Situația Venezuelei devine tot mai greu de calificat juridic, pe plan intern și extern. După ce New York Times semnala, luna trecută, că aranjamentele de guvernare a acestei țări sunt „neuzuale” (un eufemism pentru o realitate în care Venezuela este condusă de secretarul american de stat, Marco Rubio), Council on Foreign Relations (CFR) se întreba acum câteva zile „SUA a preluat controlul industriei petroliere a Venezuelei. Dar unde s-au dus banii?”.
După intervenția militară de la Caracas, pe 3 ianuarie 2026, care s-a soldat cu răpirea președintelui Nicolas Maduro, SUA a preluat controlul asupra industriei petroliere a Venezuelei, pe care o gestionează de o manieră total lipsită de transparență.
Datele colectate din surse publice indică o creștere masivă a exporturilor de petrol din Venezuela – estimarea fiind, pentru lunile ianuarie – aprilie, un total de 100 milioane de barili în valoare de 8 miliarde de dolari. Dar administrația Trump nu a dezvăluit public nici cât petrol venezuelean a vândut, nici câți bani a câștigat, nici cum a folosit acești bani. Informațiile sporadice oferite Congresului în ultimele luni indică existența unui cont în Qatar și a unui alt cont la Trezorerie, din care se afirmă că s-ar fi eliberat niște bani și pentru guvernul de la Caracas, dar operațiunile nu au fost documentate public.
Potrivit CFR, „opacitatea sistemului nu se limitează la petrol. Administrația Trump controlează și aurul Venezuelei și exporturile de alte minerale.”
Apropo de care aur: Venezuela Analysis anunță că Banca Angliei a acceptat, în sfârșit, să elibereze rezerva de aur a Venezuelei – lucru pe care a refuzat să-l facă la cererile repetate ale guvernului venezuelean din ultimii ani, pe motiv că regimul Maduro nu era democratic.
Acum, că regimul este democratic, Banca Angliei a eliberat rezerva de aur a Venezuelei direct către Trezoreria Statelor Unite ale Americii.
Nu este clar dacă aurul (31 de tone) va fi mutat la Trezoreria SUA fizic, sau prin echivalent monetar (4,3 miliarde de dolari la prețurile actuale), cert este că gestiunea acestei componente a averii naționale a Venezuelei o va face administrația americană.
În paralel, SUA menține sancțiunile economice aplicate Venezuelei pentru ne-democrație, acceptând selectiv excepții pentru anumite companii occidentale. Printre aceste sancțiuni este și aceea că Venezuela nu-și poate recupera activele de la diverse instituții americane și europene, inclusiv de la FMI (circa 4,5 miliarde de dolari în Drepturi Speciale de Tragere).
Subiect pe care CFR are o poziție fermă: administrația Trump trebuie să mențină sancțiunile, condiționând eliminarea lor – și, în special, accesul la miliardele de la FMI – de „tranziția spre democrație”. Această tranziție presupune, printre altele, includerea în vastul concert democratic a „societății civile” și opoziției, reprezentată, după prăbușirea lui Juan Guaido, de activista Maria Corina Machado, care a luat și Premiul Nobel pentru Pace în acest sens și trăiește în exil.
Parte din tranziția spre o democrație durabilă pare a fi și un larg program de privatizare. Într-un alt articol, Venezuela Analysis semnalează apelurile reprezentantului comunității de afaceri din Venezuela, Luigi Pisella, de a demara o campanie de privatizare a activelor statului, întrucât, așa cum este îndeobște cunoscut, companiile private „creează avere, creează locuri de muncă și contribuie la buget plătindu-și taxele”.
Pisella militează pentru „repararea greșelilor trecutului” – aluzie la măsurile luate de fostul președinte Hugo Chávez de a impune controlul statului venezuelean asupra sectoarelor esențiale ale statului (petrol, energie, telecomunicații etc.): „Trebuie să creăm condiții ca firmele străine, foștii proprietari, să se întoarcă. Dacă asta nu va fi posibil, trebuie să găsim investitori care să cumpere aceste companii de stat.”
(În paranteză fie spus, același Pisella afirmă că SUA își deduce cheltuielile înregistrate cu operațiunea de răpire a președintelui Maduro – estimate la 4,7 miliarde de dolari – din veniturile obținute din vânzarea petrolului venezuelean. Președintele Trump a declarat în mai multe rânduri că administrația și-a recuperat costurile operațiunii de pe 3 ianuarie – „și încă de multe ori peste”.)
Acestea sunt condițiile în care Venezuela a adoptat două reforme – una în domeniul hidrocarburilor și una în domeniul minier, extinzând sfera activităților permise investitorilor străini, reducând redevența datorată statului și eliminând multe restricții. În plus, noua legislație protejează investițiile străine de orice modificare fiscală, garantând o taxă pe venit de maxim 15% pe întreaga durată a proiectelor.
Din acest punct de vedere, Venezuela face parte dintr-o recentă tendință care marchează tot mai vizibil America Latină: adoptarea unor regimuri extrem de favorabile companiilor străine.
În Argentina (noua țară adoptivă a lui Peter Thiel), acest regim s-a impus prin „RIGI” și mai recenta „super RIGI”, aprobată de guvernul Milei – legi care protejează investițiile străine de o anumită valoare, în anumite sectoare, de orice modificare fiscală, timp de 30 de ani (cu fixarea impozitului pe venit la 25, respectiv 15%). În plus, potrivit acestor legi, Argentina își asumă să protejeze investițiile străine de orice măsură de confiscare sau suspendare a activității impusă de tribunalele naționale sau internaționale.
Acest regim este reprodus, între timp, și în Chile, unde – potrivit unei relatări ITR – noul președinte Jose Antonio Kast „inspirându-se de la președintele Argentinei, Javier Milei”, a anunțat un „nou regim al investițiilor, care oferă stabilitate certă, din punct de vedere legal și fiscal”.
În același timp, presa ultimelor zile semnalează expansiunea operațiunilor militare ale SUA pe teritoriul țărilor sud-americane. NBC relata acum două zile că operațiunile exprimă „dominația americană asupra Emisferei Vestice” și, în termenii experților militari americani, „testează cât de departe este electoratul acestor țări dispus să meargă în a da prioritate securității în fața suveranității” (deși măsurile, evident, nu se iau cu consultarea electoratului).
Situația din America Latină merită urmărită, în caz că asistăm la un proces de redefinire a suveranității – pe de o parte, redefinirea suveranității țărilor, pe de alta, instaurarea suveranității corporațiilor.
Sursele în text.
