Sinarhia (XII). UNESCO și umanismul evolutiv

„Conflictul central al vremurilor noastre este între naționalism și internaționalism, între conceptul de multiple suveranități naționale și cel de o unică suveranitate, (un singur stat) la nivelul întregii lumi. Urmează două evidente corolarii. Primul: cu cât tradiția omului devine mai unitară, cu atât posibilitatea progresului devine mai rapidă: mai multe bazine de tradiție separate sau concurente, poate chiar reciproc ostile, nu pot fi la fel de eficiente ca o unică tradiție la nivel global pentru întreaga umanitate. Al doilea: că drumul cel mai bun și mai clar pentru a realiza acest lucru este prin unificare politică.”

Julian Huxley, „UNESCO, Its Purpose and Its Philosphy”, 1946

Arătam în episodul anterior că, în ciuda planurilor inițiale și a propunerilor lui Bertrand Russell, ONU nu a devenit (în schemă sinarhică) o Putere, capabilă de intervenție directă, cu utilizarea forței, dar a rămas o Autoritate: organizația internațională care elaborează principiile etice ale funcționării statului global, asigurându-se că ele impregnează, treptat, de sus în jos, întreaga structură legislativă, instituțională, ideologică și culturală a Imperium Mundi, devenind, gradual, o „nouă religie mondială”.

Această funcție „etică” avea să devină mult mai vizibilă în deceniile 1990-2020, culminând cu dezvăluirea Agendei 2030, care a fost „accelerată” în 2020 prin contopirea cu programul „Great Reset” al World Economic Forum (WEF) – organizația cu care, în 2019, ONU a încheiat, fără vreun acord oficial al statelor membre și fără explicații, un „parteneriat strategic”.

În această variantă „turbo”, Agenda 2030, sub forma „Pactului Viitorului”, a fost adoptată (prin consens, adică prin absența opoziției, fără un vot formal) de majoritatea covârșitoare a statelor membre ONU în septembrie 2024. Excepțiile spun mult despre conflictele de azi: Rusia, sprijinită de alte câteva țări, printre care și Iran, s-a opus Pactului; iar China, alături de alte 15 țări, printre care Cuba, s-a abținut.

Iar una dintre cele mai importante influențe în formularea acestei etici a fost Julian Huxley (1887-1975), biolog și intelectual prolix, autor al „principiilor și filosofiei” UNESCO, al cărei prim director general a fost.

Julian Huxley a fost un om cu o viață profesională, intelectuală, personală și în sens larg politică atât de plină, variată, complexă și controversată, iar personalitatea lui, atât de cameleonică, încât, în ciuda importanței lui în istoria secolului XX, nimeni nu s-a încumetat până acum să-i scrie o biografie.

În lunga listă a organizațiilor pe care le-a fondat și/sau le-a condus, intră: în domeniul ecologiei, International Union for the Conservation of Nature, World Wildlife Fund și British Ecological Society; în domeniul eugeniei, Societatea Britanică de Eugenie, și Galton Institute, Huxley fiind și coautor al Manifestului Eugenic (1939); în domeniul politic și al guvernanței, Societatea Fabian și think-thank-ul britanic Political and Economic Planning, creditat cu introducerea metodei planificării sociale/biologice în organizarea statului și economiei; în domeniul umanismului, British Humanist Association și federația globală a organizațiilor umaniste, etice, ateiste și seculare International Humanist and Ethical Union (IHEU), actualmente Humanists International etc. etc.

În plus, Julian Huxley a făcut parte din cercul intelectual al tehnocratului francez Jean Coutrot – membru central al „complotului sinarhic” de la Vichy –  de la care, de altfel, a și preluat și elaborat termenul „transhumanisme”.

Julian avea relații directe cu Coutrot, dar și prin intermediul fratelui său,  Aldous Huxley (1894-1963), care a fondat și condus, împreună cu Coutrot și medicul eugenist (și nobelist) Alexis Carrel, extrem de influentul centru intelectual avangardist de la Paris, Centre d’Étude des Problèmes Humains (CEPH), care își propunea să sintetizeze biologia, fiziologia, sociologia, psihologia și economia într-o disciplină unică și coerentă, menită să îmbunătățească condiția umană. Pornind de la sugestiile Raportului Chavin, mai mulți cercetări ai complotului sinarhic au indicat CEPH ca o organizație de fațadă pentru societatea secretă Mouvement synarchique d’empire.  

„Aristocrația intelectuală”

Dacă Bertrand Russell era sânge albastru get-beget, vlăstar al uneia dintre cele mai vechi, bogate și influente dinastii aristocratice britanice, Julian Huxley provenea din așa-zisa „aristocrație intelectuală” a Angliei.

Bunicul lui, Thomas H. Huxley (1825-1895), deși nu a fost niciodată convins până la capăt de teoria selecției naturale (îi reproșa lui Darwin lipsa probelor), și-a căpătat porecla de „buldogul lui Darwin” pentru acribia cu care își apăra mentorul.

Spre sfârșitul vieții, în 1893, în seria de conferințe „Ethics and Evolution”, Thomas Huxley venea cu o reformulare crucială a teoriei darwiniste: omul evoluează prin selecție naturală, admitea el (deși nu era nici atunci total convins), dar această evoluție este una amorală. Astfel că, pentru a progresa, civilizația umană nu poate fi lăsată să avanseze pe curenții evoluției naturale, ci trebuie permanent coordonată și planificată.

Acest nou concept de evoluție – o evoluție a societății umane care trebuie să fie etică și coordonată în mod conștient, deliberat, „de către om” (ori, mai precis, de către o elită autodesemnată) avea să facă – și face și astăzi – enormă carieră, inclusiv prin eforturile nepoților lui Thomas, Julian și Aldous Huxley.

Și, la fel ca nepoții lui mai târziu, Thomas nu avea nicio îndoială că el, unul, făcea indubitabil parte din elita capabilă și îndreptățită să ducă umanitatea pe culmile progresului. În 1893, înființa „Club X”, un „think-tank” avant la lettre a cărui misiune era să unească toate ramurile majore ale fizicii, biologiei, economiei și sociologiei într-o unică formă de interpretare, statistic-empirică, reducționistă și simplistă, prin a cărei grilă strâmtă trebuia văzută și religia, în scopul de a băga maselor în cap o concepție „științifică” despre lume. Club X, trebuie spus, nu a avut niciodată mai mult de 9 (nouă) membri, pentru simplul motiv că nu existau, la aprecierea lui Huxley + 8, mai mulți indivizi care să se ridice la nivelul de inteligență cerut de aleasa adunare.

Iar, instituțional vorbind, câtă vreme evoluția „etică” privește întreaga umanitate, această programare, coordonare, acest control trebuia să aparțină unui guvern mondial – lucru pe care l-a promovat și elaborat pupilul lui Thomas Huxley și viitor mentor al lui Julian, H.G. Wells, în lucrări precum „The New World Order” (1940).

„Era Pishozoică”

Julian Huxley a fost întreaga viață obsedat să-și ajungă din urmă marele bunic. Juliette, mult-încercata lui soție, își amintea că „Era ceva cu adevărat copleșitor să ai un bunic venerat ca un zeu în familie. Acești copii au crescut în acea atmosferă: «Trebuie să te ridici la înălțimea lui Grandpater»”.

„Demonul” ambiției, așadar, l-a mânat pe Julian Huxley să continue munca gloriosului lui bunic, contribuind, mai ales prin lucrarea „Evolution: The Modern Synthesis” (1942), la sinteza neodarwinistă – o conciliere între selecția naturală, teoriile lui Mendel și domeniul geneticii, aflat atunci în plină dezvoltare. Dar, deși el însuși om de știință, aportul lui a fost mai mult unul de sinteză și popularizare a ideilor altora; ca și Bertrand Russell, Julian a devenit cunoscut mai mult ca „intelectual public”, decât ca specialist.

Iar „demonul” crizelor de depresie – în timpul cărora, spunea el, nu avea „nici voință, nici control, nici nimic” – l-a determinat să îmbrățișeze cu speranță și entuziasm ideea, sugerată deja de Thomas Huxley, că, ajutat de știință, omul poate învinge Natura, își poate depăși limitele biologice și își poate controla destinul (pe care Julian îl echivala cu ereditatea). Știința, planificarea și controlul erau cheia întregii evoluții, șansa omenirii de a se ameliora.

Și-a structurat teoria astfel: după faza anorganică și faza organică a evoluției, guvernate de procese fizice și chimice, de reproducere biologică și procese naturale, omul a căpătat abilități cognitive. Acest eveniment epocal ar fi marcat începutul unei ere geologice cu totul noi, „Era Pishozoică” (era minții și a sufletului), în care omul preia frâiele propriei evoluții.

În această fază „psihosocială” a evoluției umane, omul nu mai trebuie să aștepte să fie modelat de natură, ci trebuie să se folosească de idei – care, în această fază, înlocuiesc genele ca principal motor al dezvoltării – pentru ca, prin planificare, inginerie socială și control, să asigure succesul umanității.

Progresul uman și cognitiv eclipsează complet, în acest stadiu, adaptările fizice ca unitate de măsură a evoluției, astfel că inteligența devine principala calitate a omului. Manipularea genetică și eugenia rămân necesare (chiar recomandate) pentru că inteligența este ereditară.

Continuarea procesului evolutiv – „evoluția conștientă” – nu este opțională; odată ce a dezvoltat o conștiință, omul a devenit însăși întruparea evoluției, ca proces universal, astfel că are o datorie cosmică de a evolua, de a folosi știința, educația, psihologia – orice instrument posibil pentru a ghida în mod deliberat progresul minții umane și a depăși, în final, toate limitările biologice care stau în calea acestei evoluții.

Umanismul evolutiv

Iar, pentru a fi siguri că această misiune meta-istorică va fi îndeplinită, procesul de „evoluție conștientă” a umanității trebuie să fie centralizat, planificat, regulat și controlat de o organizație internațională de elită.

Aceasta a fost UNESCO, ramura științifică, educațională și culturală a ONU, a cărei constituție a fost semnată la Londra, în noiembrie 1945. Iar, în 1946, în calitatea lui de director general, Julian Huxley propunea „Principiile și Filosofia” noii agenții („UNESCO, Its Purpose and Its Philosphy”).

Așa cum rezultă și din motto, misiunea UNESCO a fost aceea de a crea o „tradiție comună pentru întreaga specie umană” (sau, citându-l din nou pe Huxley, „a unifica mintea globală”), condiție prealabilă obligatorie, în perspectiva lui Huxley, atât pentru crearea statului mondial, cât și pentru evoluția umanității.

Propunându-și să gestioneze evoluția întregii omeniri, la scară globală, prin intermediul educației, științei și culturii „în sensul cel mai larg al acestor termeni”, UNESCO nu putea adopta o „atitudine sectară”: nu putea opta pentru „una sau alta dintre teologiile aflate în competiție pe lume, fie ele islamismul, romano-catolicismul, creștinismul protestant, budismul, unitarianismul, iudaismul ori hinduismul”; nu putea îmbrățișa „vreuna dintre doctrinele politico-economice aflate în concurență în lumea de azi cu excluderea celorlalte”; nu se putea „baza exclusiv pe o anume filosofie ori viziune despre lume” și nici nu putea „adopta o viziune exclusiv sau în principal transcendentă”.

Plasându-se din premisă deasupra tuturor civilizațiilor, culturilor și religiilor, cu scopul formal declarat de a le înlocui cu o nouă „tradiție comună”, potrivită scopurilor Imperiului Universal, UNESCO trebuia să aibă, așadar, propria filosofie. Arogându-și rolul colosal de a furniza ceea ce intenționa să devină, practic, filosofia întregii umanității – Julian Huxley a propus „umanismul mondial, științific și evolutiv”:

„ca urmare, viziunea UNESCO trebuie să se bazeze pe o formă de umanism.

Mai departe, acest umanism trebuie să fie unul mondial, atât în sensul de a uni toate popoarele lumii, cât și în sensul de a căuta să pună toate popoarele lumii și fiecare individ din sânul acestor popoare pe picior de egalitate în ceea ce privește demnitatea umană, respectul reciproc și oportunitatea educațională.

Trebuie să fie un umanism științific, în sensul că aplicarea științei oferă cea mai mare parte din baza materială a culturii umane, dar și în sensul că practica științifică trebuie să fie integrată cu cea a altor activități umane.

Dar nu poate fi, totuși, materialist, ci trebuie, deopotrivă, să înglobeze nu doar aspectele materiale, ci și pe cele spirituale și mintale ale existenței și trebuie să facă asta pe baze filosofice unitare, cu adevărat moniste.

În fine, trebuie să fie un umanism evolutiv, prin contrast cu unul static sau ideal. Este esențial pentru UNESCO să adopte abordarea evolutivă. Dacă nu o face, filosofia sa va fi falsă, umanismul său, în cel mai bun caz parțial, și, în cel mai rău caz, înșelător.”

Ne găsim în plin scenariu sinarhic. În descrierile lui Saint-Yves d’Alveydre, imperiul sinarhic nu se poate instaura decât cu condiția unei „reconcilieri” generalizate (sau, în termenii criticului Pierre Virion, o „integrare totalitară”) a tuturor religiilor, ideologiilor, filosofiilor, viziunilor despre lume și univers într-o unică „tradiție comună”, al cărei conținut este formulat de Autoritate și pe care fiecare cetățean global trebuie să și-o însușească „organic”.

Știință, etică, ordine mondială

Mai mult, într-o abordare perfect aliniată cu viziunea lui Saint Yves, în care „Cunoașterea” combină religia, filosofia, morala și știința, la Huxley, „Știința” apare în cel mai cuprinzător sens posibil, acoperind toate activitățile intelectuale ale omului, în toate domeniile, de la științele naturale la cele sociale și de la filosofie la teologie.

Iar, la fel cum, în Agartha lui Saint Yves, Cunoașterea este apanajul exclusiv al Autorității, în Imperiul Universal modern, totalitarismul cultural presupune transferul întregii autorități, privind orice subiect – inclusiv religia – către UNESCO și agențiile asociate, care își arogă dreptul de a formula „etica globală” în toate domeniile vieții.

Științele naturale, spune Huxley, se ocupă de totalitatea „realității exterioare”, astfel că orice alte forme de cunoaștere nu pot fi primite decât dacă nu contrazic „principiile științifice”. Urmărind această regulă, „UNESCO trebuie să promoveze studiul filosofiei ca ajutor în clarificarea valorilor, pentru binele întregii umanități” – unde „binele”, adică „valorile etice”, se stabilesc, tot de către UNESCO, astfel:

„UNESCO va raporta valorile sale etice la direcția observabilă a evoluției, folosind faptul progresului biologic ca fundație și modelând suprastructura pentru a se potrivit principiilor progresului social. Pe această bază, etica nu are nimic imuabil sau etern, dar există, totuși, valori etice care sunt generale și durabile – anume, acelea care promovează organizarea socială”.

Altfel spus, „etica” are o calitate teleologică – „evolutivă” – sensul ei fiind crearea (prin inginerie culturală și, după cum se va vedea mai jos, și prin eugenie) a unei anumite organizări sociale. Organizare socială globală care, așa cum era de așteptat de la Huxley, ca membru al Societății Fabian – era una socialistă.

Și nu este doar o deducție. Cu câțiva ani înainte de a deveni directorul UNESCO, Huxley a participat la faimoasa conferință „Știința și Ordinea Mondială” (Science and World Order), organizată la Londra în 1941, care a avut ca obiect relația dintre știință și guvernare în scopul planificării unui „viitor internațional”, în care „resursele naturale și umane” erau privite global, „dincolo de granițe geografice și politice”.

Așa cum rezuma admirativ sociologul Dr. Noah Barou într-un articol publicat în revista socialistă Tribune în octombrie 1941, conferința așezase ferm știința modernă de partea socialismului și planificării sociale, marcând o schimbare majoră de paradigmă: omul de știință nu mai era acum un simplu tehnician sau teoretician izolat în mediul academic, ci cetățeanul expert, responsabil de gestionarea treburilor umane (și construirea „ordinii mondiale”).

Cristalizând cele mai noi, pe-atunci, dezvoltări științifice într-o viziune unificată, conferința ajungea la concluzia – devenită premisă fundamentală în „principiile și filosofia” UNESCO –  că sistemele complexe umane pot fi analizate, modelate și optimizate folosind metodologia științifică, iar procesul trebuia să fie gestionat de o elită de experți coordonați de instituțiile internaționale.

În siajul acestei conferințe, Julian Huxley a participat la elaborarea lucrării „Știință și Etică” („Science and Ethics”, 1942), care, făcând pasul mai departe, căuta o bază intelectuală și filosofică pentru etică, prin intermediul metodei științifice.

Inginerie socială, propagandă, „Educație”

Stabilind, prin Știință, „etica”, UNESCO trebuie să o și disemineze. Aici intră în acțiune „Educația”, care are rolul de a facilita adoptarea „umanismului evolutiv” la nivel global, scop în care UNESCO „trebuie să dea o atenție specială educației internaționale – educației ca funcțiune a unei societăți globale”.

Dar îndoctrinarea se face și prin „Cultură”, care, în titulatura UNESCO, „denotă întreg aparatul material și mintal al unei societăți”, cuprinzând toate artele, literatura, filosofia, orice formă de „cultivare a minții”. În acest domeniu, pe de o parte, UNESCO „supraveghează evoluția codurilor morale și etice și a funcțiilor sociale ale artei”; pe de altă parte, se folosește de științele sociale ca instrument de „corecție” a acelor „credințe și idei ale unei societăți care… limitează progresul și bunăstarea locuitorilor ori creează pericole de orice fel la adresa păcii și securității”, chiar și acolo unde „aceste subiecte țin de jurisdicțiile naționale”.

„Una dintre misiunile majore ale diviziei pentru Filosofie a UNESCO va fi aceea de a stimula, în colaborare cu experții în științe naturale și sociale, un efort de reformulare a moralității care să fie în armonie cu cunoașterea modernă și adaptat la funcțiile impuse asupra eticii de lumea zilei de azi”.

Presa, radioul, cinematograful vor fi înrolate în slujba creării acelei „filosofii de masă, credințe de masă” care să dea oamenilor „un sentiment al destinului”  – lucru imposibil de atins spune Huxley, „fără utilizarea mass media și comunicării de masă. UNESCO nu trebuie să uite niciodată, în executarea misiunilor sale, chiar și a celor mai mărunte, acest enorm adevăr”.

Julian nu se sfiește să afirme că UNESCO poate face  apel la

„tehnicile persuasiunii, informării și propagandei adevărate pe care le-am învățat din aplicarea lor la nivel național în timpul războiului, manipulându-le în mod deliberat pentru promovarea păcii internaționale, sau, la nevoie, așa cum prevedea Lenin, pentru «a depăși rezistența milioanelor de oameni» la schimbarea dezirabilă”.

Eugenia

Multe dintre principiile și planurile mai sus descrise au stârnit controverse și opoziție la fondarea UNESCO; era 1946 și nu toată lumea era pregătită să îmbrățișeze dogma progresului, „evoluția conștientă”, scientismul – și nici impulsurile totalitare reflectate în noua organizație internațională; între timp, ne-am obișnuit. Dar, tocmai pentru că era 1946 și lumea era încă zguduită de experiența nazismului, nimic nu a deranjat mai tare la „Principiile și Filosofia” lui Huxley decât dispozițiile eugenice.    

Întrucât, alături de darwinism, elitism, ateism etc., Julian a mai moștenit de la familia lui intelectuală și această altă apucătură deosebit de urâtă: eugenia, pe care analiștii contemporani ne-o prezintă ca „latura întunecată” a gândirii lui Huxley, de parcă restul ar fi tare luminoase.

În 1883, Galton a inventat termenul de „eugenie”, o „știință” care, spera el, urma să devină religia viitorului, și care se ocupa de diverse tehnici de identificare, măsurare, sondare și control al populației, traversate, uneori, de accente vag genocidale.

Julian Huxley a fost un eugenist convins întreaga viață; notam în introducere câteva dintre funcțiile și contribuțiile lui în domeniu. După război, a încercat să se ascundă după frunza de smochin a „eugeniei reformate”, în care criteriul de purgă nu mai era rasa, ca la barbarii de naziști, ci, mult mai elegant, clasa socio-economică. (Abordare pe care UNESCO a îmbrățișat-o, în 1950, prin faimoasa declarația „The Race Question”, care respingea eugenia de rasă în schimbul celei de clasă – deși, ironic, demersul urmărea tocmai o distanțare de ideile toxice ale lui Huxley.)  

Dincolo de multele dispoziții privind controlul populației (obsesie care continuă și azi în sistemul ONU) și prevederi discriminatorii în funcție de clasă (în domeniul educației, de pildă), Julian nu s-a putut abține să includă în misiunea UNESCO și o recomandare mai directă:

„Astfel că, deși este foarte adevărat că orice politică de eugenie radicală va fi politic și psihologic imposibilă pentru mulți ani de-acum încolo, este foarte important ca UNESCO să aibă grijă ca problema eugenică să fie examinată cu cea mai mare atenție și ca mintea publicului să fie informată despre mize, astfel ca lucruri inimaginabile acum să poată deveni măcar imaginabile”.

„Eugenia radicală” la care visa Julian Huxley includea metode precum sterilizarea „voluntară”, accesul universal la mijloace de contracepție, legalizarea și dezvoltarea de mijloace de control al nașterilor „aplicabile în orice etapă a procesului reproductiv”, renunțarea la „atitudinea superstițioasă față de sex și reproducere” și inseminarea preferențială. De unele dintre aceste metode eugenice era atât de convins că le aplica și în viața personală.

Astfel: biografii rețin că mare parte din problemele mintale ale fraților Huxley s-au datorat, în tinerețe, atitudinii extrem de puritane față de sex inoculate în familie. Prima mare cădere nervoasă a lui Julian a fost cauzată de ruperea unei logodne pe fondul inhibițiilor sale sexuale. Ajunși, însă, în cercul libertin de la Garsington, unde aristocrata Ottoline Morrell, amanta lui Bertrand Russell, ținea casă deschisă pentru cele mai „progresiste” figuri ale epocii, inclusiv membrii Grupului Bloomsbury și mulți „Apostoli” de la Cambridge, frații Huxley s-au dezbărat rapid de „atitudinea superstițioasă față de sex” – sărind în extrema cealaltă.

Julian, în ce-l privește, s-a însurat cu guvernanta familiei Morrell, Juliette, pe care – spre marele ei șoc – a anunțat-o, după nuntă, că își dorește (și are dreptul la) un „mariaj deschis”. Viața cuplului, marcată de multele lui relații extraconjugale, alternate cu crize de depresie, și-a atins nadirul când una dintre amante, May Sarton, s-a îndrăgostit nebunește chiar de Juliette; cele două femei au întreținut o lungă corespondență pasională fără știrea lui Julian.

Cunoscutul biolog Rupert Sheldrake, care a avut o relație apropiată cu Juliette după moartea lui Julian, povestea, într-un interviu, că, întrebând-o de ce se teme atât de mult de moarte, Juliette i-a răspuns: „Mi-e groază că am să dau peste Julian și pe lumea cealaltă”.

Cât despre „inseminarea preferențială”, dacă fratele Aldous Huxley s-a mulțumit să o prezinte, atât în „Minunata lume nouă” (volum calificat pe nedrept ca distopie, câtă vreme Aldous, eugenist și el, agrea mare parte din metodele Controlorilor Statului Mondial), cât și în „Insula” (ultimul lui roman, asumat ca utopie), Julian a mers, pare-se, până la capăt, contribuind genetic la propășirea speciei, ca „geniu donator”. Francis, fiul lui și al Juliettei, îi relata lui Sheldrake că fusese contactat nu o dată de prezumtivi frați proveniți din astfel de experimente.

„Religie fără revelație”

Julian Huxley era ateu; dar asta nu înseamnă că nu îl preocupa religia. Dimpotrivă, era nu doar hotărât să creeze o nouă religie a viitorului, ci și convins că era capabil și chiar îndreptățit s-o facă. Cu precizarea capitală că, pentru el – în bună tradiție sinarhică – nu existau diferențe între știință, ideologie, filosofie și religie. Afirma, de pildă, că, pe fondul „declinului religiilor supranaturale”, marxismul, fascismul, nazimul, naționalismul erau niște „religii sociale”. Ceea ce ne dă o idee despre plaja de manevră în crearea acestei noi „religii”.

Deși respingea ideea existenței lui Dumnezeu, Julian considera totuși important ceea ce numea el „sentiment religios”, pe care îl asocia unei „biologii spirituale” și care se cerea satisfăcut pentru ca individul să aibă o viață echilibrată, iar civilizația, o bază sănătoasă. Prin urmare, problema nu era religia în sine, ci faptul că religiile existente erau, la mintea lui Julian, depășite; le lăsase „evoluția” în urmă și necesitau o renovare de urgență. Sau, cum scria el în 1917, cu o vădită voluptate a blasfemiei:

„Ceea ce le trebuie filozofilor și teologilor este un brici. Absolutul are mare nevoie de o tunsoare… Cât despre Dumnezeu, chiar ar trebui să i se scurteze barba. Recunosc că are o înfățișare mai îngrijită decât în ​​tinerețe, pe vremea când era Iahve. Dar are încă prea mult păr pe față, iar acesta îi ascunde adevărata fire… Vreau să-i văd bărbia și gura, liniile din colțurile gurii și conturul precis al obrajilor… William de Ockham a inventat un brici pentru logică. Să sperăm că secolul al XX-lea va crea unul pentru trăsăturile Divinității.”

Așa cum susținea Julian Huxley în „Religion without Revelation” (1927), era rolul științei să creeze această religie actualizată, lipsită de credința în revelație și într-un Dumnezeu personal, dar care păstra sentimentul religios sau spiritual, a cărui putere de a „transforma viața” era, constata Huxley, inegalabilă. Tentativă de rapt care, bazată pe aceeași ideea a formei fără fond, bântuie și azi culoarele globalismului, în proiecte de „transformare a conștiinței umane” precum „Changing Images of Man” (Stanford, 1980) sau „Faith in Action” (WEF, 2024).

Condiții în care Julian manifesta un interes deosebit pentru ritual și experiența mistică, pe care le găsea obligatorii în noua religie fără Dumnezeu și revelație, ca eșafodaj al „sentimentului religios” și potențial motor de a genera ori accelera transformarea omului pe drumul lui „evolutiv”. Interes care, cuplat cu obsesia științifică și cu suferința psihică cronică, l-a mânat pe Julian să exploreze psihologia și psihanaliza, dar și, în calitate de membru al Society for Psychical Research, fenomenele paranormale și spiritualismul.

Julian era interesat de experimente cu droguri psihedelice – care l-au pasionat, mai faimos, pe Aldous, autor al celebrei relatări despre efectele „mistice” ale mescalinei, „The Doors of Perception” (1954), carte care a contribuit decisiv la lansarea contraculturii drogurilor în America anilor 1960-1970. Și, la fel ca Aldous, a participat la experimentele lui Andrija Puharich, colaborator al CIA în programul de control mintal MK-Ultra (cel care, așa cum povesteam în seria „Daemon ex machina”, comunica „astral” cu „Cei Nouă”, misterioase entități care se pretindeau zei-extratereștri).

Transumanism și „religia viitorului”

În 1957, Julian Huxley lansa cariera termenului „transumanism” în modernitate – termen folosit pentru prima dată într-o conferință publică de prietenul lui, sinarhistul Jean Coutrot.

Elaborându-și ideile despre transumanism în volumul „New Bottles for New Wine” Julian Huxley spunea că, grație științei, „limitările actuale și frustrările chinuitoare ale existenței noastre ar putea fi, în mare măsură, depășite”:

„Specia umană se poate autodepăși, dacă dorește — nu doar sporadic, un individ aici într-un fel, altul acolo în alt fel, ci în întregime, ca umanitate”.

După mulți ani de căutări, Julian Huxley propunea transumanismul ca „religie a viitorului”:

„Cred în transumanism: odată ce vor exista suficienți oameni care pot afirma cu adevărat acest lucru, specia umană se va afla în pragul unei noi forme de existență, la fel de diferită de a noastră pe cât este a noastră de cea a Omului de Pekin. În sfârșit, își va împlini în mod conștient adevăratul destin.”

O perspectivă pe care mulți o consideră generoasă (mai ales comparativ cu formele actuale ale transumanismului din Silicon Valley, care tind la o devenire postumană prin modificări fizice brutale, ba chiar prin abandonarea trupului și „încărcarea minții” pe computer ori extincția speciei umane și înlocuirea ei cu inteligența artificială). În plus, transumansimul „umanist” al lui Huxley se adresează, aparent, întregii umanități, iar nu unui grup restrâns de indivizi capabili să plătească aceste „binefaceri”.

Dar ideile lui Huxley despre transumanism nu pot fi citite în izolare – nici de restul teoriilor și credințelor lui, nici de cele ale urmașilor lui contemporani. Simplu spus, dacă nu exista „umanismul evolutiv” – mai ales propagat instituțional de la amvonul UNESCO/ONU preț de peste o jumătate de secol – nu exista nici delirul postumanist de azi.

Mândrindu-se că emancipează umanitatea de la superstiție printr-o supremă aplicare a rațiunii și științei, umanismul evolutiv elimină voința divină, înlocuind-o cu cea umană. Altfel spus, înlocuiește o tradiție metafizică cu o dogmă restrictivă, un set de „valori” emanat de la o elită și folosit de aceasta pentru a-și normaliza obiectivele și a delegitima orice disidență.

În teoria lui Huxley, devenită astăzi standard educațional, cel puțin în Occident, evoluția este un proces orb, material, fără un final predeterminat, în care umanitatea – folosindu-se de știință, de rațiune și planificare socială – își poate depăși continuu limitele; ba chiar are o misiune, o „datorie cosmică”, s-o facă.

Imperativ care transpare nu doar din excesele transumanismului, ci și din Agenda 2030 și documentele asociate, prin care omul este înghiontit – cu deja vizibilă exasperare – să „evolueze” odată, să devină „cetățean global”, să treacă prin acea „transformare de conștiință” care să-l facă să priceapă că planeta și omenirea sunt în criză, dintr-un motiv sau altul, și, pentru a se salva, întreaga suflare omenească trebuie să se supună unui control exhaustiv.

Idee evoluției umane a contribuit la împământenirea credinței în progres: omenirea, societatea, știința, moralitatea, nu doar că evoluează în mod constat pe noi culmi de perfecționare (afirmă această dogmă, în ciuda evidenței), dar și trebuie s-o facă.

Obligativitatea progresului este atât de adânc înfiptă în cultură, încât nu doar elimină orice vigilență față de nou și descalifică tradiția, dar face din răgaz, odihnă, reflexie o inacceptabilă „stagnare” și din orice plan pe termen lung o intolerabilă „lipsă de flexibilitate”. Recentele temeri, mai mult sau mai puțin înscenate, din jurul dezvoltării IA sunt un exemplu foarte bun: numai o obsesie pentru „progres” cu orice preț poate justifica dezvoltarea acestei tehnologii, anunțată din fașă de chiar inventatorii ei ca potențial extrem de periculoasă.

Progresul uman, oferit întregii „specii” în propunerea aparent generoasă a lui Huxley, este o funcție a științei și controlului; dar știința pretinsei perfecționări este accesibilă numai elitelor coordonatoare și pusă în operă sub controlul exercitat de-acestea – adesea manipulator, răuvoitor sau invizibil. Misiunile trasate de Huxley organizației UNESCO oferă destule exemple în acest sens. Dar s-au adăugat, între timp, atâtea alte astfel de „progrese”: în alimentație, în medicație, în comunicare, în educație…

Visul milenar al omului de a atinge perfecțiunea este, astfel, transformat într-un mandat tehnocratic; umanitatea încetează să mai fie o categorie a demnității teologice, devenind obiect de management administrativ – în timp ce, în replică, guvernanța instituțională este sacralizată ca instrument al ascensiunii seculare spre divin.

Huxley susținea că „religia fără revelație” își avea propria transcendență, seculară, constând într-o depășire a sinelui, desprinsă de orice relație cu Dumnezeu, considerat inexistent. În realitate, abandonând orizontul transcendent, drama mântuirii se transformă într-un imperativ politic: omul este obligat să lucreze pentru perfecționarea condiției lui pe pământ, în tradiția cabalistă a „reparării lumii”.

Iar așa-zisei transcendențe seculare i se adaugă, inevitabil, și o eshatologie seculară: „evoluția omului în supraom” – deci, „transumanism”.

Astfel că „umanismul evolutiv” propus de Huxley și devenit, între timp, fundamentul programelor școlare, avea o natură teologică dinainte de a evolua – într-o progresie logică inexorabilă – spre transumanism. Ceea ce arată că Autoritatea care l-a propagat ca „etică globală” are, așa cum prevede schema sinarhică, o natură „spirituală”, iar Imperium Mundi este o formă de teocrație, exact așa cum explica Saint-Yves. Sau, în termenii eruditului Manly P. Hall, este o Mare Lucrare ocultă.

În următorul episod, Organizația Mondială a Sănătății.