Politico ne ține la curent cu evoluția războiului pentru control asupra politicii externe care se desfășoară în sânul Uniunii Europene.
Protagoniștii sunt în număr de doi, trei sau patru, în funcție de cum privești. „Cele mai puternice două țări din UE” – Franța și Germania – au păreri diferite despre cine și cum să facă politica externă a celor 27 de țări membre. Bătălia între Berlin și Paris se poartă pe terenul Bruxellesului.
Dar nici Bruxellesul nu este doar un ring static; birocrația UE are propriile mize în eleganta încăierare, având în vedere conflictul de putere dintre cele două doamne, doamna președintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și doamna „șefă a diplomației europene”, Kaja Kallas.
Prin spăngi, prin fum, alianțele par următoarele: Parisul ține cu Kallas, Berlinul ar fi mai degrabă înclinat către von der Leyen.
„Franța face presiuni ca rolul șefului diplomației UE, post actualmente ocupat de Kaja Kallas, să fie întărit”. Kallas face parte din aceeași familie, politic vorbind, cu președintele Emmanuel Macron, care, întărindu-i acesteia poziția, s-ar asigura că aripa lui ideologică rămâne puternică și după încheierea mandatului său, în primăvara lui 2027, mai ales că, potrivit sondajelor, următorul președinte al Franței ar putea fi un „eurosceptic” (Jordan Bardella sau Marine Le Pen).
„Poziția Germaniei nu este încă fixată, dar niște oficiali germani au vehiculat ideea contrară [celei a Franței]: puterile [doamnei Kallas] să fie diluate și să fie date Comisiei Europene”. Imprecizia se datorează și faptului că Germania are un guvern de coaliție, care nu reușește să își formeze o poziție comună pe subiect.
Câteva lucruri sunt, totuși, certe și pentru germani. Primul: și Berlinul vrea schimbări structurale, pentru a îmbunătăți aparatul de politică externă al UE, una dintre variante fiind întărirea puterilor Comisiei.
Al doilea element clar pentru Berlin – susținut de ministrul german de externe, Johann Wadephul – este că deciziile de politică externă la nivel european nu mai trebuie să se ia prin unanimitate (pentru că ea nu există, practic, nici pe acest subiect, ca pe atâtea altele) ci printr-o majoritate calificată. Wadephul recunoaște că mai puțin de jumătate dintre statele membre UE sunt de acord cu această schimbare (i.e., n-ar vrea să le facă altcineva, peste capul lor, politica externă, indiferent că vorbim de Berlin, Paris, sau Bruxelles) dar promite că va face „eforturi” pe lângă toate capitalele ca să le determine să accepte.
În interpretarea Politico, „Dezbaterea între Paris, Berlin și Bruxelles încapsulează provocările, întrebările și dubiile cu care se confruntă Serviciul European de Acțiune Externă [condus de doamna Kallas], înființat în 2011”. În alte interpretări, inclusiv istorice, ar putea fi vorba de cu totul altceva, dar noi redăm aici ce spune Politico.
Respectiv: Serviciul European de Acțiune Externă (EEAS) întâmpină dificultăți pentru că traversăm o „eră de fragmentare globală”. Iar „guvernele și cei mai înalți funcționari UE simt că trebuie să se schimbe ceva. Doar că nu [le] e clar [lor] ce”.
Josep Borrell, care a ocupat funcția de șef EEAS înaintea doamnei Kallas, a lămurit astfel pentru Politico mărul discordiei: „Primul lucru care trebuie făcut este să clarificăm cine ce face. Pentru a se impune mai mult pe scena mondială, UE trebuie să fie clară cu privire la rolurile propriilor ei instituții… pentru că, dacă nu știi cine ce conduce, atunci nu te poți aștepta să fii mai impunător”.
Nu se deduce de aici care ar fi fondul acelei politici externe pe care părțile în conflict se înghesuie s-o conducă; dar „Lucrul asupra căruia toată lumea cade de acord este că nevoia este urgentă: SUA și China folosesc tot mai mult toate instrumentele pe care le au la dispoziție ca să-și promoveze interesele, de la politicile comerciale la cele industriale până la tehnologie, dar structura politică a UE rămâne fragmentată. EEAS supraveghează politica externă și de securitate a UE, dar Comisia este cea care controlează multe instrumente politice și resurse financiare necesare pentru a proiecta influența UE în străinătate”.
Părțile ar urma să discute problema la început de septembrie. Până atunci, Politico întrevede trei posibile modele (desprinse dintr-un document elaborat de francezi): fie se dă mai multă putere Comisiei; fie EEAS trece mai aproape de Consiliul Europei; fie sunt întărite ambele instituții, caz în care Kallas ar deveni mai puternică în sânul Comisiei, dându-i-se funcția de prim-vice-președinte executiv pe lângă von der Leyen, cu autoritate sporită asupra comisarilor de politică externă, comerț și dezvoltare.
Acest din urmă model este opțiunea preferată a Parisului, care urmărește „să aibă un vice-președinte foarte puternic pentru politică externă și securitate în cadrul Comisiei”. Kaja Kallas este deja vice-președinte al Comisiei Europene și prezidează și ședințele miniștrilor de externe și apărare ai statelor membre – dar, se deduce, nu este puternică.
Părerea președintei von der Leyen – a cărei relație proastă cu diplomata Kallas este „notorie” – despre această manevră nu este consemnată în articol.
Se consemnează că, totuși, Comisia are la îndemână instrumente de coerciție bugetară la adresa EEAS pentru a-și extinde puterile.
Potrivit Politico, ar fi de așteptat ca von der Leyen să continue pe această traiectorie expansionistă, demarată, ni se reamintește, cu ocazia covidului, când Comisia și-a arogat dreptul de a se ocupa de achiziția de „vaccinuri” pentru întregul bloc.
Sursa în text.
