Sinarhia (XIII). Pace prin „Sănătate”: OMS

„N-am avut niciodată un număr suficient de persoane, nicăieri în lume, care să fie suficient de eliberați de aceste simptome nevrotice care fac războiul inevitabil. Toți psihiatrii știu de unde vin aceste simptome… cauza constantă… distorsiunea psihologică de bază… numitorul comun al tuturor civilizațiilor și singura forță psihologică capabilă să producă aceste pervertiri ale moralei este conceptul de bine și rău. Preț de prea multe generații ne-am lăsat înrobiți de conceptul de păcat. Am înghițit tot felul de certitudini otrăvite băgate pe gât de părinții noștri, de educatorii de la școlile de duminică și cele normale, de preoți, de ziare și de alții care au un interes bine înrădăcinat să ne controleze… Mutilarea inteligenței prin aceste bandaje strânse ale credinței, în numele virtuții și salvării sufletului, este la fel de vizibilă ca mutilarea picioarelor la fetițele din China, în numele concepției locale despre frumusețe… [T]rebuie să încetăm să mai învățăm copiii moralitate și diferența dintre bine și rău, protejându-le, în schimb, integritatea intelectuală…”

Brock Chisholm, primul director general al OMS, „The Psychiatry of Enduring Peace and Social Progress – The Responsibility of Psychiatry” (1946)

Așa cum explicam într-un episod anterior, principalul mandat al Organizației Națiunilor Unite (ONU) a fost asigurarea păcii și securității mondiale. În ciuda intențiilor inițiale, însă, ONU nu a fost dotată cu Puterea de a-și îndeplini acest mandat (forțe armate și arsenal propriu, monopol nuclear, ba chiar un monopol mondial pe capacitatea de a face război, așa cum propunea Bertrand Russell).

Ce a păstrat, însă, ONU a fost poziția de Autoritate – o poziție superioară celei a Puterii, în schemă sinarhică. Autoritatea este cea care formulează principiile în sens larg spus „etice” care guvernează toate aspectele vieții în Imperiul Mondial; Puterea este doar cea care pune aceste principii în aplicare.

Iar această „etică”, având în vedere mandatul ONU, trebuie să fie una care să asigure pacea și securitatea la nivel mondial. Cum? În primul rând prin aceea de a fi adânc însușită de întreaga omenire. Într-o lume perfect omogenizată, în care toți oamenii gândesc la fel, războiul dispare – ar fi argumentul. Incidental, aceeași omogenizare este o condiție obligatorie la instaurarea statului mondial – lucru spus și de Saint Yves d’Alveydre în ale lui revelații sinarhice; și de Round Table, planificatorii Celui de-al Treilea Imperiu britanic, cel global; și de Julian Huxley, cel care, ca fondator și prim director general al UNESCO, a formulat principiile generale, cadrul de dezvoltare al acestei noi „etici”, sub eticheta de „umanism universal”.

UNESCO avea misiunea de a-și disemina viziunea folosind toate mijloacele puse la dispoziție de gigantul său domeniu de competență: „Educație, Știință, Cultură” – de la manuale școlare la lucrări de înaltă specialitate; de la grădiniță la universitate și, mai departe, prin „învățarea pe tot parcursul vieții”; prin radio, prin presă, prin cinema etc.

Dar sarcina de a impregna întreaga omenire cu acel conglomerat de teorii dubioase care își propunea să înlăture nu doar secolele de tradiție și înțelepciune omenească ale unor întregi civilizații, ci Revelația însăși, era una gigantică. Nu se putea baza doar pe „propaganda pozitivă”, cum îi spunea Huxley; era nevoie și de o propagandă „negativă”: un atac viguros la adresa dușmanilor declarați ai umanismului evolutiv și statului mondial.

Dușmanii Statului Mondial

Cine sunt acești dușmani ai statului mondial este limpede și a fost de la început. În faimosul lui tom, „The Secret Teachings of All Ages”, dar și în multele lui monografii pe subiect (inclusiv „Destinul secret al Americii”, 1944), eruditul ocultist Manly P. Hall susține fără ocolișuri că Marea Lucrare (construirea Imperium Mundi ocult ori „sinarhic”) urmărește construirea „unui stat mondial”, care necesită dizolvarea statului național; iar principala piedică în calea acestui proiect milenar a fost (și este) creștinismul.    

Fondatorii sistemului ONU au denunțat aceiași dușmani ai globalismului. Bertrand Russell identifica Biserica drept principalul inamic al progresului moral; H.G. Wells vedea în statul național sursa războiului și o piedică în calea statului mondial științific; Julian Huxley căuta o „religie fără Revelație” și definea conflictul principal al epocii ca fiind cel dintre naționalism (stat național suveran) și internaționalism („o unică suveranitate”, aparținând statului mondial); Aldous Huxley, care considera că drogurile psihedelice sunt „creștinism fără lacrimi”, afirma cu toată încrederea că:

„Dumnezeu nu este compatibil cu mașinăriile, medicina științifică și fericirea universală. Trebuie să alegi. Civilizația noastră a ales mașinăriile și medicina și fericirea”.

În caz că, totuși, civilizația „noastră” nu face de bună voie această alegere, nu optează voluntar pentru viziunea și mașinăriile și medicina și „fericirea” Imperiului Universal, ea trebuie forțată s-o facă. O metodă bine rodată în ultimii ani este amenințarea cu „criza globală” (e.g., duetul climate change /covid a fost folosit pentru a fuziona agenda Forumului Economic Mondial, „Marea Resetare”, cu Agenda 2030, rezultând, în 2024, în „Pactul Viitorului”).

Dar a existat și un efort susținut și frontal de erodare, denigrare și, în final, eradicare a religiei (în special a creștinismului), statului național și tradițiilor asociate acestora, care au fost declarate sursă primă a războiului – și, ca atare, parte din acele lucruri pe care ONU trebuia să le corecteze pentru a asigura pacea mondială.

Iar una dintre agențiile ONU care s-a ocupat de la bun început de acest atac frontal a fost – surprinzător, poate – Organizația Mondială a Sănătății (OMS), care, ca și ONU, ca și UNESCO, are tot misiunea de „a asigura pacea mondială”. De data asta, prin intermediul „sănătății” – adică, așa cum se va vedea, prin patologizarea acelor tradiții, convingeri și credințe care se opun globalismului.

„Starea de bine”

OMS a fost înființată formal, ca agenție specializată autonomă în sistemul ONU, în 1948, când a intrat în vigoare Constituția sa, elaborată și semnată, însă, încă din 1946. Așa cum explică în detaliu primul volum al istoriei sale oficiale („The First Ten Years of the World Health Organization”, 1958), OMS a continuat și extins eforturi anterioare de cooperare internațională în domeniul sanitar, eforturi care avuseseră ca principală preocupare combaterea bolilor epidemice.

OMS și-a depășit, însă, cu mult predecesoarele, atât în aria de preocupări, cât și în intenții și scopuri. Constituția OMS a inclus de la început și include și astăzi o definiție a „sănătății” care iese complet din granițele a ceea ce înțelegem, în mod uzual, prin obiectul de activitate al unui medic:

„Sănătatea este o stare de complet bine fizic, mental și social și nu doar o simplă absență a bolii sau a infirmității”.

Observăm de la bun început un salt colosal. Nu este vorba de „sănătate”, ci de o mult mai acoperitor-insidioasă „stare de bine” – termen definit azi de OMS ca „stare pozitivă”, care nu este doar a individului, ci și a societății, și „include calitatea vieții și abilitatea persoanelor și societăților de a contribui la lume cu un sentiment al sensului și direcției”. Am depășit, altfel spus, din prima, granițele medicinei, ieșind în vastele teritorii nu doar ale unei etici, ci chiar ale unei teologii.

Mai departe: „sănătatea” fizică a individului nu este doar absența bolii sau infirmității fizice, ci o „stare de bine” dincolo de acestea. În alți termeni, poți fii „bolnav” fără să nu ai nicio boală; „asimptomatic”, ca să folosesc un termen la modă acum doar câțiva ani.

Iar individul trebuie să fie „sănătos” nu doar fizic, ci și „mental”, iar asta este ceva dincolo de simpla lipsă a bolii mintale și diagnosticului clinic. „Sănătatea mentală”, ne lămurește tot OMS, înseamnă „o stare activă de bine psihologic și emoțional” constituită din patru „piloni”: realizarea propriului potențial; gestionarea stresului; productivitate; contribuție la comunitate. În fine, această „stare de bine” atât fizică, cât și mentală, trebuie să fie „completă”.

Per a contrario, persoana care nu se bucură, concomitent și „activ”, de toate aceste binecuvântări fizice și „mentale”, ori nu o face „complet”, poate fi calificată oricând drept „nesănătoasă”.

Ce poate cauza „nesănătatea” la om este, printre altele, lipsa „stării de bine” la nivelul societății, care se determină după „gradul de reziliență, după măsura în care societatea poate construi o capacitate de acțiune și nivelul de pregătire necesar pentru depășirea dificultăților”. Traducând jargonul birocrației globaliste într-o limbă normală, asta înseamnă că societatea trebuie să fie, preventiv, „sigur și eficient”, imunizată față de orice posibil pericol – că este el virus ori „ingerință străină” ori invazie dușmană.

O filosofie perfect ilustrată de politici UE precum acea inoculare preventivă împotriva dezinformării („prebunking”) anunțată de Ursula von der Leyen în 2024, ori de programele integrate de tip SAFE care promit, cu prețul libertății și bunăstării noastre, să ne apere, prin fuzionarea laturii civile cu cea militară într-o abordare „whole-of government” și „whole-of-society”, robust și simultan, de toți cei patru călăreți ai Apocalipsei, recte: zise pandemii; evenimente climatice extreme; război propriu-zis; și război hibrid (care include „influențele străine” și „dezinformarea”).

Lipsa „stării de bine” a societății creează indivizi „nesănătoși”. OMS s-a îngrijit să stabilească și definească „Determinanții Sociali ai Sănătății” (Social Determinants of Health, SODH) ca fiind „acele condiții în care oameni se nasc, cresc, trăiesc, muncesc și îmbătrânesc, precum și setul mai vast de forțe și sisteme care modelează condițiile vieții de zi cu zi”.

Un astfel de SODH este, de pildă, „contextul socioeconomic și politic”, incluzând clasa socială, sexul, etnia/rasa, educația, ocupația și venitul, plus: tipul de guvernanță, politicile economice și sociale (muncă, locuință, teren), politici publice (în domeniul educației, sănătății și protecției sociale) și valorile culturale și societale. Inutil, poate, de menționat că și „schimbarea climatică” este un SODH; și încă unul tragic „interconectat cu inegalitatea de gen”. Putem acuza OMS și Autoritatea superioară, ONU, de orice, dar nu de lipsa avântului exhaustiv.

Brock Chisholm

Ne-am putea închipui că OMS a ajuns abia mult mai târziu să-și definească atât de fără de margini tarlaua; că dezvoltările incluse mai sus sunt devieri contemporane. Dar am greși – așa cum am greși rupând legătura între postumanismul de azi și „umanismul evolutiv” al lui Huxley, întrucât ea este una ombilicală.

Această definiție inadmisibil de largă a „sănătății” a fost inclusă în Constituția OMS de la facerea ei, în 1946, iar sensul ei a fost făcut suficient de limpede de chiar cel care a scris-o, primul director general al OMS, general-maiorul Brock Chisholm (1896-1971), proeminent psihiatru canadian și director al serviciilor medicale ale armatei canadiene în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial (primul psihiatru care a ocupat o asemenea funcție într-o armată).

Ce l-a inspirat pe Chisholm la o abordare atât de fără limite a „sănătății” a fost dubla lui convingere că, pe de o parte, „lumea era bolnavă, iar bolile de care suferea se datorau în mare parte perversiunii omului, incapacității lui de a trăi în pace cu sine însuși”, și, pe de alta, că  datoria de a „repara lumea” revenea, mai presus de oricine altcineva, psihiatrilor.

Chisholm și-a făcut publice pozițiile cu privire la religie (în particular creștinism), morală și etică, tradiție (inclusiv familială) și stat național, precum și despre rolul psihiatriei în societate încă din timpul războiului. Multă lume s-a scandalizat, dar – prezentându-l ca „gânditor radical”, într-o aură aproape eroică – puterile zilei l-au ales, totuși, în 1946, să conducă efortul de înființare a OMS, numindu-l, apoi, primul director general al agenției.

În același an, 1946, revista Psychiatry publica textul foarte instructiv al unei conferințe ținute de Chisholm sub titlul „Răspunderea psihiatriei”, devenit poate cel mai cunoscut eseu al lui (vezi motto).

Deplângând masacrele Celui de-al Doilea Război Mondial, Chisholm avertiza că, dacă lumea se întorcea la „tipul de viață și societate pe care am avut-o înainte de război, la viața noastră pașnică, ocupându-ne de îmbunătățirea societății la nivel local, ori de politică, ori de psihoterapie, după caz”, o nouă conflagrație – „în 15, poate 20 de ani, dacă avem noroc” – era inevitabilă. A doua opțiune a omenirii era o pregătire serioasă pentru următorul război, incluzând nu doar înarmarea, ci și instruirea copiilor într-un spirit „ucigaș” de la cele mai fragede vârste.

Sau – preferința lui Chisholm – omenirea putea începe efortul de a modifica, dacă nu chiar complet „natura umană”, măcar „expresia comportamentală a acestei naturi”.

Asta pentru că Chisholm vedea războiul ca pe un rezultat al „naturii umane” – sau, mai precis, al unor anumite aspecte ale acestei naturi, pe care Chisholm le descrie ca „nevoi nevrotice” manifestate de omenire de-a lungul generațiilor („prejudecăți, izolaționism, abilitatea de a crede în lucruri nerezonabile pe un fond emoțional și din lipsa gândirii critice, dorința excesivă de avere sau putere, frica excesivă de alții, credința în destinul de a-i controla pe alții, dorința de răzbunare, capacitatea de a evita să vadă și confrunte realități neplăcute și a lua măsuri să le rezolve”).

Dacă voia să evite războiul, omenirea trebuia să elimine aceste „simptome ale nevrozei” pe scară largă din societate. Iar, pentru asta, trebuiau eradicate sursele „bolii”, pe care Chisholm le plasează ferm în terenul religiei, tradiției și statului național.

Rădăcina tuturor relelor

Religia este cauza primă a războiului, acea „distorsiune psihologică de bază” care „se găsește în fiecare civilizație”. Deși vorbește despre religie în general, este evident că Chisholm se referă în particular la creștinism, cu al său concept de păcat (care a „înrobit omenirea timp de generații”), cu al său „concept de bine și rău” („o otravă descrisă acum multă vreme și despre care am fost avertizați ca «fructul pomului cunoașterii binelui și răului»”) care „pervertește morala” și trebuie eliminat din educația copiilor.

Chisholm, trebuie spus, se considera creștin; era, ca multe alte figuri proeminente ale civilizației occidentale, mai ales anglo-saxone (de la Isaac Newton la Charles Darwin și de la John Adams și Thomas Jefferson la Neville Chamberlain) adept al unitarianismului, care respinge Treimea și divinitatea lui Iisus Hristos, pe care îl consideră, ca și teosofia, doar un mare învățător.

În viziunea lui Chisholm, binele și răul sunt invenții ale Bisericii; omul trebuie să trăiască potrivit unei „morale naturale”, care ar fi existat la „omul primitiv”, care „este mai moral în sens social decât omul civilizat”. Îl deranja, în special (ca și pe frații Huxley și urmașii lor ideologici), inhibiția sexuală indusă de morala catolică; „eliminarea tensiunilor din dezvoltarea sexuală” era o condiție obligatorie pentru o „dezvoltare socială eficientă” (obsesie freudiană care a făcut enormă carieră în Școala de la Frankfurt și a devenit azi piesă centrală în „dreptul la sănătate” și „egalitatea de gen”).

De fapt, pe Chisholm îl deranja, faimos, chiar și Moș Crăciun; în noiembrie 1945, declara, la Ottawa (citat fiind de The New York Times), că, „în era atomică, este cu totul greșit să-i înveți pe copii să creadă în Moș Crăciun”:

„Orice copil care crede în Moș Crăciun are capacitatea de gândire permanent vătămată… el va deveni tipul de om pe care-l apucă brusc durerile de spate când are de făcut o treabă grea și care refuză să gândească realist în fața amenințării războiului”.  

Prejudecăți criminale

Alături de religie și Moș Crăciun, ca factori dirimanți la adresa păcii mondiale, Chisholm punea „prejudecățile părinților” – adică, pe scurt spus, tradițiile „locale” de orice natură (morală, etică, religioasă, familială, comunitară, națională) transmise copiilor de bunici, părinți, educatori, preoți; în familie, școală, biserică – și care, perpetuând credințe eronate, neștiințifice, chiar iraționale, împiedică omenirea să se „maturizeze” și, prin urmare, o împing periodic spre războaie tot mai nimicitoare.

O educație corectă, după Chisholm, este cea în care copiilor li se inculcă ideea că sunt parte dintr-o comunitate globală, interconectați cu toți ceilalți membri ai umanității prin „natura umană” – concepută ca o etică universală la care orice individ ar adera dacă mintea lui nu ar fi „mutilată” de ideile generațiilor anterioare. Idei care se regăsesc și azi în programele educaționale UNESCO.

O altă preocupare majoră pentru Chisholm – malthusian și el ca mai toți fondatorii Imperiului Universal – era controlul populației: populația creștea prea mult și prea repede, avea Chisholm convingerea, ceea ce ridica „rata de boală emoțională și fizică și crea condițiile care conduc la război”. Se impuneau metode de control ferme și inovatoare. Una dintre ele era reforma profundă a „sistemelor de valori din jurul sexului, căsătoriei, fertilității și reproducerii” (convingere împărtășită proactiv de cercurile internaționaliste, așa cum arătam în episoadele anterioare).

Psihiatrul, salvatorul omenirii

Iar răspunderea de a face aceste reforme fără de care omenirea urma să fie distrusă de următorul război mondial le revenea ferm psihiatrilor:

„Dacă este ca rasa (umană) să fie eliberată de povara mutilantă a binelui și răului, atunci numai psihiatrii sunt cei care își pot asuma această responsabilitate. Asta este provocarea la care trebuie să răspundem. Dacă psihiatrii decid să nu facă nimic și să continue doar cu psihoterapia, un efort futil, atunci vor purta răspunderea pentru această decizie și rezultatele care vor decurge din aceasta… Împreună cu celelalte științe umane, psihiatria trebuie acum să decidă care va fi viitorul imediat al rasei umane. Nimeni altcineva nu o poate face. Iar aceasta este principala responsabilitate a psihiatriei.”

Trăgând concluziile care se impun, asistăm la o patologizare fățișă a tradiției (morală, etică, religioasă, națională). O societate care cultivă aceste tradiții este „nesănătoasă”, incapabilă să asigure membrilor ei acea „stare de bine” – socială, fizică și mentală – necesară pentru evitarea, poate chiar eradicarea, războiului. Iar indivizii care aderă la aceste tradiții sunt „nevrotici” și poartă în ei germenele conflagrației mondiale. Nu sunt boli psihice; nu există niciun diagnostic clinic – dar nici nu este nevoie; câtă vreme sănătatea este redefinită ca „stare de bine”, este de ajuns un presupus malaise pentru a legitima intervenția psihiatrului – atât la nivel individual, cât și la nivelul întregii societăți.

Ideile lui Brock Chisholm au un corespondent în lucrările Școlii de la Frankfurt, care lucra la New York începând cu anii treizeci și producea lucrări despre cum familia patriarhală tradițională este un „agent” al statului autoritar (Erich Fromm, „Studien über Autorität und Familie”, 1936); despre „populism” ca patologie; despre „personalitatea autoritară”, cea care are un „potențial fascist” identificabil, per total, prin adeziunea la tradiție (Theodor Adorno, Max Horkheimer et co., „The Authoritarian Personality”, 1950).

Astăzi, se scriu studii despre „starea de spirit fascistă” (adică, direct spus, opoziția la globalism), asociată cu nativismul și xenofobia; cu trauma cauzată de pierderea tradiției; cu „narcisismul distructiv”, individual sau colectiv, „frici oedipiene”, „paranoia” sau, direct, o „criză a sănătății mintale”, însoțită, culmea, și de o inacceptabilă „mișcare anti-psihiatrie”. Există o „latură întunecată a patriotismului” care relevă „disfuncții emoționale”. Per total, ca să citez un articol apărut în Psychology Today în 2020, „iluzia identității naționale trebuie depășită” și înlocuită cu un „trans-naționalism” – pentru că „problemele noastre cele mai serioase nu au granițe: pandemia de covid și schimbarea climatică ne afectează colectiv” – inclusiv, după cum spune OMS, ne afectează sănătatea mintală. Cât despre credința religioasă, ea poate crea psihoză. Toate aceste „probleme mintale” sunt, desigur, de competența psihiatrilor.

Tavistock

În ciuda abordărilor lui totalitar-distopice (care sunt trecute la vagul capitol „controverse”) Chisholm a rămas o figură apreciată. Într-un glorios articol din 1952, The New York Times îl numea „doctorul-șef al speciei umane”, iar o apologie mai recentă (2023) se întreabă dacă Chisholm a fost „primul gânditor postmodern sau un om al epocii sale” – ceea ce spune tot ce ai nevoie să știi și despre una, și despre cealaltă.

Dar Chisholm nu era nici pe departe un „radical” izolat; el făcea parte dintr-o întreagă mișcare care vedea în psihiatrie un mijloc de control social.

Cercul din care provenea Chisholm era asociat cu notoria instituție britanică Tavistock, creditată cu inventarea „psihiatriei sociale” (și, după mulți cercetători, a „spălării pe creier” și războiului psihologic asupra populației civile, în formă modernă). Spațiul nu permite decât o schiță, care nu va include și „teoriile conspirației”.

Înființată în 1920, Clinica Tavistock a avut inițial ca temă studiul efectelor bombelor asupra soldaților din Primul Război Mondial. Primul director al clinicii, Hugh Crichton-Miller, a făcut muncă de pionierat în domeniul îmbinării nevoilor fizice și psihice ale pacientului pentru a atinge, cum ar spune OMS, „starea de bine”.

Între 1933 și 1947, stabilimentul a fost condus de Dr. John Rawlings Rees (la care voi reveni mai jos), prietenul și colaboratorul lui Brock Chisholm. Experimentele lui ca psihiatru militar îl conduseseră pe Rees la concluzia că nevroza poate fi indusă și poate fi o metodă de control al comportamentului uman.   

Una dintre cele mai importante influențe la Tvistock în anii războiului a fost psihiatrul Kurt Lewin, autor, printre altele, al conceptelor de „dinamică de grup” și „gândire de grup”; al ecuației de bază a psihologiei sociale, potrivit cu care comportamentul uman este o funcție a persoanei în mediul său; și al teoriei procesului de schimbare, care descrie modul în care o persoană poate fi determinată să-și schimbe credințele cele mai profunde.

În 1947, cu finanțarea oferită de Fundația Rockefeller, clinica a fost reorganizată ca Tavistock Institute of Human Relations, desfășurând, de-a lungul deceniilor, diverse experimente psihologice de masă;  actualmente, funcționează ca institut de cercetare, consultanță și formare pentru organizații, inclusiv guvernamentale. Clinica Tavistock, cu rol de „clinică de gen” în sistemul de sănătate britanic, a fost obligată să-și închidă activitatea în 2024 din cauza modului ilegal în care administra tratamente de „schimbare de sex” unor adolescenți.

Federația Mondială pentru Sănătate Mintală

Brock Chisholm făcea parte integrantă din aceste cercuri și, așa cum menționam mai sus, era prieten bun cu John Rawlings Rees. La o întrunire restrânsă organizată la New York în 1946, cei doi au decis înființarea unei organizații internaționale de psihiatrie care să funcționeze în paralel cu OMS, dar în ca entitate privată (ONG).

Momentul ales pentru înființarea acestei organizații, numită „Federația Mondială pentru Sănătate Mintală” (World Federation for Mental Health – WFMH), a fost extrem de importantul Congres Internațional de Sănătate Mintală, organizat, în 1948, la Londra, în chiar sediul ministerului britanic al sănătății.

Tema congresului a fost „Sănătate mintală și cetățenie mondială” (Mental Health and World Citizenship) iar scopul, acela de „a explora modul în care dezvoltarea sănătoasă a personalității este legată de mediul familial și instituțiile sociale, cu scopul prevenirii conflictelor globale și promovării păcii după Cel de-al Doilea Război Mondial”.

Așa cum relata coordonatoarea delegației americane la acest congres, Nina Ridenour („Mental Health in the United States: A Fifty Year History”, 1961), decizia de înființare a WFMH a fost luată la recomandarea OMS și UNESCO (cu Chisholm și Huxley prezenți la congres), „pentru că aveau nevoie de o organizație non-guvernamentală cu care să coopereze în domeniul sănătății mintale”. WFMH, prima organizație internațională de sănătate mintală afiliată formal la ONU (rămasă și singura, până spre sfârșitul anilor 1990), a colaborat foarte strâns cu aceste două agenții, fiind „în poziția de a influența unele dintre deciziile ONU și anumite aspecte ale programelor sale”.

Documentul fondator al WFMH – intitulat, ca și congresul, „Sănătate Mintală și Cetățenie Mondială” – definește „cetățenia mondială” în termenii unei „umanități comune” și declară că „scopul final al sănătății mintale este acela de a ajuta oamenii să trăiască împreună cu semenii lor într-o lume unită”. Psihiatria are rolul de a ajuta oamenii să dobândească o „loialitate față de lumea întreagă”, în locul celei față de o națiune sau un grup etnic particular.

Potrivit unei analize mai recente (2004), WFMH s-a ocupat, de-a lungul deceniilor, de aspectele de sănătate mintală ale păcii și drepturilor omului, beneficiind de libertatea oferită de statutul de ONG pentru formula și promova politici pe care organizațiile guvernamentale sau inter-guvernamentale ar fi găsit dificil să le afirme. Ceea ce poate explica de ce era necesară o dublură privată a OMS.

John Rawlings Rees

Primul director al nou-înființatei Federații a fost chiar John Rawlings Rees (1890-1969), proaspăt plecat din postul de director al Clinicii Tavistock.

Cariera de psihiatru militar al lui Rees a fost cel puțin la fel de stelară cu cea a lui Chisholm. În Cel de-al Doilea Război Mondial, ca general de brigadă, condusese serviciul britanic de război psihologic. Lui Rees i-a revenit misiunea de a-l supraveghea psihiatric pe Rudolf Hess, mâna dreaptă a lui Hitler, după misterioasa lui fugă în Scoția, în mai 1941; rezultatele atențiilor acordate de Rees s-au văzut în strania prestație lui Hess la Nürnberg.

Ca și Chisholm, acorda un rol enorm în societate psihiatrilor. Spre deosebire de Chisholm, însă, Rees – care nu conducea o organizație publică, ci una privată – și-a permis să spună exact cum vedea el această intervenție a psihiatrilor în misiunea lor pentru pace și securitate.

În primul rând, Rees voia „o legislație care să facă posibil ca fiecare om, din fiecare grup social, să primească tratament atunci când are nevoie, chiar dacă nu și-l dorește, fără să mai fie necesară invocarea legii”.

Existau, totuși, niște criterii; Rees era eugenist, astfel că principalii beneficiari ai tratamentelor psihiatrice urmau a fi „grupurile constitutiv inferioare, cei zece la sută psihopați care există în fiecare comunitate” (oh, ironia).

Un alt rol major al psihiatrilor era, după Rees, acela de a aloca persoanelor rolul în societate, potrivit abilităților lor; psihiatrii puteau crea „harta nevrozelor” în orice domeniu de activitate și mecanismele de filtrare care să elimine neaveniții. (Greviștii, de exemplu, erau, după Rees, nevrotici).

În viziunea lui Rees (ca și a lui Chisholm), pentru o „adevărată” sănătate mintală, societatea trebuia să treacă printr-o transformare totală, iar psihiatrii erau singurii capabili să o genereze, penetrând toate domeniile de activitate:

„Viața publică, politica, industriile, toate astea trebuie să facă parte din sfera noastră de influență… Dacă este să infiltrăm activitățile profesionale și sociale ale altora trebuie să imităm regimurile totalitare și să organizăm un fel de coloană a cincea! Dacă vrem ca ideile superioare despre sănătate mintală să progreseze și să se răspândească, noi, ca vânzători ai acestor idei, trebuie să ne pierdem identitatea… Așa că hai să devenim cu toții, în secret, membrii ai acestei coloane a cincea…”

De fapt, Rees era atât de convins că de rolul benefic al psihiatrilor, singurii capabili să asigure niște „fundații excelente” statului, încât ar fi preferat ca acești să-și desfășoare activitățile în mod public, și nu oricum, ci, așa cum le spunea unor psihiatri militari americani în 1945, prin „niște trupe de șoc” – „echipe mobile de psihiatri care să aibă libertate totală de mișcare” și să aplice „tratamentele” necesare, cu sau fără voia indivizilor vizați.

„Sănătatea” și cibernetica

Dar cercul celor pătrunși de aceste idei despre „sănătate” – individuală și socială – nu se termina la Tavistock. Organizatorul Congresului Internațional de Sănătate Mintală din 1948, cu tema „Sănătate Mintală și Cetățenie Mondială”, a fost nimeni altul decât Montagu Norman, eminența cenușie a finanțelor europene interbelice și unul dintre marii arhitecți ai Imperiului Universal

Ca și alte figuri proeminente cu care ne-am întâlnit în această serie, Norman suferea de căderi nervoase severe, în urmă cărora a fost nu o dată internat în clinici psihiatrice. În plus, era un ocultist extravagant, convins că are capacitatea de a trece prin ziduri. Condiții în care poate fi de înțeles că, în 1944, după ce a demisionat din funcția de președinte al Băncii Angliei, Norman a înființat Asociația Națională Britanică pentru Sănătate Mintală, unde a numit-o vice-președintă pe soția lui, activista feminist-eugenistă Priscilla, despre care nu știu cât ajută să spun că era fiica lui Robert Reyntiens, aide-de-camp al regelui genocidal Leopold al II-lea al Belgiei.

Acest congres a rămas în istorie ca moment crucial în nașterea „medicinei mintale” moderne. Iar, printre mulții participanți de seamă la acest congres s-a numărat și Frank Fremont-Smith (numit cu acea ocazie la conducerea WFMH, alături de Rees), directorul medical al unei fundații americane (Josiah Macy Jr. Foundation) create în anii 1930 de apropiați ai familiei Rockefeller.

Fremont-Smith este cel care, în 1942, a organizat prima, faimoasă, Conferință Macy, la care s-au pus primele baze ale ciberneticii. Punctul cel mai important al conferinței (la care au participat psihiatri, psihanaliști, matematicieni, specialiști în științe sociale, dar și cuplul de antropologi colaboratori ai CIA în diverse operațiuni de război psihologic Gregory Bateson și Margaret Mead) a fost prezentarea neurofiziologului Arturo Rosenblueth despre „mecanisme teleologice” „cauzalitate circulară” și „feedback”, publicată ulterior, împreună cu Norbert Wiener (fondatorul ciberneticii) și Julian Bigelow (pionier în ingineria computerelor), în crucialul volum „Behavior, Purpose and Teleology” (1943).

Între 1946 și 1953, au urmat alte nouă astfel de Conferințe Macy, considerate  „cele mai importante întruniri intelectuale cu scopul de a înțelege controlul comportamentului uman”.

„Cibernetica” (de la kybernētēs – cârmaci, guvernator), pe care Bateson o descria drept „cea mai mare îmbucătură pe care a luat-o omul din mărul cunoașterii în ultimii două mii de ani”, este știința comunicării și controlului în sistemele vii (om, animal, creier, organism), mașini (computere, sisteme mecanice) și structuri sociale. Creierul omenesc este considerat doar o mașină complexă care poate fi programată, controlând, astfel comportamentul uman, la nivel individual și de grup.

Astfel că, în final, întreg sistemul de control al omului și societății prin așa-zisa „sănătate” a fost creat în același timp și în aceleași cercuri. Chisholm a spart granițele medicinei, înlocuind conceptul de „sănătate” fizică și mintală cu cel de „stare de bine”, în care intră și factori sociali – inclusiv sistemul de valori al societății.

Dacă „sănătatea” include factori sociali, ea nu poate fi determinată numai din interior; ea devine, din ceva ce omul are, ceva ce este evaluat din exterior. Instituțiile sunt cele care evaluează „starea de bine”, o măsoară față de un standard și stabilesc dacă este sau nu adecvată. Unele sisteme de valori sunt, potrivit standardului, profund dăunătoare societății (naționalism, moralitate tradițională, religie – potrivit lui Chisholm și Rees), astfel că prezența lor poate fi calificată ca patologie, intrând în sfera de competență a psihiatriei.

Evaluarea „stării de bine” individuale și sociale se face azi prin metodele ciberneticii, care pretinde că poate modela orice sistem, inclusiv mintea umană. Așa cum spunea Bateson, însă, mintea umană este interconectată în sistemul social și ecologia planetară, cu care comunică prin „bucle de feedback”. Astfel că „sănătatea” umană este interconectată cu „sănătatea” tuturor celorlalte sisteme de pe pământ: One Health – One Planet – One Mind.

O sănătate astfel „integrată” nu lasă loc vieții private; nimic nu scapă definiției, deci standardului. Cine definește sănătatea integrală este cel care definește funcționarea adecvată a ființei umane – nu doar fizic, ci și „mental” și, deci, metafizic.

Pentru ca un om să fie „sănătos”, el trebuie să fie într-o armonie organică, desăvârșită, cu întreg acest agregat, bifând minuțios toți indicii stabiliți de Autoritate, pe toate planurile și în toate domeniile.

În final, însă, oricât s-ar conforma un individ, acea „stare de bine” integrală nu poate fi atinsă; omul este doar un nod într-un sistem care include întreaga societate și întreg mediul natural – o variabilă printre altele. Un veșnic proiect în lucru față de un ideal imposibil de atins – insuficient, deci, și permanent expus sancțiunii. La fel și societățile, devenite și ele doar noduri în rețeaua planetară, în care „sănătatea” – socială, de astă dată – include și sistemele politice și economice, și clima, și biodiversitatea, și aciditatea apelor oceanice.

Omenirea devine o masă „nesănătoasă” de potențiali delincvenți care, la nivel individual sau colectiv, amenință „pacea și securitatea” – motiv pentru care Imperium Mundi este imperiul supravegherii totale și perpetue.