Islandezii au zis NU la referendumul privind o continuarea negocierilor pentru o eventuală aderare la Uniunea Europeană.
Politico ne dezvăluie „adevăratul motiv pentru care Islanda a respins UE”: pescuitul. Aderarea ar însemna și supunerea la politica europeană comună privind pescuitul, iar apele islandeze, dimpreună cu peștii lor, ar deveni un bun comun al UE, de care pot profita toate cele 27 de țări membre potrivit unor cote stabilite la Bruxelles.
Opoziția principală (63%) a venit din zonele rurale, în care pescuitul și agricultura sunt ocupații de bază; singurele două circumscripții electorale care au votat majoritar pentru continuarea negocierilor de aderare au fost, ambele, din capitala Reykjavík. Mai surprinzător pentru Bruxelles este că tinerii (18-29 ani), care, potrivit sondajelor din iunie, ar fi fost două treimi pro-UE, au votat acum 40% NU.
Potrivit Politico, decizia islandezilor este „o dezamăgire” pentru Bruxelles; un DA „ar fi transmis lumii un semnal că Europa este unită”, ceea ce, per a contrario, pare-se că nu e. Oricum, fals sau nu, acest semnal ar fi „injectat un nou elan în discuțiile privind alte candidaturi, discuții care acum trenează”. N-a fost să fie.
În ciuda a ce spune Politico, însă, refuzul islandezilor nu are de-a face doar cu pescuitul. Le Grand Continent l-a intervievat zilele trecute pe Pascal Lamy (politician și consilier politic francez, fost secretar general al Organizației Mondiale a Comerțului), care, cunoscând îndeaproape situația, explică alte câteva motive extrem de relevante pentru care islandezii nu vor în Uniunea Europeană.
Unul ar fi că, pe fondul „încălzirii globale”, Islanda s-ar trezi cu un „aflux de populații europene care caută răcoare”. E posibil ca „populații europene” să fie un eufemism pentru politicile UE privind imigrația, pe care islandezii, în mod absolut inexplicabil, nu le-ar vrea în țara lor; dar Lamy nu zice asta – el zice numai că „la o țară de această mărime, orice schimbare demografică ar avea repercusiuni relativ importante”. Ceea ce, în funcție de influx, se aplică oricărei țări, de orice mărime.
Un alt argument anti-aderare este că islandezii sunt conștienți de importanța geostrategică a insulei lor. Churchill spunea că acela care controlează Islanda are un pistol îndreptat asupra Angliei, Statelor Unite și Canadei.
Islanda este membră NATO încă din 1949, dar are și un acord de securitate încheiat cu SUA în 1951. În alți termeni, baza teoretică a securității naționale a Islandei este NATO, baza concretă este SUA. Lamy explică franc: „Articolul 42.7 din Tratat include o clauză de asistență reciprocă ce are un caracter obligatoriu mai pronunțat din punct de vedere formal decât Articolul 5, însă nu este însoțită de nicio structură europeană de comandă, de planificare sau de resurse specifice.
Cu toate acestea, nevoile Islandei sunt extrem de specifice: lupta antisubmarin, aeronave de patrulare maritimă, supraveghere acustică, poliție aeriană și – desigur – informații și observare din spațiu. Este vorba despre capacități rare și costisitoare, marea majoritate fiind de proveniență americană.”
Islanda și-a obținut independența de Danemarca în 1918. Context în care, de la Reykjavik („care se află la 2000 de kilometri distanță de Bruxelles”), recentele pretenții ale administrației Trump asupra unei alte foste colonii daneze, Groenlanda, se pot vedea „invers decât ar spera Bruxellesul”: „Dacă apartenența la UE nu este suficientă pentru a proteja un teritoriu european împotriva presiunilor exercitate de un aliat, atunci valoarea garanției europene este în mod clar limitată.”
În fine, „dacă regiunea arctică se deschide traficului comercial (ceea ce este tot mai intens cazul)… Islanda nu va mai fi o țară marginală, ci un punct de tranzit. Chinezii au înțeles asta înaintea europenilor. Islanda a fost prima țară europeană care a semnat un acord de liber schimb cu Beijingul, în 2013”.
„Islanda are tot interesul să-și păstreze spațiul de manevră comercială și diplomatică, atât față de Washington, cât și față de Bruxelles, Londra sau Beijing”. Adică, liberă de UE, Islanda își poată urmări nestânjenită interesul național.
Lamy conchide că Uniunea Europeană ar avea enorm de câștigat din aderarea Islandei, devenind „un stat limitrof regiunii arctice”; de fapt, „Uniunea ar avea mai mult de câștigat din aderare decât Islanda”.
Ceea ce se reflectă și în sentimentul național al islandezilor. Într-un alt interviu publicat de Le Grand Continent, scriitoarea islandeză Bergþóra Snæbjörnsdóttir arată că mulți islandezi nu au uitat crunta istorie colonialistă (foamete, sărăcie, exploatarea populației până la sclavie, spolierea resurselor), iar Europa este, încă, pentru ei, o putere colonizatoare care n-a făcut mai nimic pentru ei și pentru Islanda.
Trupele americane au ajuns în Islanda în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial și n-au mai prea plecat. „Au venit într-o țară care n-avea mai nimic și, deodată, ne-am trezit cu șosele, cu bani, cu lucruri noi, cu oameni bine îmbrăcați, cu produse, chiar și cu fructe pe care nu le mai văzuserăm niciodată”.
Astfel că, spune Snæbjörnsdóttir, „SUA este cel mai important aliat al (Islandei), cel puțin pe plan politic” iar cultura locală este „mai degrabă americană”. „Am putea spune că ne-am americanizat ca formă de revoltă” la adresa Europei.
Ceea ce pare un pic mai complicat decât pescuitul egoist.
Sursa în text.
