„Nu există nicio îndoială că perioada 1940-1944 a fost deosebit de favorabilă camarazilor de arme ai lui Jean Coutrot. Nu e mai puțin limpede că aceștia aveau relații foarte bine stabilite atât în cercurile industriașilor germani – mai ales cei din jurul lui Göring – cât și în cercurile de afaceri americane și engleze, ba chiar și în sferele înalte ale susținătorilor lui de Gaulle de la Londra și Alger, unde foștii membrii ai facțiunii Cagoule erau numeroși. Dar este dificil de spus cu certitudine că una sau alta dintre aceste personalități a fost, într-adevăr, afiliată atât de secretei Movement Synarchique d’Empire. E greu de susținut, chiar, că această mișcare a supraviețuit animatorului ei. După Eliberare, nicio anchetă judiciară nu a putut proba că a existat un complot concret – până acolo că observatorii imparțiali (sau insuficient informați) au ajuns la concluzia că sinarhia fusese mai degrabă o mentalitate, o manieră de a gândi și acționa, iar nu un complot veritabil. Indiferent cum ar fi, pentru cei care nu vor să se lege singuri la ochi, este evident că spiritul sinarhist a supraviețuit și el animă și astăzi un grup puternic de tehnocrați care visează să facă din țara noastră un trup fără suflet, locuit de un popor de roboți”
Jean-Louis Martin, „Les technocrates et la Synarchie”, în Lectures francaises, 1962
Am prezentat, în Partea I, prin trimitere la un personaj vechi (John Dee) și unul contemporan (Nick Land), câteva dintre trăsăturile „societății magice”: o lume în care autoritatea emană de la un centru obscur („vrăjitorul”), guvernat de credințe oculte, divorțate de cele ale majorității, dacă nu de-a dreptul contrare lor, care exercită o influență decisivă asupra puterii vizibile, oficiale.
Bine fezandat fiind în miturile secularismului, cetățeanul occidental contemporan poate accepta că această schemă ar fi funcționat în jurul reginei Elisabeta I, în secolul al XVI-lea, dar în niciun caz în secolul XXI, când suntem la jumătate de pas de instalarea deplină a statului totalitar tehnocratic. Iluzie pe care, însă, o risipește chiar uriașul scandal cu care conceptul de „sinarhie” și-a făcut, exploziv, debutul la scenă deschisă, în Franța anilor 1940: un scandal în care „sinarhia” apare indisolubil legată de tehnocrație (plus complot la cel mai înalt nivel și ocultism).
Iată, deci, povestea acestui scandal exemplar, care, după cum se va vedea, dă contururile tehnocrației pe care o cunoaștem noi astăzi, și ne îndreptățește s-o considerăm „sinarhică”. Dimensiunile colosale ale întregii tărășenii – care mai are și enorme încrengături înspre trecut și viitor – mă obligă să împart episodul în două: în această Parte a II-a a seriei, voi acoperi principalele aspectele „seculare” ori „laice” ale complotului, pentru ca, în Partea a III-a, să intru în labirintul celor „oculte”.
Zvonuri și anchete
Termenul de „sinarhie” a făcut un prim pas în conștiința publicului larg în vara lui 1941, în Franța regimului de la Vichy. O perioadă traumatică, de disperare și umilință națională, care survenea înfrângerii teribile din mai 1940 și ocupării parțiale a Franței de către armata germană. În acel ianuarie 1941, regimul de la Vichy, condus de mareșalul Pétain, numise un nou premier, în persoana amiralului Darlan, și toată lumea comenta că noul guvern nu reprezenta Franța, ci era „la remorca marilor trusturi”. Printre acestea, giganticul conglomerat Worms, care controla o parte substanțială din industria franceză și avea ramificații importante atât în Europa, cât și peste ocean, inclusiv prin relațiile cu celălalt pilon al establishment-ului industrial și financiar francez, Lazard Frères. Umbla vorba că, primind lista noilor miniștri, Darlan ar fi exclamat: „Dar mi-ați adus aici toată banca Worms!”.
Nu-i de mirare că, pe acest fundal încărcat, circulau tot felul de zvonuri; printre ele, foarte insistente rumori despre o mișcare sau grup secret cu intenții sinistre, care s-ar fi chemat „Sinarhia”. Și poate că zvonuri și doar atât ar fi rămas dacă Henri Chavin, inspector general la Sûreté National, n-ar fi început o anchetă, finalizată cu un raport care, păstrat secret pe perioada ocupației, a fost făcut public după Eliberare, devenind faimos sub eticheta de „Raportul Chavin”.
Parte din informațiile explozive au apărut în presă în acea vară a lui 1941, dar autoritățile de la Vichy s-au grăbit să mușamalizeze scandalul; ministrul de interne, el însuși implicat, l-a tras pe Chavin pe linie moartă și a încercat să aresteze redactorul unei publicații care popularizase povestea. Astfel că, rămas în adormire preț de câțiva ani, subiectul a fost repus pe tapet abia după război – și recroit, spun unii, după interesele zilei, până acolo că, azi, Wikipedia ni-l dă drept „teorie a conspirației” – o fabricație a facțiunilor pro-naziste pentru a compromite niște „tehnocrați moderați”. Judecați fiecare.
Un complot revoluționar
Ce descoperise Chavin erau indiciile unui complot care implica miniștri, consilieri de stat, experți, mari figuri din finanță și industrii, reuniți într-o organizație secretă numită „Mouvement Synarchique d’Empire” (MSE).
Multe dintre detaliile bănuitului complot proveneau dintr-o broșură – legată în condiții de lux, cu foiță de aur – intitulată „Cele 13 puncte fundamentale și cele 598 de propuneri ale Pactului Sinarhist Revoluționar pentru Imperiul francez” (cunoscut ca „Pactul sinarhic”), și un al doilea document, intitulat „Schema Arhetipului social” (un model perfect de Stat social), ambele descoperite cu ocazia perchezițiilor de la Paris și Lyon.
Pactul sinarhic conținea și modelul de jurământ pe care trebuiau să-l depună „inițiații”, precum și, încă de pe prima pagină, o amenințare pentru neaveniți: „Deținerea ilicită a acestui document îl expune pe posesor la sancțiuni fără limite previzibile, indiferent pe ce canal i-a parvenit”. „Revoluția nu este o glumă, ci o acțiune implacabilă, condusă cu o mână de fier”.
Că era vorba de o societate secretă în toată regula, nu încăpea vorbă. Dar ce revoluție? Pactul clarifica:
„Este o Revoluție care se va face de sus în jos. Nu facem o revoluție de jos în sus, cu întregul ei cortegiu de amatori populari. În perioada de pregătiri, (Pactul) trebuie să rămână secret, iar propaganda făcută doar din gură în gură, asta până în ziua în care se va atinge punctul de cristalizare sinarhică a țării.”
„Tehnocrație” și „sinarhie”
Potrivit celor descoperite de Chavin, un grup de indivizi identificați drept „tehnocrați” urmărea să instaureze ceva care se chema „sinarhie” – un termen la fel de obscur atunci ca și-acum (mai puțin printre cunoscătorii literaturii ezoterice). Cât despre tehnocrați, aceștia erau, în contextul de-atunci, o rețea de indivizi și grupuri mai mult sau mai puțin instituționalizate de intelectuali și tehnicieni, mulți dintre ei absolvenți ai faimoasei École Polytechnique de la Paris, care, iată, ajunseseră să infiltreze guvernul și să pună la cale revoluții secrete.
Din documentele descoperite, anumite aspecte ale „sinarhiei” (anti-parlamentarismul, dezavuarea votului universal) ar fi indicat, poate, o tendință monarhistă sau fascistă. Pe de altă parte, se dorea abolirea proprietății private: „toate proprietățile trebuie să fie puse în slujba binelui public, a unei funcțiuni sociale”. Cetățenii urmau să fie eliberați de „povara” dreptului de proprietate privată, „sursă de îngrijorări și dificultăți”, „dreptul de a se bucura din plin de bunurile personale urmând a fi înlocuit de o posesie personală relativă a unor bunuri” (nu mă pot abține să trimit la sloganul Marii Resetări: „nu vei avea nimic și vei fi fericit”).
Dar, atunci ca și-acum, toate astea urmau să fie rezultatele naturale ale fantasticei abundențe pe care noul regim urma s-o creeze pentru toți, prin metodele cele mai științifice cu putință – ceea ce face din „sinarhie” o versiune a sistemului propus în anii treizeci de tehnocrații nord-americani (Technocracy Inc. și a lor utopie, Technate) dar și a promisiunilor tehnocraților de astăzi (e.g., „venitul de bază universal” ori, în perspectiva urmașului direct al Technocracy Inc., Elon Musk, „venitul mare universal”, de care ne vom bucura toți, stând cu mâinile în sân și lăsând să ne pice în brațe para mălăiață a bogăției produse de IA și de iminenta colonizare a planetei Marte). Unde mai pui, École Polytechnique era supranumită „X”, semn omniprezent și în Technocracy Inc., și, azi, în titulatura tuturor companiilor lui Elon Musk, ba chiar și a unuia dintre copiii lui, duios intitulat X Æ A-Xii.
Pe scurt spus, „complotul sinarhic” era un complot al tehnocraților, care urmărea, prin metode antidemocratice și clandestine, instaurarea unui socialism generalizat, în care toate bunurile sunt plasate la dispoziția câtorva privilegiați care exercită o putere cvasi-discreționară asupra întregii averi sociale. Societatea urma să fie împărțită în straturi ierarhice, cel de la vârf fiind, normal, format din oamenii cei mai competenți, mai „experți” și mai bine intenționați, în slujba marilor capitaluri financiare și industriale.
Nefiind nici „de dreapta”, nici „de stânga”, politic vorbind, grupul putea părea apolitic, așa cum a părut unora și tehnocrația globalistă a zilelor noastre, care – după cum explica recent o analiză publicată de Le Grand Continent – prezentându-se ca „o structură formată din bănci centrale independente, tribunale supranaționale, autorități de reglementare, instituții științifice mondiale”, a promis „stabilitate”, „depolitizarea conflictelor”, „ștergerea inegalităților, absorbite de algoritmi, proceduri, parametri economici, statistici și juridici”, dar (este criticată pentru că) „a înlocuit politica cu propria ideologie, s-a închis în bule auto-referențiale și a transformat instituții «independente» în bastioane ale unei noi clase oligarhice”.
Asemănările sunt clare. Diferența majoră este că, în 1941, tehnocrații simțeau nevoia să-și ascundă planurile în societăți secrete, în timp ce, astăzi, unicul regim aflat în meniu este tehnocrația, și încă un accelerată, care își expune planurile tot mai fără perdea. Iar, unde francezii acelei epoci au văzut în aceste proiecte un pericol la adresa securității și intereselor lor naționale – și, în 1940, guvernul canadian scotea Technocracy Inc. în afara legii – noi, astăzi, le acceptăm, în general, cu seninătate.
Ni se spune mereu că tehnocrația ar fi, cumva, în același timp, și democrație, ceea ce nu trebuie să cercetezi prea mult ca să-ți dai seama că este un oximoron. Dacă ai fi întrebat un francez acum, iată, se fac 85 de ani, ți-ar fi spus din prima despre ce este vorba: în termenii presei de-atunci, tehnocrația este doar un alt nume aplicat plutocrației.
A fost nevoie de câteva decenii să se ajungă de-acolo, aici. Unii ar spune că drumul ăsta s-a făcut printr-un vast complot, o lungă „revoluție silențioasă”; alții, că este o pură întâmplare; și încă alții, că așa arată „forțele istoriei” și „progresul”. Crede fiecare ce poate.
Jean Coutrot, „demiurgul” utopiei tehnocratice
Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestei „tehnocrații” era Jean Coutrot, personaj central al poveștii, nu doar pentru că moartea lui suspectă, pe 19 mai 1941, fusese factorul declanșator al anchetei inspectorului Chavin, ci și pentru că întreaga lui gândire și carieră întrupează caracteristicile „tehnocrației” și „complotului sinarhist”.
Ca prim exemplu, fidel „apolitismului” tehnocratic, Coutrot a fost membru în două guverne opuse politic: guvernul socialist al lui Léon Blum, în 1936, și, după Căderea Franței, guvernul colaboraționist al lui Pierre Laval.
Figură majoră a tehnocrației franceze interbelice, foarte cunoscut în cercurile de intelectuali „non-conformiști” de la Paris și fondator al unei puzderii de asociații și grupuri, mai mult sau mai puțin secrete, Coutrot era, potrivit unui alte mare personaj al scenei franceze, Raymond Abellio, „simbolul, întruparea vie, instrumentul întregului activism intelectual al epocii. Unii vedeau în el un «demiurg de laborator», alții, «un geniu în afara timpului»… Ce ieșea din Coutrot erau idei, diagrame, principii”.
Coutrot milita încă din anii douăzeci pentru planificarea centralizată a economiei și pentru organizarea științifică a muncii. În 1925, devenise figura cea mai proeminentă a Comité National de l’Organisation Française (CNOF), care își propunea să disemineze practicile managementului rațional în industrii și administrație, iar, în 1931, fusese unul dintre fondatorii faimosului grup tehnocratic și reformist „X-Crise” (Centre Polytechnicien d’Études Économiques- CPEE), care își propunea să găsească soluții pentru eșecurile economiei liberale, recent manifestate în crahul din 1929 și Marea Depresie care-i urmase.
După uriașa criză din februarie 1936, calificată de mulți istorici drept o tentativă nereușită de puci, Coutrot a fost unul dintre autorii „Planului de la 9 iulie”, care promova un sistem economic hibrid: în esență, planificare de stat pentru mase (Coutrot fiind și fondatorul Centre National d’Organisation Scientifique du Travail- COST) și piață liberă pentru interesele private.
Așa cum reiese din multele lui conferințe, dar și din cărțile publicate, Coutrot era un mare entuziast al ingineriei sociale; voia să integreze eficiența tehnică cu promisiunile noilor, pe-atunci, științe comportamentale. În „L’Humanisme Economique” (1936), el anunța deja că revoluția viitorului se va face prin manipularea psihologiei maselor, esențială pentru reușita „revoluției sinarhiste”:
„Deja nu va mai fi imposibil, cu ajutorul a ceea ce am învățat din legile psihologiei colective, să precizăm o tehnică modernă a revoluției, dacă definim acest concept izolându-l de mitul confuz pe care îl evocă adesea acest cuvânt, substitut al vechilor religii și obiect al atâtor fanatisme. Baricadele, mitralierele, exilurile și torturile sunt tehnici risipitoare, care nu sunt demne decât de cele mai primitive popoare care au supraviețuit riturilor antice ale sacrificiului uman. Un revoluționar metodic are ca obiectiv precis transformarea structurii sociale a țării lui, de a modifica într-o anumită măsură mințile și inimile concetățenilor lui și de a-i converti la propria lui opinie.”
Probă a acestor preocupări științific-atotcuprinzătoare, Coutrot înființa, în 1937, Centre d’études des problèmes humains (CEPH), ca forum interdisciplinar de aplicare a metodelor științifice deduse din biologie, psihologie, medicină, inginerie și economie în rezolvarea, după cum îi spune și numele, „problemelor umane” – care cuprindeau de la psihologie individuală la psihologie de grup și de la educație la producția industrială.
Contacte, rețele, afinități
Unul dintre colaboratorii lui Coutrot în extrem de ambițioasa întreprindere CEPH a fost Alexis Carrel, nobelistul despre care am mai povestit și cu altă ocazie – mare doctor la Institutul Rockefeller de la New York, care, revenit în Franța în 1936, a ajuns să conducă, în timpul ocupației germane, eforturile eugenice ale regimului de la Vichy. A murit în arest la domiciliu, în noiembrie 1944, înainte de fi judecat pentru colaboraționism.
Un alt fondator al CEPH a fost nimeni altul decât Aldous Huxley – un personaj de o importanță uriașă în istoria modernă, despre care am scris și în seria Daemon ex machina, și în cea privitoare la noua religie mondială clocită la ONU – alt eugenist și el, cu care Coutrot întreținea relații de prietenie și împărtășea o admirație profundă pentru ideile eretic-transumaniste ale iezuitului Teilhard de Chardin, figură centrală în New Age și în dezideratele globaliste privind planetizarea.
În 1962, Huxley a ținut o conferință la Berkeley care se chema, coincidența face, „The Ultimate Revolution”, în care enumera cele mai evoluate metode științifice de control și manipulare a maselor inventate la acea dată (subiect de mare interes și pentru Coutrot) prin care se putea face o „revoluție silențioasă” – sau, în termenii aleși de Huxley, „revoluția ultimă”, cea care urma să modifice nu mediul din jurul omului, ca atâtea revoluții anterioare, ci ființa umană în sine.
O revoluție care avea să creeze, în sfârșit, „omul nou”. Huxley părea să avertizeze de acest pericol, dar, ca în atâtea alte rânduri, a reușit să rămână ambiguu, întrucât tocmai de crearea omului nou („l’homme nouveau”) se ocupase intens prietenul lui, Jean Coutrot, inclusiv, sau mai ales, prin centrul CEPH, la care Huxley figurase ca fondator.
Atât de pasionat era, de fapt, Coutrot de „omul nou”, încât a fost primul care a utilizat termenul de „transumanism” (într-o conferință publică din 1939) – termen preluat ulterior, cu mult mai mare succes, de fratele lui Aldous Huxley, Julian, care a și devenit, oficial, „părintele transumanismului”.
Relațiile lui cu frații Huxley și cu mentorul lor, H.G. Wells, îl plasează pe Coutrot și în proximitatea Societății Fabian, cu care avea în comun aceleași obsesii ale planificării sociale, demografice și economice și ingineriei sociale, ale rezolvării „problemelor umane” prin eugenie, socialism și transumanism. De altfel, modelul de „revoluție silențioasă” urmat de MSE seamănă foarte bine cu cel promovat de Societatea Fabian, a cărei strategie politică fundamentală pentru transformarea societății într-un stat socialist, guvernat de tehnocrați, era nu revoluția violentă (cum făcuseră bolșevicii), ci infiltrarea, influențarea și capturarea treptată a sistemului politic existent (ceea ce își propuneau și „sinarhiștii”). De unde și faimosul simbolul heraldic al Societății Fabian: lupul în blană de oaie.
„Violul mulțimilor”
În fine, un alt personaj important din sfera CEPH era Serghei Ceahotin, autorul faimosului volum „Violul mulțimilor prin propaganda politică” (1939), interzis și de naziști, și de comuniști.
Așa cum descrie Yann Moncomble, în „Du viol des foules à la synarchie ou le complot permanent” (1983), înainte de publicare, textul lui Ceahotin a trecut prin, practic, cenzura CEPH și a lui Coutrot, personal, pentru a elimina niște pasaje care prea spuneau lucrurilor pe nume. Chiar și așa, ce-a rămas e suficient încât cartea să fie șocantă și astăzi.
Ceahotin descria, printre altele, raporturile dintre educație, pe de o parte, și propagandă și publicitate, pe de alta, care, ambele, caută să acționeze asupra acelorași mecanisme esențiale ale omului, creându-i reflexele condiționate dorite. Se putea instala, pe aceste căi, sub conducerea unui grup de elită, un sistem de manipulare mintală a maselor (sau „viol psihic”) care să instaureze, treptat, socialismul – lucru la care visau și H.G. Wells, și Julian Huxley, și Bertrand Russell, cu toții, influențe esențiale la crearea sistemului ONU, imediat după război.
Acolo unde Julian Huxley și Russell susțineau, mai voalat, că educația trebuie făcută diferit în funcție de clasa socială, Ceahotin scria negru pe alb că „ignoranța este, deci, cel mai bun mijloc de a forma mase care se pretează ușor la sugestie” – mase care urmau a fi manipulate pe baza acelorași principii ca gâsca lui Pavlov. Pentru elite, pe de altă parte, educația urma să fie livrată din câteva surse bine controlate – cum ar fi marile școli Harvard, Oxford, Ruskin College, London School of Economics (creație a Societății Fabian, de altfel) ori École Polytechnique, cu burse oferite, unde era cazul, de fundațiile marilor „filantropi”.
Model care, după cum bine știm, s-a perpetuat până astăzi, ba chiar s-a perfecționat. Elitele tehnocratice, temeinic îndoctrinate la școlile cuvenite, sunt reinserate în societățile de origine, în care imprimă agenda dictată de la centru sub formă de programe zis „reformiste” – restart/reset/click-declic-reclick etc. Vastele mase, programatic tot mai ignorante (și mai ignorate), mai smulse din rădăcini, sunt invitate să joace, în continuare, absurd, în coregrafia „democrației”, deși rezultatul este prestabilit.
Este imposibil să acopăr aici întreaga rețea a lui Coutrot; știm, de pildă, că el a creat grupul secret France 50, care ar fi întreținut relații clandestine cu Germania nazistă înainte de război, în domeniul afacerilor. Iar, dincolo de contactele directe, influența lui Coutrot este incalculabilă; autorii tentativei de „regime change” corporatist comise împotriva președintelui Roosevelt în 1933 (așa-zisul „Business Plot”), care ar fi reușit, poate, dacă nu era devoalată de marele erou american care a fost generalul Smedley Butler, se inspiraseră tocmai din metodele și ideile tehnocraților francezi.
O moarte suspectă
Văzând toate cele de mai sus, care abia zgârie suprafața influenței lui Coutrot în epocă, și mai mare mirarea că moartea lui bizară, la numai 46 de ani, a trecut complet neobservată în presa pariziană timp de o lună, iar, când, în sfârșit, a fost menționată (în L’Appel, în iunie 1941), anunțul era vag și plin de inexactități.
În afară de data morții (19 mai 1941), plutește ceața: în acea dimineață, Coutrot a fost fie găsit mort în propriul pat, fie, aproape mort, pe caldarâm, sub fereastra propriului apartament de la Paris. Detaliile contradictorii se amestecă: soția lui ori era plecată la rude, ori foarte bolnavă; Coutrot fusese ori foarte deprimat în zilele dinainte, ori bine dispus; ori murise acasă/sub geam, ori la spital. Așadar: se sinucisese (cum a reținut o „anchetă superficială” – concluzie respinsă de toți cei care îl cunoscuseră), sau fusese omorât?
Îndoielile planează și astăzi, mai ales că și alte persoane din cercul de apropiați ai lui Coutrot (doi dintre secretarii lui, precum și un cumnat, persoană importantă), au murit în aceeași scurtă perioadă, în condiții suspecte. Lumea bănuia ceva necurat; imediat după moartea lui Coutrot, pe coridoarele puterii de la Vichy au început să umble zvonuri despre o organizație secretă desemnată deja ca „Sinarhia” – „cea mai periculoasă lojă masonică”, potrivit anunțului din L’Appel.
Trădare?
Același anunț făcea, însă, aluzie la ceva și mai șocant: trădare. L’Appel îl asocia pe Coutrot cu „sabotorii aviației”, vinovați de prea repedea înfrângere a Franței în mai 1940. Putea fi doar o exagerare de presă, pe un fond extrem de inflamat, sau un comentariu cu miză politică, dar zvonurile și teoriile despre această bănuită trădare au continuat multă vreme după război, și nu-l priveau doar pe Coutrot, ci, în esență, întregul grup „tehnocratic”.
Informația că „tehnocrații” colaborau cu orice facțiuni și regimuri politice pentru a obține puterea în propriile scopuri circula de la începutul scandalului. În august 1941, un funcționar al ambasadei americane la Vichy descria „sinarhia” ca pe o „coloană a cincea”:
„…un grup de tineri ambițioși speră să concentreze întreaga putere a guvernului în propriile mâini. După aceea, urmăresc să facă ce numesc ei o «politică realistă», care ar presupune să-i joace pe nemți pe degete, deocamdată, cât timp nemții sunt în poziția de exercita presiuni asupra Franței. Când va veni momentul ascensiunii anglo-saxonilor, vor schimba terenul și vor juca hotărât de partea britanicilor și americanilor. Politica lor va fi sută la sută materialistă și, preluând acum controlul guvernului, ar fi, peste doi-trei ani de-acum încolo, când se va termina războiul, în poziția de a-și consolida puterea internă în Franța, ca să poată fi ei cei care reconstruiesc guvernul. Concepția lor despre guvernare este mai degrabă autoritară, decât democratică…”
Se știa, de asemenea, că tehnocrații sinarhiști aveau legături atât în cercurile marilor afaceriști din Marea Britanie și Statele Unite, bucurându-se de uși larg deschise la ambasada americană de la Vichy, cât și în cercurile de industriași din jurul lui Hermann Göring. În ianuarie 1942, ambasadorul american la Vichy, Anthony Biddle, îi explica, într-o scrisoare, președintelui Roosevelt:
„Grupul acesta nu ar trebui considerat francez, așa cum nici omologii lor din Germania n-ar trebui să fie considerați germani, pentru că interesele celor două sunt atât de întrepătrunse că nu le mai poți distinge unele de altele; pe ei nu îi interesează decât să-și facă propriile lor jocuri industriale și financiare”.
Acestea fiind cunoscute, unii au mers mai departe, spunând că tehnocrații contribuiseră în mod deliberat la înfrângerea Franței. O analiză mai recentă (Synarchie financière et dérives fascistes) afirmă că „grupul sinarhic” s-ar fi aflat în spatele extremelor tulburări din anii treizeci, declanșând, prin vasta sa rețea clandestină, o „strategie a haosului”. Grupul ar fi influențat, ba chiar ar fi controlat, diversele facțiuni pe întreg spectrul politic (inclusiv notoria grupare teroristă de extremă dreapta La Cagoule, al cărei lider, Eugène Deloncle, făcea parte din cercul lui Coutrot).
Rețeta divide et impera e veche de când lumea, și nici n-ar fi folosit-o sinarhiștii francezi pentru ultima dată; „strategia tensiunii” a marcat întreg secolul XX, mai ales pe durata Războiului Rece.
Iar perioada prin care trecem este tot mai des comparată cu acea epocă violentă și tulbure, anii 1930: ani de mare agitație socială și politică, plini de jocuri duble și infiltrări, atentate teroriste și violențe, „războaie culturale” cauzate de ideologii în conflict; ani petrecuți sub umbra a două mari războaie mondiale – unul care se terminase lăsând pe toată lumea nemulțumită, un altul care stătea să izbucnească. O lume, pe scurt, înghesuită între două ordini mondiale – una apusă, care-și trăia violent ultimele zvârcoliri, și una care tocmai se năștea, în la fel de violente chinuri ale facerii. O lume în care trădarea este la ea acasă, iar haosul – mai mult sau mai puțin indus ori controlat – este, pentru unii, o oportunitate.
În orice caz, spune aceeași analiză, cum eforturile lor nu dădeau rezultatele dorite:
„spre 1938, sinarhiștii au decis că singura modalitate de a obține victoria era să și-o aproprie urmare unei invazii germane. Republica trebuia neapărat desființată… și, profitând de ocupația germană, trebuia instalată dictatura; puterea urma să fie cucerită prin intermediul unei înfrângeri.”
Să fi riscat sinarhiștii o manveră atât de periculoasă pentru a-și realiza interesele? Mai corectă este întrebarea: ce riscau? Ce riscau ei – nu poporul francez, nu masele, nu țara. Relațiile lor cu înalta finanță și marele capital internațional – de la Londra, de la New York, de la Berlin – îi asigurau pe tehnocrații francezi că războiul nu urma să se termine, cel puțin pentru occidentali, în termenii unui Hitler ori Stalin, ci în termenii agreați de pătura capitalist-mondialistă: oameni care gândeau la fel, indiferent pe ce parte a războiului se întâmpla să fie țara lor de origine; oameni care aveau în comun o clasă socială, un stil de viață, un nivel financiar, aceleași interese, aceleași idei. În termenii folosiți de André Ullmann și H. Azeau în „Synarchie et Pouvoir” (1968), după război urma
„o pace bună, încheiată de oameni proveniți din aceleași cercuri, [care] avea să permită instaurarea în Europa a unei noi ordini, o ordine sinarhică, care nu avea să fie cea a lui Hitler, nici a lui Mussolini, redus acum la rol de figurant pe lângă Führer, ci ordinea europeană a lui van Papen și Göring, a Lordului Halifax, a lui Pierre-Étienne Flandin, Ciano și Franco” (adică a bancherilor, afaceriștilor și diplomaților care-i manipulau pe fasciști).
Într-un peisaj atât de încărcat, e greu de spus, la final, cine i-ar fi dorit moartea lui Coutrot suficient de mult încât să treacă la fapte. Istoricii nu cad de acord că trădarea a existat, dar Roger Mennevée, jurnalistul și autorul care și-a petrecut decenii investigând cazul, relata că, extrem de deprimat și nefericit, Coutrot mărturisea, cu numai câteva zile înainte să moară, că
„Din cauza activității mele revoluționare, mă simt strivit de răspunderea pe care o port pentru nefericirea țării mele… În astfel de împrejurări, sinuciderea este singura soluție compatibilă cu onoarea”.
Imperiul sinarhic
După cum rezultă deja de mai sus, planurile sinarhiștilor nu se opreau la granițele Franței. Mișcarea lor era, din titlu, una imperială: ei lucrau pentru crearea unei „Uniuni Europene”, un „imperiu sinarhic” continental (fără Rusia și Insulele Britanice), care, împreună cu anumite părți ale continentului african, urma să formeze „Paneurafrica”:
„Uniunea Europeană va apărea, mai devreme sau mai târziu, dintr-un just echilibru sau conjugare sinarhică a puterilor romanice, germanice, slave aflat în joc în Europa actuală. Mișcarea Sinarhică a Imperiului recunoaște și servește toate aceste puteri.
Imperiul sinarhist francez se dorește promotorul unei Paneurafrici, viitoare uniune federală a popoarelor și națiunilor libere din Europa și Africa. Paneurafrica se impune prin însuși faptul existenței unei Europe suprapopulate, dinamice și supradotate, lângă o Africă subpopulată, statică și înapoiată.”
Dacă vi se pare o coincidență cam mare, nu este. Jean Monnet, unul dintre părinții fondatori ai Uniunii Europene, este identificat de Ullman și Azeau ca „un adevărat sinarhist… a cărui participare la mișcare n-a fost niciodată pusă la îndoială de adevărații inițiați”. Întreaga lui viziune era una tehnocratică; „Planul Monnet” de modernizare economică reflecta profund ideile dezvoltate în rețeaua sinarhică din anii treizeci, iar mulți dintre discipolii și colegii lui Jean Coutrot au ajuns să lucreze cu Monnet după război și în perioada de reconstrucție. Unii comentatori îl consideră pe Monnet „executorul testamentar” al lui Coutrot. Un alt apropiat al mișcării sinarhice, Alexandre Kojève, a fost arhitectul intelectual al Tratatului de la Roma. Liderii mișcării Pan-Europa erau, de asemenea, sinarhiști.
Paneurafrica urma să împartă planeta cu alte patru mari federații imperiale sinarhice: Commonwealth-ul britanic, Paneurasia, Panamerica și Panasia.
Cât din aceste viziuni s-a realizat în primele decenii de după război; cât, mai departe, după căderea URSS și instalarea „tehnocrației globaliste”; cât, poate, face parte din planurile noii ordini mondiale azi în facere, într-o atmosferă care aduce tulburător de mult cu cea din anii 1930? Nu putem decât specula, dar unele suprapuneri și paralelisme sunt alarmante. Să fie vorba, oare, cum spun autorii Ullman și Azeau, de un „complot permanent”? Coincidență? „Progres”? „Forțe istorice”?
Dar tabloul „sinarhiei”, prezentat până la acest punct, nu este complet. El descrie, în elementele esențiale, ceea ce cunoaștem astăzi ca „tehnocrație” – un sistem eminamente secularist.
Numai că multe dintre ideile societății secrete MSE – ba chiar și însuși termenul de „sinarhie” – fuseseră preluate din lucrările marelui ocultist francez, Saint Yves d’Alveydre. Și-apoi, așa cum avea să constate, alarmat, inspectorul Chavin, MSE avea legături obscure cu Ordinul martinist, o societate secretă ocultă continuatoare a ideilor lui Saint Yves și profund implicată în evenimente istorice epocale, precum Revoluția franceză și cea bolșevică.
Chestiuni la care revin în Partea a III-a.
