Scriam zilele trecute că pregătirile pentru un nou summit climate change la ONU (COP31) sunt în toi. Comisia Europeană vrea ca țările membre UE să-și asume, pe banii cetățenilor, cel mai pesimist scenariu inventabil. Activiștii vor ca OMS și ONU să declare climate change drept „criză globală de sănătate publică”. Mă rog, activități.
Printre preocupări se distinge „biodiversitatea”, care își are prorpiul set de dogme în cultul climateric. Politico ne anunță că, în esență, se intenționează relansarea, la COP31, a planurilor de monetizare a naturii despre care scriam hăt, demult, în 2024; pe-atunci, se vorbea despre „companii de bunuri naturale” (Natural Assets Companies – NAC).
Revenind: reprezentată la Cea de-a 17-a Conferință a Părților (COP17) a Convenției ONU privind Diversitatea Biologică (CBD), care se încheie zilele astea la Erevan, „Uniunea Europeană a lansat un nou parteneriat internațional menit să rezolve una dintre cele mai mari probleme ale politicilor de conservare: să-i determine pe investitorii bogați să plătească pentru restaurarea naturii”.
Gaura ce se cere acoperită, potrivit estimărilor ONU, este de 700 de miliarde de dolari anual.
Dar nimic nu e pe gratis, nici măcar „filantropia”; pentru a-și desface băierele pungii, „investitorii bogați” primesc drepturi asupra „naturii” pe care o propășesc, prin așa-zise „credite pentru natură” (biodiversity credits).
UE a propus o nouă „platformă” – cu bolovănosul nume de „Prietenii Creditelor pentru Natură și Biodiversitate” („Friends of Credits for Nature and Biodiversity”) – prin care, în colaborare cu alte guverne, să „dezvolte scheme credibile care atrag investiții private în protejarea și restaurarea naturii”. Discuțiile au loc, pentru moment, între UE și țări precum Armenia, Peru, Marea Britanie, Canada, Indonesia și Thailand – adică nu cu SUA, China, India. De altfel, așa cum relatam în vară, India – piesă centrală în arhitectura climate change – pare să se fi săturat de Net Zero și a renunțat la mult-râvnita poziție de gazdă a COP33, în 2028.
În fine: ca și „creditele de carbon” – care ar reprezenta „emisiile evitate sau eliminate” – un „credit pentru natură” e ceva care vrea să reprezinte o „unitate de măsură pentru îmbunătățirea sănătății ecosistemului”. Companiile ar cumpăra astfel de „credite” ca să compenseze pentru prejudiciile aduse mediului.
În esență, ca și în cazul NAC, ca și în cazul „creditelor de carbon”, este vorba despre monetizarea naturii; sau, mai exact, despre crearea „unui întreg set de valori noi prin cuantificarea și monetizarea «proceselor naturale» și a «serviciilor ecosistemice» de care orice ființă umană are nevoie ca să trăiască, dar care nu pot fi proprietatea nimănui” – și care, totuși, ar intra sub controlul unor entități private.
Vorbim aici de „bunuri naturale” precum pădurile, apele statice și curgătoare, plaje, terenuri agricole, parcuri naturale – aerul, ploaia, vântul – planeta, altfel spus.
Ar fi și păcat să nu pună nimeni mâna pe aceste lucruri, câtă vreme (potrivit unei entități numite Intrinsic Exchange Group – IEG, fondată de Rockefeller Foundation pentru a ajuta omenirea și în acest domeniu), valoarea acestei „economii a bunurilor naturale” s-ar ridica la un stupefiant 5.000 de trilioane de dolari.
Acum: unele grupuri activiste avertizează că „investitorii” ar putea profita de aceste scheme de „credite pentru natură” dacă nu sunt monitorizați la sânge (dimpreună cu „natura”, firește, la nivel molecular).
Alte grupuri critică sistemele de monetizare a naturii susținând amenință viața și bunăstarea comunităților locale. În replică, ONU este dispusă să primească și activiștii locali la masa de stakeholders și să meargă mai departe, pentru că „natura ne furnizează tuturor servicii, și este o oportunitate evidentă de a găsi căi pentru a institui aceste credite pentru natură”.
În fine, spunând-o pe-aia dreaptă, Le Grand Continent ne anunță că „pentru a salva biodiversitatea, trebuie să regândim libertatea”.
În esență, argumentul este că sacrificiile care ar fi impuse populației prin aceste scheme nu mai trebuie percepute ca sacrificii; adică, la fel ca în practic toate subiectele globaliste, problema este în capul omenirii și soluția este schimbarea modului oamenilor de-a gândi.
Oamenii trebuie să-și însușească un nou sistem etic: „Molecula de dioxid de carbon apasă greu asupra societăților umane și a economiilor acestora, și totuși aproape nimeni nu îi acordă vreo considerație morală: limitarea încălzirii globale rămâne, înainte de toate, o necesitate materială”. Iar „în democrațiile liberale, orice formă de renunțare este percepută, în ultimă instanță, ca o pierdere a libertății”. Ceea ce este greșit, ne spune Le Grand Continent.
Această „eroare” apare pentru că „libertatea se află în centrul dezbaterii ecologice”, dar fără precizarea „corectă” a raporturilor dintre „libertate” și alte „valori”. Trebuie musai impusă o „etică a viabilității” – un ansamblu de criterii care „să susțină, în timp, condițiile ecologice, economice și sociale ale unei societăți”.
„Libertatea” se va defini în acest cadru: „a fi liber nu înseamnă a ignora limitele, ci a defini împreună, cu deplină conștientizare, spațiul viabil în care acționăm și granițele care îl conturează”. Accesul liber la plajă, pădure, mare, munte și alte bunuri naturale astăzi publice s-ar putea situa în afara cadrului permis de „valorile” „rezilienței”.
În acest cadru „etic”, omul va fi convins până în adâncul mădularelor că restricțiile sunt, de fapt, libertate; că impoziția venită din exterior este, de fapt, un imperativ lăuntric; iar societatea rezultată din supunerea integrală a omului la restricțiile impuse este, de fapt, fix ce a visat dintotdeauna omenirea: „Din această perspectivă, renunțarea încetează să mai fie o constrângere impusă din exterior; ea devine, în schimb, o componentă esențială a libertății – la fel ca ambiția ecologică însăși. În cele din urmă, acesta este tipul de societate – vizat deja de primul principiu al abordării ecosistemice – care dispune, în sfârșit, de un cadru etic”.
Numai din vocabularul utilizat, nu mai spun din intențiile de fond, înțelegem că „această sarcină ar putea reveni Europei — moștenitoarea tradiției liberale — într-un moment în care Statele Unite, care nu au ratificat niciodată Convenția și s-au retras din IPBES în luna ianuarie, flutură drapelul libertății în opoziție cu ecologia. Dacă Europa ar accepta această provocare, libertatea ar putea, în sfârșit, să înceteze a mai fi altarul pe care conferința COP privind biodiversitatea își sacrifică ambițiile, devenind, în schimb, chiar fundamentul acesteia”.
Acceptă „Europa” provocarea? N-o acceptă? Așteptăm cu interes referendumurile prin care cetățenii statelor europene își vor exprima punctul de vedere.
Sursele în text.
