Coreea de Sud se reînarmează; întrebarea – comentează Asia Times – este dacă aceste eforturi reprezintă o „modernizare a alianței”, așa cum le prezintă administrația americană, sau construirea unei „capacități de apărare autonomă”, așa cum le prezintă oficialii coreeni.
În perspectiva administrației Donald Trump, așa cum remarca Brookings Institution anul trecut, „modernizarea alianței” înseamnă ca aliații să preia o parte mai mare din povara apărării, abordare care se verifică atât cu privire la Coreea de Sud, cât și cu privire la NATO. În această abordare, Coreea de Sud își sporește bugetul de apărare și eforturile de achiziție de echipament în contextul noii strategii americane, care urmărește o restructurare a rolurilor celor două aliate în Peninsula Coreeană și nu numai, cu menținerea unor interese militare convergente.
Pe de altă parte, sud-coreenii își definesc tot mai mult politica de remilitarizarea ca „apărare autonomă”, un concept care își are rădăcinile în anii șaptezeci, când decizia președintelui Nixon de a retrage 20.000 de soldați americani din Coreea de Sud în contextul Războiului din Vietnam a creat o teamă de abandon. Teamă care revine astăzi, după ce SUA, potrivit unor relatări precum cele BBC și The Guardian, ar fi realocat sisteme defensive din Coreea de Sud în Orientul Mijlociu, pentru războiul din Iran.
„Obiectivul politicii de autonomie este să fim capabili să ne apărăm singuri, rămânând, în același timp, compatibli cu alianța”, declara un înalt oficial de la Seoul, exprimând speranța Coreei de Sud de a recalibra echilibrul de puteri în sânul alianței, reducând dependența tehnologică de sistemele de apărare americane și construind o capacitate locală suficientă.
Ceea ce, la suprafață, se potrivește cu dorința administrației americane, ca aliații să preia mai mult din povara apărării. Cu o precizare esențială, subliniază Asia Times: „Washingtonul a stabilit clar limitele: se așteaptă ca aliații să cheltuiască mai mult, nu să-și construiască propriile alternative”.
Diferența de abordare nu rămâne pur teoretică. Disensiunile se manifestă pe mai multe planuri.
În primul rând, inițiativa de a transfera comanda operativă înapoi la forțele armate sud-coreene (OPCON), care se discută din 2012 și ale cărui condiții au fost redefinite în 2019 (incluzând un nivel minim de capacitate și interoperabilitate cu US Forces Korea, comandamentul care supraveghează trupele americane din Coreea de Sud, ca parte din U.S. Indo-Pacific Command), suferă noi amânări. În ciuda insistențelor președintelui Lee Jae Myung ca transferul să aibă loc în 2028, comandantul USFK susține că acest calendar este prea optimist, poziție girată recent și de Senatul american, care propune condiționarea și mai strictă a transferului.
Un alt motiv de tensiuni este producția de arme, domeniu în care Coreea de Sud a avansat mult în ultima perioadă; cu exporturi de vehicule blindate, artilerie, avioane de vânătoare și sisteme anti-rachetă atât în Asia, cât și în Europa, Coreea de Sud a devenit un lider global în vânzarea de arme. La recentul summit NATO de la Ankara, președintele Lee a sugerat că producția sud-coreeană poate da un nou impuls alianței, ofertă care nu a picat bine printre reprezentanții americani, care au subliniat că aliații nu pot și nici n-ar trebui să încerce să înlocuiască armele americane. O poziție făcută cât se poate de limpede de sub-secretarul pentru război Elbridge Colby într-o recentă intervenție.
În fine, tensiunile sunt sporite de chestiunea nucleară. În formularea ei cea mai ambițioasă, „apărarea autonomă” a Coreei de Sud ar presupune capacități nucleare, cu scopul de a bloca amenințarea Coreei de Nord. Este o abordare pe care decidenții politici americani refuză sistematic să o ia în calcul, mizând, mai degrabă, pe alte mijloace defensive, inclusiv, mai nou, tehnologii militare bazate pe IA. În replică la planurile nord-coreene, există un plan sud-coreean de a dezvolta, în următorii zece ani, în colaborare cu SUA, un submarin nuclear, dar termenii înțelegerii sunt în continuare foarte vagi.
De altfel, restricțiile vizează și programul nuclear civil al Coreei de Sud, care, potrivit celor mai recente înțelegeri (2015), nu poate îmbogăți uraniu fără un acord bilateral scris cu SUA, motiv pentru care Coreea de Sud își importă combustibilul pentru cele 26 de reactoare nucleare din dotare.
Dar dezvoltări recente repun subiectul pe tapet. The New York Times relata că refuzul SUA de a accepta dezvoltarea unui program nuclear în Coreea de Sud (refuz care a rămas ferm din anii șaptezeci încoace, chiar și față cu amenințarea nucleară pusă de Coreea de Nord) devine mai greu de susținut după recenta înțelegere prin care administrația Trump permite Arabiei Saudite să demareze un program de îmbogățire a uraniului. The New York Times descrie problema în termeni neți: prin această înțelegere, „Washingtonul a declanșat la Seoul inevitabila întrebare: de ce Arabia Saudită da și noi nu?”.
Președintele Trump a afirmat că înțelegerea cu Riyadh este condiționată de normalizarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Israel, ceea ce, comentează publicația, „face îndoielnică intrarea ei în vigoare într-un viitor imediat”. Cu toate astea, disponibilitatea manifestată de SUA față de Arabia Saudită repune în discuție refuzul acesteia de a accepta dezvoltarea programului nuclear sud-coreean, care – pe plan civil – urmărește să-și dezvolte capacitățile pentru a acoperi nevoile energetice create de ascensiunea IA.
Mai mult, Arabia Saudită nu ar fi supusă unui program riguros de inspecții din partea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA), menit să asigure că tehnologia nu este folosită în scopuri militare. Prin contrast, Coreea de Sud acceptă de decenii un astfel de program de inspecții. În 2004, IAEA a deschis o investigație împotriva Coreei de Sud, acuzând experimente nucleare neautorizate.
În aceste condiții, notează New York Times, multe voci sud-coreene consideră că țara ar trebui să-și dezvolte propriul program de îmbogățire a uraniului – sau o „latență nucleară”, adică abilitatea de a dezvolta rapid arme nucleare, în caz că, „din pricina diplomației tranzacționale a D-lui Trump, nu va mai putea avea încredere în garanțiile americane de securitate, cunoscute ca «umbrela nucleară»”.
În final, „deși pericolul ca Seoulul să rupă rândurile este, probabil, destul de mic, având în vedere că o coordonare strânsă cu Washingtonul pe politicile de intimidare… a permis decenii întregi evitarea unui război major în Peninsula Coreeană”, presiunile pentru construirea unei „apărări autonome” – care să conțină și o dimensiune nucleară – cresc în Coreea de Sud, cu o susținere tot mai puternică din partea clasei politice și a publicului.
Sursele în text.
