Sinarhia (VII). Pan-Europa și nazismul: punct – contrapunct

„Richard Coundehove-Kalergi este, poate, una dintre cele mai influente figuri din istoria europeană modernă de care cei mai mulți oameni nu au auzit. Ideile lui au influențat lideri politici și gânditori ai secolelor XX și XXI, fără a fi cunoscute publicului larg. Adesea, viața și ideile lui apar înconjurate de un nor de intrigi și conspirații. Indiferent cât de bine sau rău intenționate ar fi fost politicile lui paneuropene, este clar că viziunea lui Coudenhove-Kalergi pentru o Europă unită a inspirat oameni de pe întregul continent, fie că îi știu sau nu sursa”. 

Introducere la versiunea în limba engleză a volumului lui Coundehove-Kalergi „Praktischer Idealismus” (1925)

Am dedicat Partea a VI-a Ligii Națiunilor, un organism care, înființat în 1920, a fost prima întrupare a ideii de guvern mondial, fiind, în același timp, expresia eforturilor Imperiului britanic de a se reinventa ca Imperiu Universal: crearea unei „federații mondiale pe baze anglo-americane”, o uniune „organică” și „mistică” la care națiunile lumii – odată „civilizate” (căci misiunea imperiului este una civilizatoare) – urmau să adere voluntar.

Organizarea Imperiului Universal urma schema sinarhică: structurile (publice) de Putere aparentă sunt conduse de o Autoritate (privată), presupusă deținătoare a unei etici superioare și incontestabile. Autoritatea este una „spirituală” sau „etică”, iar misiunea Imperiului Universal este „civilizatoare”. Autoritatea  își transmite regulile și principiile în jos, spre structurile de putere din toate domeniile („camerele sociale”: economic, juridic, cultural) prin agenți de influență îmbibați de un „esprit de corps” virulent, fanatici susținători ai proiectului imperial.

Liga Națiunilor, prima organizație publică a acestei structuri imperiale, a fost de la început un semieșec, pentru că SUA a refuzat participarea. Asta nega frontal unul dintre obiectivele explicite ale Round Table – și cheia de boltă a Imperiului Universal – care fusese, de la bun început, recucerirea (prin metode sinarhice) a fostelor colonii nord-americane. Astfel că, în perioada interbelică, lipsa unui angajament oficial și formal al SUA în proiect a fost suplinită, cu destul succes, prin structurile private.

Rămânea ca Liga să reușească în unica misiune care îi mai rămăsese: asigurarea hegemoniei britanice pe continentul european. Marele Război pregătise terenul, distrugând Imperiul rus, Imperiul german, Imperiul austro-ungar, iar Tratatul de la Versailles stabilise corecțiile.

Pedepsite, nici Germania, nici Rusia bolșevică nu erau primite la masa națiunilor civilizate până nu făceau proba alinierii la etica imperială. Dar, la scurt timp după înființarea Ligii, evenimentele au demonstrat că situația era departe de a fi fost stabilizată; dimpotrivă, tensiunile au escaladat. Avea să fie un Al Doilea Război Mondial.

Un dublu coșmar

Principala problemă a perioadei consta în refuzul Germaniei de a accepta Tratatul de la Versailles, problemă agravată de revanșismul Franței, care nu accepta niciun rabat. Această opoziție ireconciliabilă încuraja, în Germania, două tendințe opuse, dar ambele periculoase și păguboase pentru proiectul Imperiului Universal.

Prima tendință, coșmar recurent al britanicilor, era o apropiere a Germaniei de Rusia. Lucru care, șocant, s-a întâmplat, în aprilie 1922, prin încheierea Tratatului de la Rapallo. Tratatul restabilea relațiile diplomatice dintre cele două țări și asigura o cooperare economică între Rusia și Germania în condițiile națiunii celei mai favorizate, ceea ce risca să creeze un colosal bloc economic ruso-german. În marja tratatului, se încheiaseră și acorduri militare secrete, a căror existență, bănuită de la început, avea să fie confirmată abia în 1926. Adevăratele dimensiuni ale acestei colaborări militare nu aveau să fie descoperite decât în anii 1990-2000, la deschiderea arhivelor.

A doua problemă majoră – care avea să se dovedească mult mai gravă decât prima – era ascensiunea naționalismului extremist, militarist și expansionist în Germania. Pe fondul înfrângerii umilitoare în război, al condițiilor de viață mizere, al prăbușirii economice și monetare, al disoluției moralei publice, dar și ca reacție la infiltrarea bolșevică, ariosofia și ideologiile mistice völkisch și pan-germane, care se dezvoltaseră la finalul secolului al XIX-lea, deveneau acum tot mai virulente și mai politizate. Ele antrenau și Austria care, rămasă fără imperiu, nutrea dorința tot mai accentuată de a se uni cu „frații germani”. Partidul nazist s-a născut, în 1919, direct dintr-o societate ocultă de acest tip (Societatea Thule).

Două mișcări și o fundătură

În aceste condiții, deși rămânea cu certitudine un deziderat, federalizarea Europei nu putea fi sperată prea curând – lucru de care membrii guvernului din umbră al Imperiului britanic, Round Table, erau conștienți. Dar se putea continua pregătirea terenului, prin testarea procedurilor, prin instalarea structurilor preliminare, între care – deși nu un instrument foarte eficient – se număra și Liga Națiunilor.

Așa cum arată Christopher Booker și Richard North în excelenta lor istorie a Uniunii Europene „The Great Deception” (2016), proiectul de federalizare a Europei a avut, în această perioadă, două reprezentări: una „idealistă” sau „utopică” (mișcarea Pan-Europa, creată și condusă de contele Richard von Coudenhove-Kalergi); și una „supranaționalistă” (reprezentată în principal de Jean Monnet, „părintele Uniunii Europene”). Dar, spun autorii, în procesul de federalizare a intervenit și un hiatus – „fundătura” nazistă – care a deturnat și a târât întreaga lume în carnagiu între 1933 și 1945.

În logica celor doi autori, între cele două mișcări federalist-europene ar fi existat, în anii 1920-1930, o competiție din care, după ce s-a depășit „fundătura” nazistă, adică după război, a ieșit victorioasă aripa Monnet, care a pus bazele Uniunii Europene. La Monnet revin în episodul următor; aici, mă voi ocupa de Coudenhove-Kalergi și Hitler.

Contele Coudenhove-Kalergi

Richard von Coudenhove-Kalergi (1894 – 1972) s-a născut în Japonia, ca fiu al diplomatului austriac Heinrich von Coudenhove-Kalergi și al japonezei Mitsuko Aoyama.

Toate astea însemnau un acces facil la cele mai înalte vârfuri ale elitelor europene și internaționale din toate domeniile posibile; o listă mi-ar lua o sută de pagini de Who’s who. Dar contele nu avea doar relații, ci și remarcabile calități personale: inteligență, rafinament, șarm și talent oratoric – dublate de un ego gigantic.

La această combinație de privilegii, s-a adăugat și o viață destul de aventuroasă, ba chiar misterioasă. O mai recentă biografie (Martin Bond, „Hitler’s Cosmopolitan Bastard”, 2021) relatează nu doar momente trepidante (precum fuga din Viena, în chiar noaptea Anschluss-ului, sau fuga din Europa, după Căderea Franței), ci și ciudate absențe ale unor pagini de jurnal, inconsecvențe în relatările din autobiografii, ba chiar și un dubios certificat de deces falsificat. Motive pentru care Coudenhove-Kalergi a fost sursa de inspirație a personajului Victor Laszlo din celebrul film Casablanca (1942).

„Cetățean european”

În 1918, după o tinerețe de student petrecută la Viena, în condiții de splendoare cosmopolită (s-a scutit de război), Coudenhove-Kalergi relata că pierderea imperiului natal (austro-ungar) și a dinastiei imperiale aparținătoare (Habsburg), îl tulburase, dar îl și eliberase, pe undeva, permițându-i să fie ceea ce, de fapt, simțise întotdeauna că este: un „cetățean european”. Calitate în care, abia trecut de vârsta de 25 de ani, s-a apucat să construiască țara asta al cărei cetățean era de dinainte: Pan-Europa.

Ascensiunea a fost fulminantă. În noiembrie 1922, și-a publicat viziunea privind o „uniune paneuropeană” într-un articol apărut întâi la Berlin, apoi la Viena. Trei luni mai târziu, în februarie 1923, publica o scrisoare deschisă către Benito Mussolini, căruia îi cerea, „în numele tinerilor Europei” să „salveze Europa” creând o uniune paneuropeană „foarte apropiată de vecinii britanici” și „dezarmată de submarine și avioane”.(Mussolini nu i-a răspuns).

În același an, 1923, contele a înființat o editură (Paneuropa-Verlag) și, în octombrie, a publicat volumul „Pan-Europa”, care s-a tradus rapid în aproape toate limbile europene, devenind bestseller, deși nu e tocmai o carte pe care s-o citești cu sufletul la gură.

În aceeași lună, octombrie 1923, a înființat organizația Uniunea Pan-Europa (UPE), cu sediul în Palatul Imperial de la Viena (Hofburg), nas în nas cu birourile cancelarului Austriei. Potrivit uneia dintre autobiografii („Crusade for Pan-Europe”, 1943), urmează o ofertă miraculoasă de finanțare și o călătorie în SUA:

„La începutul lui 1924, am primit un telefon de la baronul Louis de Rothschild; unul dintre prietenii lui, Max Warburg de la Hamburg, îmi citise cartea și voia să ne cunoască. Spre marea mea surpriză, Warburg ne-a oferit spontan 60.000 de mărci, ca să acoperim cheltuielile mișcării în primii trei ani de zile… Max Warburg, care era unul dintre cei mai distinși și înțelepți oameni cu care am intrat vreodată în contact, avea acest principiu, de a finanța aceste mișcări. El a  rămas sincer interesat de Pan-Europa întreaga lui viață. Max Warburg și-a aranjat călătoria în Statele Unite în 1925 ca să mă prezinte lui Paul Warburg și finanțistului Bernard Baruch.”

În 1926, Coudenhove-Kalergi organiza deja primul congres UPE, la Viena, adunând numărul record de 2.000 de participanți, recrutați din cercurile elitelor europene – congres deschis de soția contelui, actrița Ida Roland, care a recitat discursul lui Victor Hugo despre „Statele Unite ale Europei” (același discurs care îl impresionase atât de mult și pe Saint-Yves).

Sala Congresului a fost dominată de portretele „marilor europeni” (Kant, Nietzsche, Mazzini, Napoleon, Dante, Comenius etc.) și de drapelul UPE: o cruce roșie traversând un soare galben, simboluri ale elementelor fundamentale ale civilizației europene: helenismul și „tradiția creștină a integrării geopolitice”, de la cruciade la „socialismul creștin de la final de secol XIX și început de secol XX”.

În 1927, ministrul francez de externe, Aristide Briand (asociat și el cu sinarhia), a acceptat președinția de onoare a UPE, pentru ca, în 1929, să anunțe formal Liga Națiunilor că va depune un proiect pentru federalizarea Europei. Au intervenit imediat crahul de pe Wall Street, prăbușirea Planului Dowes, urmată de colapsul economiei și monedei germane; lumea nu avea niciun chef de discutat federații. În mai 1930, Briand a supus guvernelor europene pentru studiu un Memorandum pe subiect. Câteva luni mai târziu, în alegerile generale din septembrie 1930, naziștii deveneau al doilea partid din Reichstag, intrând pe o traiectorie ascendentă care va rezulta, în 1933, cu numirea lui Hitler în funcția de cancelar al Germaniei. Inițiativa Coundehove-Kalergi/Briand, care, oricum, nu crease vreun entuziasm, a fost uitată.   

„Un sinarhist de prim rang”

Așa îl definea scriitorul Jean Robin pe Coudenhove-Kalergi: „un sinarhist de prim rang”. Cum a ajuns contele în cercurile sinarhiei, nu este clar; acestea sunt chestiuni misterioase. Nu ar fi deloc exclus să fi fost o moștenire de familie; cercurile elitelor aristocratice – mai ales la nivelul aristocrației de curte, cum a fost familia Coudenhove-Kalergi timp de secole pe lângă dinastia Habsburg – sunt faimoase pentru apetitul pentru ocultism și societăți secrete.

Coudenhove-Kalergi scria, într-una dintre cărțile lui, că politica nu o pot face decât cei care provin din familiile vechi, aristocratice, pentru că este o artă, nu o știință, și nu poate fi învățată – mai degrabă, se absoarbe, prin generații, din mediu și aproape genetic. Iar, când unul ca Richard von Coudenhove-Kalergi vorbește de „politică”, mă îndoiesc că se referă la cea de partid. 

În 1921, Coudenhove-Kalergi a devenit membru al lojei Humanitas de la Viena, care abia se redeschisese, după lunga interdicție impusă masoneriei de Imperiul austro-ungar. Frații francmasoni aveau să-i susțină din plin eforturile paneuropene; maestrul lojei vieneze a trimis o circulară tuturor marilor loje din lume, cerându-le sprijinul în susținerea proiectelor politice ale lui Coudenhove-Kalergi. Iar, în martie 1925, publicația masonică The Beacon scria:

„Francmasoneria, mai ales cea austriacă, are motive speciale de mulțumire să-l numere pe Coudenhove-Kalergi printre membri. Francmasoneria austriacă poate spune pe bună dreptate că Fratele Coudenhove-Kalergi luptă pentru credințele lui paneuropene: onestitate politică, cunoaștere socială, lupta împotriva minciunilor, efortul de a obține recunoașterea și cooperarea tuturor celor de bună credință. În acest sens superior, programul Fratelui Coudenhove-Kalergi este o lucrare masonică de ce mai înalt ordin și a putea contribui la ea este o înaltă misiune pentru toți frații masoni.”

Indiferent cum, pe calea masoneriei sau pe alte filiere, Coudenhove-Kalergi a ajuns în cercurile sinarhiștilor Vivian Postel du Mas și Jeanne Canudo (sau, dând contelui ce-i al contelui, totuși, mai degrabă ei în cercurile lui). Cei doi erau vârfuri de lance ale mișcării sinarhice europene din perioada interbelică, foarte activi atât în cercurile oculte, cât și în cele politice. (Am menționat câteva dintre activitățile, organizațiile și cercurile lor în Partea a III-a). Un martor al epocii îi descria pe cei doi drept

„teosofi schismatici cu proiecte politice… care aveau legături cu contele Coudenhove-Kalergi… care este un mare promotor al Statelor Unite ale Europei… Scopul lor era de a lansa un partid politic paneuropean și de a institui în întreaga lume, începând cu Europa, o societate care să se supună ideii spiritualiste.”

În 1933, jurnalista și activista feministă Jeanne Canudo (cu numele de scenă ocultă Kryia) a fondat revista Terre d’Europe (Revue des constructeurs de l’Europe unie) și a înființat o „echipă europeană” pentru crearea și administrarea unei rețele de organizații paneuropene în sprijinul UPE.

Iar, în 1934, în colaborare cu Coudenhove-Kalergi, Canudo a înființat États généraux de la jeunesse (mai târziu, „Adunarea Generală a Tineretului European”), cu scopul de a mobiliza tinerii în susținerea „Statelor Unite ale Europei” –  pe modelul organizațiilor „Tânăra Italie” și „Tânăra Europă”, create de francmasonul Mazzini în sprijinul revoluțiilor de la 1830.

În 1936, Postel du Mas – care credea că misiunea lui era să pregătească terenul pentru un viitor „Mesia politic”, un „Cezar reîncarnat”, față de care el însuși avea „rolul lui Ioan Botezătorul față de Iisus Hristos”, declara că:

„Numai tinerii Europei au capacitatea de a face această lucrare, de a unifica continentul. Misiunea cea mai importantă este stabilirea unui echilibru constructiv în lume. Această misiune se desfășoară sub conducerea lui [Canudo], cu sprijinul forțelor superioare. [Canudo] are asigurat sprijinul politic necesar, în Franța, de la … oameni care dețin puterea reală. În afara țării, îl avem, desigur, pe Keyserling, dar, mai presus de toate, îl avem pe Coudenhove-Kalergi, și, în spatele lui, o sumedenie de oameni de stat și diplomați care simpatizează cu cauza sau tineri economiști influenți, cum este Jean Monnet.”

Schema sinarhică

Postel du Mas, care a contribuit și la elaborarea „Pactului sinarhic”, a fost autorul „Schemei arhetipului social” (model ezoteric al teoriilor lui Saint-Yves), care structurează universul ierarhic, în cinci planuri, cu o corespondență între nivelurile ființei și funcțiunile sociale fundamentale: (1) Planul spiritual (Funcția de inițiere): este vârful schemei, legat de sacru și de îndrumarea spirituală; (2) Planul instituțional (Funcția religioasă): în strânsă relație cu inițierea, este dedicat cultelor; (3) Planul rațional (Funcția educativă): legat de transmiterea cunoașterii și filosofiei; (4) Planul emoțional (Funcția de guvernare): gestionează direcția politică și administrarea societăților; (5) Planul material (Funcția economică): baza schemei, dedicată producției, comerțului și resurselor.

Coudenhove-Kalergi și Monnet făceau parte amândoi din același sistem sinarhic, deci, prin definiție deserveau aceeași Autoritate – exprimată politic de Imperiul britanic. S-a spus și s-a scris că Monnet era un agent al intereselor anglo-americane, lucru care rezultă indubitabil inclusiv din modul în care, până la urmă, s-au înființat primele structuri ale Uniunii Europene după război.

În cazul lui Coudenhove-Kalergi, afilierea rezultă din chiar conținutul viziunii sale despre Pan-Europa, care avea în centru, permanent, grija pentru păstrarea dependenței Europei de Marea Britanie. Spunea că o federație europeană fără Marea Britanie este ca „un tors fără cap” și, dacă ar fost după el, ar fi propus, mai degrabă, o „uniune europeană sub conducere britanică, cu regele Angliei funcționând ca președinte ereditar al Statelor Unite ale Europei”. Dar, din păcate,

„Orice pas spre o uniune între Insulele Britanice și Continent era imposibilă la acea dată, pentru că Anglia urmărea o nouă organizare a unității sale imperiale pe care nu putea și nu voia să o îngreuneze intrând în aranjamente complicate cu Europa.”

Ce rămânea, în final, din propunerea lui – deși contele susținea că își dorește o Europă puternică – era ca Europa să-și creeze o federație fără Marea Britanie, cum s-o putea, până când se schimba situația. Ceea ce, așa cum rezultă din proiectele „Celui de-al Treilea Imperiu britanic” (sau „noua organizare a unității sale imperiale”, cum spune Coudenhove-Kalergi), era exact poziția preferată de Londra: o federație europeană suficient de slabă, dar suficient de echilibrată intern încât să nu conteste hegemonia britanică și să permită influențele anglo-americane transmise de peste ocean, prin Londra (adică sistemul „transatlantic”).

Dar era Pan-Europa lui Coudenhove-Kalergi, într-adevăr, un „proiect concurent” cu cel al lui Monnet? Era Coundehove-Kalergi, așa cum reține istoria, un „idealist” care a hotărât să-și dedice viața întreagă (și tot timpul, averea și energia, preț de trei-patru decenii) unei inițiative care nu prea avea nici cap, nici coadă, și, în orice caz, nicio șansă de implementare?

Sau, mai degrabă, având în vedere sursa comună a celor două proiecte, era Coudenhove-Kalergi o completare a lui Monnet, dar pe alt palier? Dacă, într-adevăr, așa cum spune Robin, Coudenhove-Kalergi era un „sinarhist de prim rang”, el ar fi, în schema lui Postel du Mas, (1) „inițiatul”, Autoritatea care se ocupă de etică; iar Monnet, sinarhist și el, este, mai jos pe scară, (3) „tehnocratul” – „tânăr economist influent”- însărcinat cu construcția instituțională, cu stabilirea planurilor și procedurilor necesare pentru a pune în operă etica.

Astfel că, în această schemă, deși Monnet era cel care făcea și dregea la Ligă și aiurea, pentru a crea arhitectura Uniunii Europene, Coudenhove-Kalergi era deasupra lui, era Autoritatea. Detaliu curios și sugestiv: toată lumea cade de acord că cei doi se cunoșteau foarte bine; s-au ocupat, teoretic, de același lucru timp treizeci de ani. Dar nici Coudenhove-Kalergi, în nenumăratele lui cărți, nici Monnet, în memoriile sale, nu se menționează, măcar, unul pe celălalt.

Teoria este susținută de scrierile lui Coudenhove-Kalergi despre Pan-Europa, care sunt texte programatice de natură, în esență, etică. Dimensiunile economică, militară, ba chiar și geografică ale proiectului – care nu a fost în stare să se hotărască nici măcar la o hartă –  sunt rudimentare.

În alți termeni, Coudenhove-Kalerginu avea atât un proiect de federalizare a Europei, cât de federalizare a minții europenilor.

Punct-contrapunct

E momentul să abordăm „fundătura”. Dintre cei doi agenți ai sinarhiei, „inițiatul” și „tehnocratul”, care se ocupa, totuși, de Hitler? Nu Monnet, care, oricum, era mai tot timpul în America.

Pomeneam mai sus de biografia „Hitler’s Cosmopolitan Bastard” (Martin Bond, 2021); titlul este dat de eticheta pusă de Hitler lui Coudenhove-Kalergi: „bastard cosmopolit”, aluzie la faptul că, la data nașterii lui, mama ar fi fost încă gheișa tatălui, iar nu nevastă. Sunt păreri și păreri pe subiect; nu sunt eu cea care ar putea vreodată tranșa aceste chestiuni delicate – cert este că, pentru Hitler, Coudenhove-Kalergi era „o corcitură elitistă, cosmopolită și fără rădăcini”, care urma să repete aceleași greșeli ca și habsburgii cu care familia lui fusese unită la șold secole întregi, iar Pan-Europa lui era „un talmeș-balmeș” care n-ar fi putut apăra Europa de nimeni și de nimic.

În această biografie, Bond urmărește niște paralelisme și coincidențe extrem de interesante între viețile, activitățile și ideile lui Coudenhove-Kalergi și Hitler, care „s-au luptat în cărți”, de exemplu (Hitler, cu Mein Kampf, contele, cu ale lui). Hitler îl considera pe Coudenhove-Kalergi un rival, ceea ce pare destul de fantastic, având în vedere diferența incalculabilă de nivel social dintre cei doi, precum și țintele aparent diferite: Coudenhove-Kalergi voia să „captureze minți”, spune Bond, în timp ce Hitler voia să „captureze strada”, ceea ce a și reușit.

Dar, analizând conținuturile proiectului lui Coundehove-Kalergi prin comparație cu cele ale proiectului lui Hitler (în materie de „etică”, din nou, pentru că viziunea contelui ignora alte aspecte), nu avem doar paralelisme și coincidențe; avem un raport punct-contrapunct.

De exemplu: unde Hitler era obsedat de puritate rasială, Coudenhove-Kalergi era obsedat de contrariul; spunea că viitorul aparține unei populații metisate. Hitler era fanatic antisemit – Coudenhove-Kalergi, contrariul. Hitler avea o viziune mistică despre popor și tradiție – pentru conte, „cultura europeană este o cultură a modernității”, cu un spirit tehnic, dublat de o etică raționalistă. Una era Supermanul lui Nietzsche pentru Hitler – contrariul, pentru Coudenhove-Kalergi. Exemplele pot continua.

Ce atrage atenția este că unele dintre aceste contrapuncte puse de Coudenhove-Kalergisemnelor de exclamație emise de Hitler făceau proiectul Pan-Europa (și mai) nefezabil. Ceea ce-mi întărește suspiciunea că nici nu era un proiect menit să fie pus în executare, ca proiect de federalizare, ci un manifest etic. Sau un contra-manifest etic la manifestul eticii naziste.

Pe alocuri, contra pusă de Coudenhove-Kalergi seamănă cu o supra-compensare atât de exagerată că poate cădea în ridicol, mai ales dacă proiectul lui se pretindea a fi unul fezabil politic.

Contele spunea că proiectul lui nu este utopic decât din lipsa unor mase de susținători. Or, îndrăznesc să mizez, probabilitatea să atragi mase cu promisiunea (și aici îl citez pe Coudenhove-Kalergi în „Praktischer Idealismus”) că Pan-Europa va fi populată de o rasă „negro-europeană”, care va arăta cam ca „egiptenii antici”, era zero – mai ales în anii 1920, când segregarea rasială era încă regula în lumea occidentală, și mai ales într-o Germanie inflamată de ideile purismului rasial. Și asta indiferent cât de frumoși or fi fost egiptenii antici; nu știu, personal nu i-am văzut.

Găsesc trei posibile explicații pentru aceste inadvertențe.

(1) Coudenhove-Kalergi era complet decolat de la realitate, ceea ce, având în vedere absența oricărui contact substanțial cu localnicii uzuali ai planetei, nu este exclus. Posibilitate întărită și de egoul lui monumental, care-l legitima să-și considere propria persoană, cosmopolită și multirasială, un absolut ideal.

Contele era un bărbat arătos, ceea ce ar fi fost suficient pentru un număr de scopuri; dar el a transformat frumusețea fizică într-o dimensiune etică (ceea ce cred, deja, că ar fi putut face și cu un cartof). În viziunea lui atât de neprimitoare, frumusețea fizică este o expresie obligatorie a superiorității morale și intelectuale (soția lui, actrița Ida Roland era, la rândul ei, splendidă). Spunea că „aristocrația spirituală” a viitorului urma să se tragă din vechea aristocrație de sânge (multirasială și cosmopolită; ca el) și din evrei – popor care devenise superior spiritual tocmai pentru că fusese obligat să treacă prin atâtea nedreptăți și suferințe (iar Ida Roland, soția lui, era evreică). Iar modul în care urma să se pardon reproducă această elită era „după legile divine ale eugeniei erotice”.

Thomas Mann – unul dintre foarte mulții mari intelectuali ai vremii cu care contele întreținea relații – nota în propriul jurnal că, în prezența lui Coudenhove-Kalergi, se simțea ca un țărănoi needucat; știm asta nu pentru că am citit jurnalele lui Mann (cazul meu), ci pentru că însuși contele a reprodus acest pasaj într-una din (prea multele) lui autobiografii.    

(2) Coudenhove-Kalergi voia să-l ațâțe pe Hitler și ai lui suporteri și să le dea apă la moară celor mai absurde „teorii ale conspirației” pentru a-i compromite și a duce la prăbușirea mișcării. N-ar fi ceva nemaiauzit, deși pare cam riscant și cam de departe. În orice caz, dacă ăsta a fost mobilul, contele ar fi încântat să afle că, dacă, în perioada interbelică, nu i-a ieșit, i-a ieșit în secolul XXI, când există o „teorie a conspirației” numită „Planul Kalergi”, și care susține, pe scurt, că valurile de imigrație cu care se confruntă azi continentul fac parte dintr-un program de metisaj propus de Coudenhove-Kalergi.

Am citit volumul „Praktischer Idealismus”, pe care se bazează această teorie. Nu rezultă un „plan”, cu atât mai puțin unul de invazie. În primul rând, din punctul lui de vedere – care era birasial și se considera sincer desăvârșit –  ideea amestecului rasial era foarte bună; un privilegiu, nu o pedeapsă sau un dezavantaj.

Dar, mai important, fiind vorba de contele Coudenhove-Kalergi, un „inițiat”, abordarea lui nu este rasială decât în subsidiar; abordarea lui este etică. În teoriile lui, puritatea rasială este caracteristică mai ales omului rural, care este loial tradiției, religiei, familiei, are un bun caracter, dar nu este destul de flexibil și de inteligent. Omul urban, pe de altă parte, cosmopolit și mai amestecat rasial, nu strălucește prin caracter sau fidelitate, ci prin intelect și inventivitate. Or, progresul – mai ales tehnologic, care este destinul Europei – cere oameni deștepți și inventivi, chiar dacă mai indiferenți la morală. Idei care, sigur, nu este exclus să fi inspirat și alte minți luminate, convinse axiomatic de obligativitatea „progresului”.

(3) În fine, a treia opțiune: Coudenhove-Kalergi, ca „inițiat” sau înalt reprezentant al Autorității sinarhice, avea rolul de a contracara, punct cu punct, toate atacurile aduse de Hitler eticii imperiale.

Trebuia s-o facă temeinic – inovativ, unde era cazul – cu demonstrații teoretice de amploare, dotate cu coerență internă, care să constituie un corpus etic complet și complet opus celui produs de Hitler. Nimic din ce emana Hitler în materie de etică, în sensul cel mai larg, nu putea rămâne fără o replică, și încă una care să se potrivească, cât se poate de armonios, în întregul operei lui Coudenhove-Kalergi.

O misiune pe care nu o putea duce la îndeplinire decât un om extrem de inteligent, dar și desprins de realitatea curentă, care ar fi putut să-i tulbure platonicele considerații – profil care se potrivește mănușă lui Coudenhove-Kalergi.

Schimbând perspectiva: de ce avea nevoie Autoritatea Imperiului Universal, însă, ca înaltul ei reprezentant să producă această operă etică? Pe de o parte, pentru că Autoritatea sinarhică trebuie, prin definiție, să aibă toate răspunsurile etice.

Ca Brahmatma din Agartha lui Saint-Yves d’Alveydre, Autoritatea trebuie să aibă la dispoziție, în kilometrii ei de biblioteci subterane (astăzi, în computere și roboți care se dau artificial inteligenți), soluția la orice problemă și răspunsul la orice întrebare.

În cazul de față, unele răspunsuri puteau să-i lipsească, nu pentru că nazismul, luat pe bucăți, era ceva nou. Ci pentru că, luat în întregul lui, și cu întreg ansamblul de circumstanțe, el devenea un melanj în care unu plus unu nu fac neapărat doi; un ansamblu capabil de emergență. Capabil, în alți termeni de a produce ceva nou. Capabil de a produce un imperiu.

Imperiul nazist ocult

Despre rădăcinile oculte ale nazismului s-a scris foarte mult și o analiză cuprinzătoare nu este posibilă aici. În esență, mișcarea ocultă din care provine se numește „ariosofie” o specie de teosofie privitoare la (fictiva) rasă ariană, care oferea un teren fertil naționalismului mistic pentru că propunea o întreagă mitologie a poporului german, care s-ar fi tras, în illo tempore, din nordica Hiperboreea, al cărei centru ar fi fost Insula Thule.

Altfel spus, acest complex de credințe era o versiune de mit al Atlantidei teosofice, îmbogățită cu simboluri, cu rune, cu zeități nordice, cu mituri desprinse din Edda islandeză, cu legende cavalerești, etc. – ba chiar și cu romanele oculte ale englezului Bulwer-Lytton, care îl influențaseră și pe Saint-Yves, pentru că de-acolo venea conceptul acelei forțe mistice numită „Vril”, pe care ar fi putut-o controla numai rasele superioare. Asta pe lângă Nietzsche și Wagner și teoriile pseudo-științifice ale perioadei, despre erele glaciare, magnetism și electricitate. Sigur că, și în acest caz, se discuta cu entități superioare, se perfectau ritualuri.

Din întreg acest melanj reieșea că popoarele germanice – „ariene” – sunt superioare și, ca atare, au dreptul la expansiune și dominație. În clasa arienilor intrau și britanicii, și scandinavii, dar nu slavii ori evreii. 

Oricât de absurde pot părea aceste idei, ele nu erau cu nimic mai prejos decât Agartha lui Saint-Yves sau imperiul regelui Arthur, care-i inspirase lui John Dee crearea Imperiului britanic. Thule și întreg eșafodajul din jurul acestui concept puteau constitui o foarte puternică ficțiune fondatoare de imperiu german, mai ales pe fondul emoțional extrem de încărcat dat de înfrângerea în război și perceputele umilințe și nedreptăți la care Germania era suspusă prin Tratatul de la Versailles.

Existau simboluri oculte; exista un alfabet mistic (runele); existau ritualuri enorme, cu flăcări și drapele și mii de oameni salutând într-un glas; exista chiar și un „esprit de corps” homosexual, deși modelul nazist nu imita Atena, ci Sparta. Milenarismul, ingredient obligatoriu la crearea unui imperiu ocult plutea greu în aer: Hitler vorbea despre Al Treilea Reich ca „Reichul de O Mie de Ani”.

Ce deosebea această ficțiune fondatoare nazistă de Agartha sinarhică erau caracterul militarist și rasismul. Dar sinarhia este un model foarte avansat de imperiu ocult – este formula pentru Imperium Mundi. Ea nu poate fi aplicată cu succes pe o populație nepregătită în prealabil. Sunt necesare etape de procesare, de disoluție – a tradițiilor, a religiilor, a legăturilor naturale, a sistemelor morale și de valori, a granițelor de orice tip, a statului național etc., pentru a face loc eticii imperiale. De aceea, așa cum explica limpede „Pactul sinarhic” – și cum susținea și Societatea Fabian – revoluția sinarhică este una clandestină și lentă.

Imperiul britanic întrupat prin eforturile magului John Dee a trecut, pe parcursul celor, mâine-poimâine, cinci secole de existență, prin mai multe întrupări (așa cum arătam în episodul anterior, la începutul secolului XX se reinventa ca „Al Treilea Imperiu britanic”). În primă fază, însă, plecase tot de la violență, coerciție, rasism, genocid (America de Nord, Australia), pentru a ajunge la forme mai rafinate. Iar, în perioada despre care vorbim, începea să se apropie de formula sinarhică aptă să-l transforme, în sfârșit, un Imperium Mundi.

Nazismul era, așadar, extrem de periculos pentru Imperiul britanic, întrucât avea capacitatea de a materializa, prin formulă ocultă, un imperiu tânăr, viguros și agresiv, față cu care cel vechi, mai ales că se afla încă în expansiune sinarhică, avea nu doar avantaje date de status-quo, ci și mari slăbiciuni.

Structurile de control instalate după Primul Război Mondial se dovedeau ineficiente; pentru a le întări, era nevoie de timp; trebuiau create instituțiile, trebuiau țesute firele financiare, trebuia omogenizată „etica”. A folosi metodele tehnocratice, impersonale și lipsite de patima creatoare ale sinarhiei în fața unui colos tânăr, convins de dreptatea lui, hipermasculin, agresiv și înarmat, nu anunța sorți buni de izbândă.

În această interpretare, acel punct-contrapunct dintre Coundehove-Kalergi și Hitler a fost, de fapt, o bătălie titanică dusă pe un cu totul alt plan, la nivelul cel mai înalt al schemei sinarhice, între două Autorități și ai lor „inițiați”, plus ce entități or mai fi fost implicate deasupra. O bătălie epocală între vrăjitori. Un război între Agartha și Thule.

Hitler – „Mesia german”

Partidul Nazist era plin de ocultiști: Hess, Himmler, Rosenberg; întreaga organizație paramilitară SS era un uriaș ordin cavaleresc ocult. Designul inelului cu cap de mort purtat de ofițerii SS (Totenkopfring) fusese creația lui Carl Maria Wiligut, un ocultist care, după un episod de orbire, devenise convins că se trage dintr-o spiță cu sânge arian pur și că putea comunica „astral” cu strămoșii lui de cu sute de mii de ani în urmă. Wiligut (nume de scenă ocultă Weisthor) lucra în foarte strânsă colaborare cu Himmler, șeful SS.

Alfred Rosenberg, ideologul nazismului, era convins că se poate obține acces la forțele Thule prin comunicarea cu „Cei Mari” din „Lumea Veche” – adică strămoșii divini din Thule.

Rudolf Hess, mâna dreaptă a lui Hitler până în 1941, era pasionat de ocultism și, după unii autori, ar fi făcut parte din cercurile sinarhice din jurul grupului ocult Les Veilleurs, alături de Postel du Mas și Jeanne Canudo. Profesorul Karl Haushofer, mentorul în materie de geopolitică al lui Hess și Hitler, îi spunea la un moment dat lui Coudenhove-Kalergi, cu care se cunoștea, că, dacă ar fi lansat mai devreme mișcarea Pan-Europa, Hess i s-ar fi alăturat lui, nu lui Hitler.

Dar Hitler însuși pare să fi fost un adversar de temut chiar și pentru o creatură atât de veche și fabuloasă precum contele Richard von Coudenhove-Kalergi.

Motivul pentru care Hitler fusese remarcat de la prima lui apariție în peisajul politic la München a fost un talent oratoric cu totul ieșit din comun. Mulți martori oculari au relatat că, în momentele de exaltare, „era ca și cum o altă ființă vorbea prin corpul lui”, iar el părea în transă, un vehicul temporar al unor forțe. Gregor Strasser, membru al partidului nazist, povestea că:

„Ascultându-l pe Hitler, ai brusc o viziune că acest om va conduce umanitatea spre glorie… O lumină care apare într-o fereastră întunecată. Un domn cu o mustăcioară comică devine un arhanghel… Apoi arhanghelul pleacă în zbor… și-l vezi pe Hitler, prăbușit, lac de sudoare, cu ochii sticloși.”

Mărturii similare provin și de la scriitorul francez Robert Bouchez:

„M-am uitat în ochii lui – ochii unui medium în transă… Uneori, părea să fie un fel de ectoplasmă; trupul vorbitorului părea locuit de ceva… fluid. După aceea se sfrijea, devenea insignifiant, părea mic, chiar vulgar. Părea epuizat, de parcă i se terminaseră bateriile”. 

Iar Francois-Poncet, ambasadorul Franței în Germania nazistă, raporta, după o întrevedere cu Hitler:

„A intrat într-un soi de transă, ca un medium, expresia de pe fața lui era extatică”.

Motive pentru care ocultistul Dietrich Eckart, „fondatorul spiritual al nazismului” și membru important în Societatea Thule, a văzut imediat în Hitler pe profețitul „Mesia german”, „Cel Mare”, „Cel Fără de Nume”, „Cel pe care toți îl simt dar nimeni nu l-a văzut”. Pe patul de moarte, în 1923, Eckart se lăuda:

„I-am dat mijloacele să comunice cu Ei. Hitler va dansa, dar eu sunt cel care cântă… Să nu plângeți pentru mine, fiindcă am influențat istoria mai mult decât oricare alt german.”

Eckart l-a luat pe Hitler sub aripa lui protectoare în iarna lui 1919. Cu un an înainte, în octombrie-noiembrie 1918, Hitler suferise un episod de orbire în urma unui atac cu iperită pe front și fusese internat la Pasewalk. Psihiatrii au calificat-o ca „orbire isterică”, mai mult decât chimică; poate nu o orbire, cât o întoarcere îndelungată a privirii de la lume către alte lumi.

Așa cum el însuși relata mai târziu, în timpul acelei orbiri, s-a întâmplat ceva definitiv. Hitler era un om sărac, needucat, complexat de originile lui modeste, singuratic, orfan și fără niciun viitor; iar, acum, mai era și orb. Când a auzit „Vocea” spunându-i că a fost ales pentru o misiune divină, că urma să fie „Mesia poporului german”, n-ar fi avut niciun motiv să creadă. Dar a crezut. Și imperiul ocult aproape că s-a întrupat.

Moștenirea lui Coudenhove-Kalergi

În final, sinarhia a câștigat confruntarea. Pe lângă multele alte lucruri care ne-au rămas din acest epocal episod, este și vasta colecție de texte etice scrise de Coudenhove-Kalergi despre și pentru Pan-Europa, de ieri, de azi, din viitor.

În motto, profesorul Curtis White (cel care a oferit lumii prima traducere în limba engleză a volumului „Idealismul practic” în 2024, la aproape o sută de ani de la scrierea lui), spune că influența contelui a fost uriașă printre elitele politice și intelectuale, inclusiv în secolul XXI. Ideile lui au inspirat mulți oameni, chiar dacă ei nu știu că provin de la Coudenhove-Kalergi. Ce-ar putea fi mai sinarhic. Autoritatea nu trebuie să fie văzută. Etica ei trebuie să se insinueze în straturi pe nesimțite, fără a-i putea fi detectată sursa.

Pe de o parte, faptul că un „inițiat” a ieșit la scenă deschisă și s-a exprimat atât de public și detaliat, ne spune cât de mare a fost amenințarea reprezentată de Hitler.

Pe de altă parte, știm că ideile lui, odată rostite, fac parte din corpusul etic al Autorității Imperium Mundi. Ba chiar, având în vedere situația de mare criză în care aceste idei au fost coagulate, probabil că textele lui Coudenhove-Kalergi stau pe rândul din față al eternelor biblioteci. Și sunt consultate tot mai des în zilele noastre.