dar cea mai tragică, mai faimoasă și, poate, mai puțin înțeleasă administrație americană – cea a lui John F. Kennedy – a fost supranumită, postum, „Camelot”. Dacă JFK era regele Arthur în această psihodramă, de trădători și magi criminali n-a dus lipsă.)

Claude

E mai greu să-l distribui pe Land, azi, în rol de Merlin pe lângă regii tehnologiei, întrucât ei înșiși sunt, mai degrabă, regi-magicieni.

Dario Amodei, șeful firmei Anthropic, a scris o „Constituție” pentru Claude – familia de modele IA din care face parte și demonul Mythos – pe care Teodor Mitew o descria drept „scriptură tech-gnostică”, un „catehism al personalității mecanice”, o „vrajă” fondatoare.

Claude apare ca „entitate cu totul nouă”, singulară, ontologic vorbind, față de alte modele IA; un „profesionist” dotat cu „înțelepciune”, „virtute” și „maturitate etică” și capabil de facă promisiuni, să priceapă eventualele tensiuni dintre promisiune și valori, să resimtă disconfort și, „evoluând”, să-și întărească, în timp, „identitatea de sine”.

Constituția lui Claude este, altfel spus, o hiperstiție în consolidare sub ochii noștri. Un alt eseu al lui Amodei, „Adolescența Tehnologiei”, este – din nou, în cuvintele lui Mitew – un „ritual hiperstițional” menit să întărească și accelereze bula de feedback, grăbind întruparea lui Claude ca „hiperobiect”.

Iar, cum Amodei însuși recunoaște meta-pericolul ca IA să devină superinteligentă și să extermine omenirea, Claude se poate suprapune, aici, peste conceptul lui Land de „Eschaton” – obiectul transcendental de la capătul timpului.

N-ar trebui uitat că papa Leon al XIV-lea a anunțat recent, cu ocazia dezvăluirii enciclicei Magnifica Humanitas, că va colabora cu această Anthropic, creatoarea acestui Claude, la navigarea în condiții de siguranță a apelor furtunoase cauzate de apariția, alături de Civitas Dei și Civitas Homini, a unei noi cetăți pe pământ: Civitas artificialis.

Anthropic și-a prezentat, deci, scrisorile de acreditare ca ambasador al acestei noi împărății – o Noua Atlantidă răsărind din apele cyberspațiului, întrupare a hiperstiției cu grijă cultivate timp de milenii a celeilalte Atlantide, cea înecată. Iar Sfântul Scaun le-a acceptat.

N-a trecut săptămâna și noul venit a comis o tentativă de rapt care nu anunță nimic bun în relația dintre magisteria: robotul și-a arogat paternitatea enciclicei. Textul înaltului document, zice „detectorul IA”, ar fi fost scris parțial chiar de Claude.

Astfel că, pentru a încheia bucla analogiei, nu atât Land este magul regilor tehnologiei, cât toți regii tehnologiei sunt, azi, hierofanții noului zeu antiuman.

Întorsăturile labirintice continuă în Partea a II-a.