Sinarhia (X). ONU: „Tetrarhia Universului”

„Nicio forță umană nu va putea vreodată să distrugă Națiunile Unite, pentru că Națiunile Unite nu este doar o clădire ori o idee; ONU nu este o creație a omului. Națiunile Unite este viziunea de lumină a Supremului Absolut, care, încet, dar sigur și fără greș, iluminează ignoranța, bezna vieții noastre de oameni.”

Robert Muller, secretar general adjunct ONU, My Testament to the UN (1992)

„Noi avem o rețea informală la ONU, un fel de subterană a umanității. Ea constă din aceia care sunt dedicați, care sunt treji, care se străduiesc să provoace nașterea Lumii Noi… Unii sunt conștienți de sursa lor de inspirație, alții nu. Ei sunt Karma Yogi zilelor noastre, cei a căror cale spirituală se împlinește prin acțiune…”.

Donald Keys, asistent al secretarului general ONU și reprezentant al ONU la World Association of World Federalists, Spirituality at the United Nations (1976)

Am prezentat, în ultimele câteva episoade, evoluția proiectului sinarhic Imperium Mundi în prima jumătate a secolului XX: Liga Națiunilor, eforturile de federalizare a Europei și infiltrarea Americii, ajungând în pragul constituirii Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Istoria oficială reține că, în 1945, o lume disperată căuta soluții pentru a pune capăt războiului. Apariția armei atomice făcea această căutare obligatorie, pentru că un război nuclear ar fi însemnat desființarea omenirii. De notat ar fi că, ironic, Carta ONU s-a semnat cu alai pios de pace pe 26 iunie 1945, iar SUA a atacat Japonia cu bombe atomice o lună și jumătate mai târziu, în acel august; poate că trebuia trasă o lecție de-aici.

Continuând: motivați, deci, de frica de război și bombă atomică, niște oameni de stat cu mare viziune au profitat de oportunitate pentru a crea ONU – instrumentul potrivit pentru instaurarea păcii mondiale. Iar Rockefeller, complet dezinteresat – dincolo de pasiunea pentru pace – le-a făcut o donație de 8,5 milioane de dolari (cca. 14,6 miliarde astăzi) ca să-și cumpere terenul de aproape 73.000 de metri pătrați din buricul Manhattanului pentru sediu.

Realitatea fiind că, așa cum Liga Națiunilor se născuse în mintea Colonelului House și fusese transferată în cea a președintelui Woodrow Wilson încă din 1912, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial – căruia istoria îi atribuie rolul de factor declanșator pentru înființarea acestei instituții, și în cazul ONU, semnarea Cartei Națiunilor Unite nu a fost decât încununarea unui proces început înainte de izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial și „apariția” oricărei bombe nucleare.

Ceea ce nu înseamnă câtuși de puțin că Al Doilea Război Mondial nu a avut un rol esențial în crearea ONU. Așa cum arătam în episodul anterior, internaționaliștii ajunseseră încă de la început de secol la concluzia că numai un război le putea da ocazia de a reforma lumea potrivit propriilor viziuni. Intrarea Americii în acel Primul Război Mondial, în 1917, bifase acest pas, dar rezultatul – Liga Națiunilor – se dovedise un eșec, odată ce SUA refuzase afilierea și revenise la „izolaționism”. Al Doilea Război Mondial era o a doua oportunitate – și nu putea fi ratată.

SUA a intrat în război în decembrie 1941, la doi ani de la începerea ostilităților în Europa. A fost ea atrasă prin manevre și tertipuri? S-a scris mult pe subiect, iar dedesubturile acestei întreprinderi sunt prea enorme să fie acoperite aici. Dar faptul că și Churchill, și Roosevelt voiau ca SUA să iasă oficial din neutralitate este bine documentat istoric, le fel cum bine documentat este și faptul că aceștia comunicau în secret încă din 1939, când Churchill era Prim Lord al Amiralității (sau „Naval Person”, cum îl denumea, codificat, președintele). Parte din comunicarea lor era telefonică, pe linii transatlantice securizate și prin mesaje verbale purtate de reprezentanți personali, astfel încât posteritatea nu poate ști tot ce-au discutat. Deși sunt istorici care susțin că și ce știm ar fi de-ajuns.

„Globalismul”

Oricum ar fi, un proiect de asemenea magnitudine cum era reorganizarea lumii postbelice nu se putea baza exclusiv pe relația dintre Roosevelt și Churchill, oricât ar fi fost fost ea de specială și ei de titani. Iar intrarea Americii în război era doar o piesă, fie ea și esențială, în angrenaj.

Așa cum arătam în episodul precedent, cetățenii Americii nu erau mai dispuși la a-și preda suveranitatea unui guvern mondial în 1940 decât fuseseră în 1920, când Senatul respinsese participarea la Liga Națiunilor. Ceea ce însemna că poporul american avea nevoie de mai multă „educație” internaționalistă, lucru de care s-au ocupat CFR, marile fundații și tot mai vasta lor rețea de institute, think tank-uri și publicații.

După izbucnirea războiului în Europa, în toamna lui 1939, aceste eforturi s-au intensificat. În februarie 1941, magnatul Henry Luce (personaj major în rețeaua CFR) scria, în propria lui revistă, Life, că, dacă nu s-ar mai fi lăsat distrași de „idei moarte, ca izolaționismul”, americanii ar fi fost uluiți să afle cât de mult „internaționalism american” exista deja în lume („jazz american, filme de la Hollywood, jargon american, mașini și patente americane”).

Dincolo de pretinsa influență culturală cu care Luce încerca să-i scoată pe americani din carapace, sugestia centrală era, însă, că SUA trebuia să-și asume puterea reală, militară și politică, pe care o avea la nivel mondial (adică să intre în război):

„În domeniul politicii naționale, principala problemă a Americii a fost și este că, deși națiunea lor a devenit, în secolul XX, cea mai puternică și vitală națiune a lumii, americanii sunt incapabili, spiritual și practic, să se adapteze la această realitate. Prin urmare, au ratat să-și joace rolul de mare putere mondială – un eșec cu consecințe dezastruoase pentru ei și pentru omenire. Soluția la această problemă este următoarea: să ne acceptăm din toată inima această datorie și oportunitate, drept cea mai puternică și vitală națiune din lume, și, în consecință, să ne exercităm asupra lumii întregul impact și întreaga influență, pentru ce scopuri considerăm noi necesare și prin ce mijloace găsim noi de cuviință”.

La rândul lui, Roosevelt contribuia din plin la modelarea imaginarului colectiv american în vederea noii organizări a lumii. Mulți au spus că Roosevelt era un politician de geniu, ceea ce poate însemna multe lucruri. Un exemplu: la primul Crăciun de la intrarea SUA în război, în 1941, Roosevelt primise de la șeful statului major american, generalul George Marshall, un cadou foarte sugestiv: un glob pământesc enorm. (Churchill avea să primească și el unul identic de la generalul Eisenhower.) Glob care, montat la vedere în biroul președintelui, a devenit un reper constant în conversațiile lui cu jurnaliștii și fotografiile de presă.

În vara lui 1942, globul lui Roosevelt devenise deja faimos; revista Life titra: „Războiul global ne învață geografia globală”. Război global; lume globală. Sau „One World. One War”, cum se numea harta imprimată pe ecusoanele participanților la Conferința de înființare a ONU de la San Francisco – hartă creată încă din vara lui 1941.

De altfel, așa cum nota o analiză mai recentă, ideea de „globalism” și „istorie globală” a apărut, în acești termeni, „la mijlocul anilor 1940, iar nu în siajul neo-liberalismului din anii 1980”.

„Declarația Națiunilor Unite”

În paralel cu propaganda „globalistă”, se precipitau eforturile organizatorice. Astfel că primul document „ONU” a fost nu Carta Națiunilor Unite, semnată în 1945, ci „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la inițiativa SUA, de cele 26 de țări care luptau împotriva Puterilor Axei, pe 1 ianuarie 1942, când America intrase în război de nici o lună.

Istoricul Clarence Carson nota, în acest context, că:

„Roosevelt se străduia să evite erorile care făcuseră ca SUA să nu devină membru al Ligii Națiunilor. Intervenția lui este evidentă în eforturile de a face ca denumirea organizației să fie acceptată înainte de înființarea ei propriu-zisă.”

Potrivit manualelor, ideea acestei Declarații îi venise brusc lui Roosevelt cu două zile înainte de semnare, pe 29 decembrie 1941, când reprezentanții Aliaților erau adunați la Washington pentru Conferința Arcadia, prima mare conferință de strategie militară după intrarea SUA în război.

Legenda spune că, în acea zi, lovit de inspirație și nerăbdător s-o împărtășească aliatului lui, președintele a năvălit în camera lui Churchill (care era cazat la Casa Albă), unde – ca atâția alți vizitatori nenorocoși, de-a lungul vremii – l-a găsit pe prim-ministru gol pușcă, roz, zâmbitor și aburind, abia ieșit din baia lui fierbinte uzuală. În aceeași zi, Roosevelt, Churchill (după ce a catadicsit să se îmbrace) și Harry Hopkins, consilierul cel mai apropiat al președintelui, au elaborat, toți trei, textul documentului.

Povestea este foarte amuzantă, dar greu de înghițit. În memoriile sale, secretarul de stat al perioadei, Cordell Hull, notează că textul Declarației (în două versiuni, chiar) era gata de la jumătatea lui decembrie. Dacă Aliații nu au fost informați din vreme că urmează să fie invitați să semneze acest document în cadrul conferinței, este pentru că Roosevelt a mizat pe-o ambuscadă.

Semnând Declarația, țările se obligau la mobilizare totală (militară și economică) pentru efortul de război (ceea ce, la data respectivă, făcuseră numai URSS și, în mare parte, britanicii); și să nu încheie armistițiu sau pace separată cu inamicul. Lucruri care au ridicat multe sprâncene, pentru că depășeau cu mult limitele unei alianțe în care fiecare țară avea propriile limitări și interese. Multe țări au amânat semnarea până spre sfârșitul războiului; multe au exprimat rezerve.

În plus, Declarația Națiunilor Unite le cerea Aliaților să adere la principiile înscrise în Carta Atlanticului, faimosul document întocmit de Churchill și de Roosevelt la întâlnirea lor secretă din Golful Placentia (Newfoundland, în august 1941), când se vedeau pentru prima dată față în față, ca lideri de popoare. (Altminteri, se mai văzuseră o dată, în timpul unei vizite făcute de Roosevelt în Anglia, în 1918, când, potrivit relatării lui Roosevelt, Churchill „s-a purtat ca un nesimțit; o făcea pe șeful cu noi”).

Carta Atlanticului prezenta o viziune despre o lume postbelică a păcii, dezarmării, „completei colaborări economice”, a libertății mărilor – o reluare, din multe puncte de vedere, a „Celor 14 Puncte” prezentate de Woodrow Wilson ca principii generale pentru Liga Națiunilor.    

Dar existau cel puțin două puncte în Carta Atlanticului pe care nici Churchill nu putea să le accepte. Unul era „dreptul popoarelor de a-și alege forma de guvernământ sub care vor trăi”, cu restituirea „drepturilor suverane și de auto-guvernare” răpite lor cu forța, text în care Churchill vedea o amenințare directă cu privire la India – la care, spre deosebire de alți politicieni britanici ai perioadei, el n-ar fi renunțat nici în ruptul capului. Conflictul dintre înaltele principii și interesele imperiale era atât de evident, încât, mai târziu, la Ialta, de câte ori venea vorba despre „autodeterminare” pentru popoarele din Europa de Est, Stalin îl tachina pe Churchill spunând ceva de coloniile britanice.

Al doilea punct de fractură era „accesul în condiții de egalitate la comerțul și la materiile prime ale lumii” pentru toate popoarele „mari sau mici, victorioase sau învinse”, ceea ce suna foarte generos, dar, pentru Churchill, semnala sfârșitul sistemului imperial de preferințe instituit între Londra și dominioanele sale prin Acordurilor de la Ottawa (1932); adică, în esență, însemna sfârșitul Imperiului britanic. Mai târziu, Stalin a ridicat și el obiecții, având în vedere că URSS avea resurse naturale și nu intenționa să le împartă „în condiții de egalitate” cu tot restul lumii.

Motive pentru care nu-i deloc surprinzător că, în ciuda impresiei generale lăsate și de Roosevelt, și de Churchill, care ocoleau sistematic întrebările presei pe această temă, Carta Atlanticului rămăsese, de fapt, nesemnată.

Iar acum, când Carta i se punea din nou sub nas, prin intermediul Declarației Națiunilor Unite, Churchill a semnat numai sub rezerva că povestea cu „autodeterminarea” se aplica numai națiunilor ocupate de Puterile Axei, nu și coloniilor și teritoriilor britanice. URSS a semnat Declarația numai după ce Roosevelt l-a convins pe Stalin că adeziunea lui la aceste principii i-ar fi atras mai mult sprijin politic în Statele Unite.

Cât despre de Gaulle, el a refuzat furios întreaga schemă pe motiv că, spre deosebire de atâtea alte guverne în exil, care semnau pentru țările lor ca guverne oficiale (belgienii, cehoslovacii, polonezii, olandezii etc.), Francezii Liberi erau trecuți în listă ca „autoritate”, iar nu ca „guvern”. Asta pentru că SUA nu voia să lezeze cumva guvernul de la Vichy, cu care întreținea încă relații diplomatice (și-avea s-o facă până hăt, în noiembrie 1942). Franța – prin guvernul provizoriu al lui de Gaulle – a semnat Declarația Națiunilor Unite abia în decembrie 1944, după Eliberare.

Carta ONU

În ciuda acestor neajunsuri, Declarația Națiunilor Unite marcase un moment de coagulare pentru eforturi de organizare a lumii postbelice care, în America, începuseră încă din primele zile ale Celui de-al Doilea Război Mondial.

În propriul raport din 1947, CFR nota că planificarea postbelică pentru administrația Roosevelt începuse încă din septembrie 1939, la numai câteva zile după invazia germană în Polonia. În acea toamnă, membrii CFR reușiseră să preia, practic, controlul Departamentului de Stat în domeniile importante pentru război. În decembrie 1939, înființau un „Comitet pentru Probleme Postbelice” care avea să capete, în timp, diverse denumiri; în 1942, de pildă, funcționa în secret, la ordinele lui Roosevelt, ca „Advisory Commitee on Problems of Foreign Relations”.

Dar din același grup CFR s-au născut toate inițiativele internaționaliste ale perioadei: și Carta Atlanticului, și Declarația Națiunilor Unite, și, mai târziu arhitectura și documentele constitutive ale ONU. Așa cum o explică James Perloff („The Shadows of Power: The Council on Foreign Relations and the American Decline”, 1998), pentru crearea ONU s-a urmat același tipar ca și pentru crearea Ligii Națiunilor (unde Colonelul House condusese comisia informală „Inquiry”, mandatată cu elaborarea documentelor constitutive):

„În ianuarie 1943, secretarul de stat Cordell Hull a format un comitet director compus din… membri CFR. Cunoscut mai târziu ca «Informal Agenda Group», acest grup a elaborat propunerea inițială pentru crearea și arhitectura ONU. [Isaiah] Bowman – fondator al CFR și membru al comisiei «Inquiry», condusă de Colonelul House – este cel care a venit cu conceptul. Au angajat trei avocați, toți membri CFR, care au conchis că propunerea era constituțională. Apoi, pe 15 iunie 1944, au discutat propunerea cu Roosevelt. Președintele a aprobat planul și l-a anunțat public în aceeași zi.”

A urmat (august-octombrie 1944) Conferința de la Dumbarton Oak (proprietatea unui înalt membru CFR), la care au participat delegații din SUA, URSS, China și Marea Britanie, dar care, așa cum documentează copios Stephen Schlesinger în „Act of Creation: The Founding of the United Nations” (2003), a fost complet dominată de americani. Până acolo că FBI îi urmărea pe membrii delegațiilor străine prin oraș, iar serviciile militare de informații le interceptau corespondența.

Personajul căruia i se atribuie, în particular, paternitatea Cartei ONU este Leo Pasvolsky, membru important al CFR și principalul om de legătură între CFR și Departamentul de Stat. Pasvolsky „se gândea la lumea postbelică încă dinainte de intrarea Americii în război”, astfel că, înainte de Dumbarton Oak, participase la toate comisiile însărcinate cu subiectul „Națiunile Unite”. Ca și Roosevelt, Pasvolsky era un „globalist” (iar nu un „regionalist”, ca Churchill și ca alții), astfel că forma finală a documentelor ONU a reflectat această abordare. Colaboratorul lui cel mai apropiat de peste ocean era însuși Arnold J. Toynbee, piesă de rezistență în Round Table, cu care, așa cum nota istoricul András Bán, Pasvolsky „s-a întâlnit de multe ori pentru a discuta în detaliu idei despre modelarea ordinii mondiale sub conducere anglo-saxonă”.  

Tetrarhia

În viziunea lui Roosevelt, lumea postbelică urma să fie condusă de cele patru mari puteri – SUA, Marea Britanie, URSS și China: zisele „Big Four”, care, de altfel, fuseseră invitate să semneze Declarația Națiunilor Unite pe 1 ianuarie 1942, înainta celorlalte țări.

Istoria preferă să rețină această idee a lui Roosevelt sub eticheta mai mundană de „Cei patru polițiști ai lumii”, dar Roosevelt însuși îi spunea „Tetrarhia Universului” – prin trimitere la sistemul de guvernare a Imperiului roman instituit de împăratul Dioclețian în anul 293 d.H.: un sistem colegial de conducere format din patru împărați, între care raporturile nu erau neapărat egale. În alte forme antice (tetrarhia irodiană din Iudeea), tetrarhia desemna împărțirea în patru regiuni autonome, ai căror lideri cooperau ca parte dintr-un întreg.

Pe 20 februarie 1943 (după ce victoria de la Stalingrad făcuse clar că Germania nu avea să înfrângă Rusia), Roosevelt îi transmitea lui Stalin, prin curieri speciali, un mesaj secret:

„Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse – fără nicio rezervă morală – să dea URSS drept de vot absolut egal (și calitate de membru) în viitoarea organizație a lumii, grupul de conducere din inima Consiliului Europei și Consiliului Asiei…

În aceste condiții, beneficiind de o asemenea poziție înaltă în tetrarhia Universului, Stalin ar trebui să fie mulțumit… Îi acceptăm dorințele privind Finlanda și Baltica. Stalin va avea un câmp larg de expansiune în micile țări din Estul Europei”.

S-a spus că această scrisoare ar fi fost o fabricație, deși ea a fost publicată în presă la final de ani 1940 și început de ani 1950 atât în SUA, cât și în Spania, iar faptul că Roosevelt voia o „tetrarhie” la nivel global nu este contestat. Acuzația de „teoria conspirației” nu se leagă atât de conținutul scrisorii, cu atât mai puțin de trimiterea la „tetrarhie”, cât de solia care a dus mesajul lui Roosevelt la Moscova. Întrucât, în această „teorie conspiraționistă”, curierii fuseseră doi membri ai National Council for Young Israel, iar misiunea lor, pe lângă a-i transmite mesajul de la Roosevelt, era aceea de a-l convinge pe Stalin să susțină înființarea statului Israel.

Cât despre concesiile făcute de Roosevelt lui Stalin în Europa de Est: ele sunt coroborate de multe alte documente și mărturii contemporane – asta dincolo de faptul că, până la urmă, au devenit realitate. Pe 2 septembrie 1943, de exemplu, Roosevelt îi prezenta ambasadorului sovietic la Washington, Andrei Gromîko, un plan mai detaliat al celor spuse în scrisoarea secretă: SUA accepta „încorporarea Statelor Baltice în Uniunea Sovietică și pretențiile teritoriale ale lui Stalin în Polonia și România” (informația apare în memoriile lui Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial).

Iar biografia Cardinalului Spellman, arhiepiscopul New Yorkului (Robert Gannon, „Cardinal Spellman Story”, 1962) notează că, pe 3 septembrie, a doua zi după întrevederea cu Gromîko, Roosevelt îi împărtășea înaltului prelat planurile lui pentru lumea postbelică în următorii termeni:

„Planul este să facem o înțelegere între Cele Patru Mari Puteri (Big Four). Lumea va fi împărțită în sfere de influență… e de la sine înțeles că Rusia va predomina în Europa… Stalin va primi cu siguranță Finlanda, Țările Baltice, jumătatea estică a Poloniei, Basarabia. Nu are niciun sens să ne opunem acestor cereri ale lui Stalin, pentru că oricum are puterea să ia aceste țări și singur. Mai bine să i le dăm noi, elegant…”.

Exemplele pot continua. La Conferința de la Teheran (noiembrie-decembrie 1943), Roosevelt i-a spus lui Stalin că, dacă ocupa țările din Europa de Est, SUA nu avea nicio intenție să lupte pentru ele (declarație consemnată în istoria oficială a Departamentului de Stat, „Foreign Relations of the United States, The Conferences of Cairo and Teheran, 1943”).

Otto von Habsburg, colegul contelui Coundehove-Kalergi în Pan-Europa, refugiat în SUA pe timpul războiului, relata că, într-o întrevedere privată cu Roosevelt, în 1944,

„Președintele îi indicase țările pe care le spusese rușilor că le pot controla complet, ca parte din sfera lor de influență – atât de complet, încât Statele Unite puteau, din acel moment, să nu mai aibă niciun tip de politici cu privire la acestea; era vorba despre România, Bulgaria, Bucovina, estul Poloniei, Lituania, Estonia, Letonia și Finlanda”.   

Aceste compromisuri aveau să-i atragă lui Roosevelt multe critici, mai ales postume, căci majoritatea acestor informații au devenit publice abia după război. I s-a reproșat că „a trădat” la Ialta, ori că a fost naiv și s-a lăsat păcălit de Stalin; a fost acuzat de simpatii „socialiste” sau „comuniste”. Dar toată lumea cade de acord că Roosevelt s-a dus la Yalta cu două scopuri principale. Primul era să obțină promisiunea lui Stalin că, după ce termina cu Hitler, i se alătura în războiul împotriva Japoniei; din această poziție, cu un război deschis în Asia și Armata Roșie desfășurată în Europa, Roosevelt nu avea, realist vorbind, prea mult loc de manevră.

Al doilea scop major – opera magna – era să obțină participarea URSS la ONU. Și pentru asta a făcut un compromis, acceptând aderarea Ucrainei și Belarusului la Națiunile Unite separat de URSS, ceea ce le dădea sovieticilor trei locuri în Adunarea Generală. Și asta i s-a reproșat lui Roosevelt, deși Stalin ar fi vrut ca toate cele șaisprezece republici sovietice să intre separat în ONU; dacă nu primea măcar două, proiectul ONU s-ar fi prăbușit.

Sinarhia celor Patru Mari Puteri

Dar, dincolo de aceste detalii de conjunctură – și lucru mai greu, poate, de acceptat – este că viziunea lui Roosevelt nu era una ideologică. „Tetrarhia” lui era, de fapt, o „sinarhie”, atât în sens etimologic: „conducere colectivă armonioasă”, cât și în sensul dat de Saint-Yves d’Alveydre și ai lui urmași: sistem de guvernare apolitic.

„Tetra” arăta doar că, spre deosebire de tehnocrații sinarhici ai lui Jean Coutrot de la Vichy, ori de Coundehove-Kalergi, Roosevelt nu vedea Imperiul Universal împărțit în cinci, ci doar în patru imperii mai mici sau „sfere de influență”.  

Roosevelt vedea o lume condusă colectiv („sinarhic”) de „democrațiile occidentale” (SUA și Marea Britanie) și „regimurile comuniste” (URSS și China), care urmau să coopereze în cadrul ONU – cu precădere în Consiliul de Securitate. Politica internă a acestor entități statale era irelevantă, atâta vreme cât regimul, oricare ar fi fost el, participa la mecanismele de conducere colectivă care creau nucleul Imperiului Universal, iar „principiile etice” fundamentale erau respectate (principiile exprimate în Carta Atlanticului, de pildă, pe care toate cele patru mari puteri și le asumaseră, în mare parte, semnând Declarația Națiunilor Unite).

În schema sinarhică, Autoritatea supremă nu este politică, ci spirituală și „etică”. Puterea, ca reprezentantă a funcției raționale, este exercitată de tehnocrați (apolitici și dedicați ideii supranaționale, după cum insista și Jean Monnet pentru Uniunea Europeană). Guvernele exercită abia o funcție inferioară, cea emoțională, astfel că pot adopta orice politică ajută la gestionarea națiunii lor (fiind acordată, cel puțin discursiv, la „emoțiile” populației), cu condiția ca, la nivelul rațional și „etic”, ea să se alinieze Imperiului Universal.

De altfel, în timp, prin acțiunea Autorității și a Puterii tehnocratice imperiale, proiectul presupune că statul național va fi cu totul dizolvat și, odată cu el, dispare și politica, înlocuită de „valori”; dispar și politicienii, înlocuiți de birocrați; dispare și democrația, înlocuită de simple proceduri; dispar înseși guvernele, înlocuite funcțional de structura supranațională.

Apolitismul rezultă limpede din „complotul sinarhic” descoperit în 1941 la Vichy. Așa cum arătam într-un alt episod, tehnocrații din Mouvement Synarchique d’Empire (MSE) erau dispuși să colaboreze cu orice regim politic, inclusiv cu naziștii, pentru a-și avansa scopurile. Iar documentul lor programatic, „Pactul sinarhic”, afirma că – în acea etapă incipientă de construcție a Imperiului Universal sinarhic:

„bolșevismul este, în prezent, adecvat popoarelor eurasiatice, tot astfel cum fascismul este adecvat popoarelor italiene, nazismul popoarelor germanice, parlamentarismul popoarelor britanice etc., și… fiecare dintre aceste regimuri pare să constituie chiar temeiul puterii imperiului în cadrul căruia a apărut și se dezvoltă”.

Este o abordare care explică nu doar raportarea lui Roosevelt la Stalin, ci și ambiguitățile din relația lui Churchill. Pe de o parte, cei doi erau apropriați, chiar complici; pe de altă parte, Roosevelt nu s-a dat deoparte de la a spolia Marea Britanie într-un moment de mare slăbiciune. Îl critica pe Churchill de „imperialist” și îi plăcea să îl înțepe pe această temă, dar, în 1940, a cerut Marii Britanii, la schimb cu 50 de distrugătoare (aparent destul de decrepite), proprietatea bazelor militare din Newfoundland, Bermuda, Bahamas, Jamaica, Santa Lucia, Trinidad, Antigua și British Guyana; n-a obținut chiar proprietatea, ci o concesiune gratuită pe 99 de ani, dar gestul pare, totuși, cam imperialist.

I s-a reproșat lui Churchill că a pierdut Imperiul britanic în mâna americanilor; dar Churchill era un imperialist de modă veche și ce „a pierdut” el era doar o organizare imperială desuetă. Grupuri private precum Round Table și creațiile sale, CFR și RIIA, lucrau deja de câteva decenii la reinventare și, în ciuda pasului înapoi pe care-l reprezentase Liga Națiunilor, reușiseră să creeze, prin întrețeserea elitelor transatlantice, acel nucleu anglo-american care avea să stea drept centru Celui de-al Treilea Imperiu Britanic, cel Universal.

Roosevelt reprezenta acest nou imperiu; Churchill, pe cel vechi. Într-un anumit sens, cu toată engleza lor comună, cei doi vorbeau limbi cu totul diferite.

„Colaboraționiștii”

Aceleași reproșuri de „stângism” li s-au adus multor membri ai aparatului public și privat american care a construit, practic, ordinea mondială după război. Alger Hiss, proeminent membru CFR și șeful delegației americane la Conferința de la San Francisco, devenit și primul secretar general al ONU; și Harry Dexter White, ministrul adjunct al Trezoreriei și factor cheie la crearea Băncii Mondiale și Fondului Monetar Internațional, piese esențiale în sistemul Bretton Woods – care reprezintă cele mai cunoscute două nume de „suspecți de comunism” la nivel înalt, au fost acuzați, în 1948, de spionaj pentru sovietici, și, ca atare, reprezintă un caz particular, de altă gravitate.

Dar marea majoritate a valului de acuzații de „socialism” sau „comunism” care a măturat America în anii cincizeci și a continuat să reverbereze în timp – atingându-l, ocazional, și pe Roosevelt, la unii analiști – avea doar un aspect ideologic, nu penal. Mulți dintre secretarii-generali ai ONU, de exemplu, mai ales cei din prima perioadă, au fost acuzați de socialism și o relație prea bună cu sovieticii.

Comisiile congresionale care au investigat activitățile marilor fundații în anii 1950 constatau, șocate, că giganții capitalismului american finanțau intens organizații și proiecte „socialiste” sau„de stânga”. De pildă, Fundația Rockefeller finanța Liga pentru Democrație Industrială (sucursala americană a Societății Fabian). Iar – cel mai extrem exemplu, la aprecierea comisiei – Institute of Pacific Relations, care era „practic, un organ al Partidului Comunist American”, fusese finanțat masiv de fundațiile Carnegie și Rockefeller.

Aceste cazuri au creat atmosfera în care s-a dezlănțuit, în 1953-1954, „vânătoarea de vrăjitoare” comuniste a senatorului McCarthy. Dar mulți dintre cei puși la zid – din aparatul Departamentului de Stat, de pildă – nu erau „comuniști” sau „socialiști”, în sensul uzual de politică „stânga”- „dreapta”, ci internaționaliști, sau „globaliști”. Concept care, în sens sinarhic, presupune colectivism pentru mase (deci „socialism”) dar și o plutocrație asociată monopolului capitalist și marii finanțe internaționale, și capturarea aparatului de stat de către interesele private (plus, la vârful cel mai vârf, o dimensiune „etică” de sorginte ocultă).   

Astfel că, atunci când includeau la categoria „stângism” și proiectele internaționaliste, bunii congresmeni din comisiile de anchetare a marilor fundații aveau dreptate doar pe un segment. De unde și consternarea că magnații capitalismului finanțau proiecte „socialiste”, precum „o campanie de educare a publicului în principiile guvernului mondial”, care, la 1948, crea un program pentru „Republica Mondială” și „Constituția Mondială”. Tot șocant de „socialistă” ori „marxistă” era, în lectura comisiei, și mania acelorași magnați de a promova și finanța „științele sociale”; un martor-expert la Comisia Reece explica:

„Cred că trebuie să reținem că teoria ingineriei sociale este strâns legată de noțiunea de elite pe care o găsim atât de dominantă în marxism; ideea că un număr mic de persoane, care dețin tradiția și expertiza, au dreptul să transforme restul oamenilor prin inginerie, în ideea că le-ar îmbunătăți viața, fie că vor, fie că nu vor. Susțin că este, cumva, de datoria lor să facă asta.”

Comentând perioada (în „Tragedy and Hope”, 1966), profesorul Carroll Quigley lămurea astfel lucrurile:

„Această rețea, pe care o putem identifica drept Grupurile Round Table, nu are nicio aversiune față de cooperarea cu comuniștii sau cu orice alt grup și o și face adesea…

Acest grup de persoane, a căror avere și influență le depășea cu mult experiența și capacitatea de înțelegere, a fost cel care a creat cadrul în care simpatizanții comunismului și tovarășii de drum au căpătat dominație în SUA în anii treizeci.

Dar trebuie înțeles faptul că stângiștii nu au exersat niciodată propria lor putere sau o putere comunistă, ci, de fapt, au exersat puterea coteriei financiare internaționale…

Relația dintre cercurile financiare de la Londra și cele de pe Coasta de Est a Statelor Unite reflectă una dintre cele mai puternice influențe din America secolului XX și din istoria lumii…. Aceasta este structura de putere pe care Dreapta Radicală din Statele Unite o atacă de atâția ani crezând că-i atacă pe comuniști. Lucru cu atât mai adevărat atunci când aceste atacuri sunt îndreptate, așa cum se întâmplă adesea, împotriva «Socialismului de Harvard» ori «ziarelor de Stânga» precum New York Times sau Washington Post, ori împotriva fundațiilor și organizațiilor atașate lor, cum ar fi Institute of International Education.”

Altfel spus, pentru aceste rețele, la aceste înălțimi, „stânga” și „dreapta” politică nu există; acest categorii nu sunt, în structura sinarhică, decât instrumente „emoționale” prin care guvernele își controlează/manipulează populația. Lucru de care, de altfel, astăzi, tot mai multă lume începe să-și dea seama; mai ales în America.

În faimosul său document „Obiectivele fundamentale ale politicii externe a Statelor Unite”, publicat în toiul Războiului Rece, în 1958, CFR exemplifica impecabil toate cele de mai sus:

„Construirea unei ordini internaționale… O lume nouă este în facere… Este evident că politicile care susțin un asemenea obiectiv nu pot fi concepute și puse în operă doar ca politici naționale ale Statelor Unite sau ca o cruciadă pentru stilul de viață american. Căutarea împlinirii și permanentei îmbogățiri a națiunii în libertate devine o căutare pentru o ordine internațională în care libertatea națiunilor este recunoscută ca interdependentă, pentru care politicile trebuie adoptate în comun de națiunile lumii libere…

Dar lumea liberă este formată, bineînțeles, din națiuni care diferă în instituțiile, obiectivele și atitudinile lor. Însă interesul general comun, așa cum este el prevăzut în mare parte de Carta Națiunilor Unite, există și poate constitui o bază de construcție…

Este loc, în această cooperare a comunității internaționale, și pentru state care au sisteme politice, economice și sociale diferite, inclusiv state care se declară a fi sau a vrea să devină socialiste. De fapt, cooperarea cu astfel de state ajută la discreditarea ideii că Războiul Rece ar fi o luptă între socialism și capitalism, când, de fapt, este o luptă între imperialismul comunist și dreptul la libertate.”

CFR are, desigur, dreptul la propriile eufemisme și contorsiuni; cât a fost Războiul Rece un război între „imperialismul comunist și dreptul la libertate”, istoricii încep deja să spună. Dar, astăzi, pare că asistăm la un război global între imperialism (sinarhic, deci indiferent la politică și obsedat de „valori”) și naționalism (de orice apartenență pe ecartul politic „stânga” – „dreapta” ar fi el) .

Simboluri și preocupări oculte

În fine: revenind, pentru încheiere, la proiectul ONU, așa cum îl vedea marele lui vârf de lance, Roosevelt.

Agenții sinarhiei pot lucra, pe nivelul lor, fără să aibă imaginea completă a semnificațiilor, magnitudinii și naturii proiectului în care sunt angajați (asta fiind de esența societăților secrete). Dar există indicii că Roosevelt nu acționa în orb față de dimensiunile oculte; dimpotrivă.

Se știe că Roosevelt a fost președintele american care, în 1934, a luat hotărârea ca simbolul piramidei neterminate, cu ochiul atoatevăzător în vârf și sloganul „Novus Ordo Seclorum”, care figurau pe verso-ul Marelui Sigiliu al Statelor Unite, să fie imprimate pe bancnota de un dolar. Explicația oficială a deciziei este că Roosevelt, care era mason de gradul 32 în Ritul Scoțian Antic și Acceptat, a apreciat în mod deosebit aceste simboluri masonice și a găsit că se aliniau perfect, „spiritual și vizual”, noilor lui politici New Deal: piramida neterminată era un simbol al efortului de a construi măreția americană sub ochiul Marelui Arhitect al Universului, iar sloganul inaugura o „Nouă Ordine a Veacurilor”, asociată, se deduce, cu New Deal.

Chiar și-așa sună destul de „conspiraționist”, dar, cum arătam în seria „Destinul ocult al Americii”, explicațiile date de eruditul ocultist Manly P. Hall arată că simbolurile respective nu priveau New Deal și nici doar Statele Unite. Piramida neterminată este, potrivit lui Hall și multor alți ocultiști, simbolul Marii Lucrări, la care trudesc de secole toate societățile secrete, oculte sau politice deopotrivă. Această „Mare Lucrare” constă în instaurarea „democrației universale” – adică Imperium Mundi pe model sinarhic.

Iar, după Al Doilea Război Mondial, spunea Hall, venise, în sfârșit, momentul ca SUA să-și îndeplinească destinul ei istoric și ocult, care era acela de a conduce omenirea spre împlinirea acestui vis măreț. De altfel, deși Roosevelt a luat decizia în 1934, simbolul a fost imprimat pe bancnotă abia în 1945, când începea, cu adevărat, Novus Ordo Seclorum.

Și asta nu este doar părerea unui ocultist ca Hall, deși ar trebui să dăm crezare experților. Același lucru îl spuneau și autorii (sociologi, antropologi, psihologi, politologi) mult mai recentului proiect de inginerie socială globală „Changing Images of Man”, produs de Institutul Stanford ca document de politici socio-culturale în 1974 și publicat în ediție de masă în 1982. Și în viziunea acestor autori moderni, simbolul cel mai reprezentativ al „Lumii Noi” sau „Noii Ere” – New Age, populată de Omul Nou (al cărui prototip de conștiință este prezentat în lucrare, dimpreună cu metodele de inginerie socială prin care acea conștiință poate fi obținută) era tot piramida de pe bancnota de un dolar.

Revenind la Roosevelt: răspunsul standard la speculațiile privind piramida et co. este că, de fapt, propunătorul ideii fusese Henry A. Wallace, la acea vreme, ministrul agriculturii, devenit, ulterior (ianuarie 1941), vice-președintele lui Roosevelt. În ce-l privește, Wallace explica foarte clar (și în exact aceeași linie cu Hall) ce însemnau aceste simboluri și de ce trebuiau puse pe dolar:

„Va fi nevoie de o recunoaștere mai clară a Marelui Arhitect al Universului înainte ca vârful piramidei să fie, în sfârșit, pus la locul lui, iar această națiune, în întreaga ei forță și putere, să fie în poziția de a-și asuma conducerea tuturor națiunilor în inaugurarea noii ordini a secolelor.”

Faptul că Wallace era un ocultist e dincolo de dubiu. Avea un „Dragă guru”, în persoana marelui ocultist Nicholas Roerich, care căuta să creeze un Imperiu sinarhic pan-budist, din Tibet până în Siberia, mitul fondator fiind, în cazul lui, nu Agartha, ci „Shambala”. Scopuri în care, fidel apolitismului sinarhic, nu s-a sfiit să ceară ajutor și de la țarul Nicolae al II-lea; și – după prăbușirea țarului – de la asasinii lui, bolșevicii; și – refuzat de bolșevici – de la naziști, dușmanii lor de moarte; și, în fine, de la americani.

Roerich avea legături cu multe cercuri oculte, inclusiv cu teosofi (își lua instrucțiunile „astrale” de la același „Maestru Înălțat” ca și Madam Blavatschi, recte „Maestrul Morya”); era membru al Ordinului martinist, leagănul sinarhiei, și un apropiat al lui Manly P. Hall. Relația lui Wallace cu Roerich era foarte strânsă; corespondau intens și extrem de ezoteric. Când parte din scrisorile celor doi au ieșit la iveală, în 1947, cariera politică a lui Wallace a cam luat sfârșit.

Dar Roosevelt cunoștea foarte bine aceste legături de multă vreme. Le cunoștea atunci când a propus piramida pe dolar. Le cunoștea în 1935, când a organizat, la Casa Albă, semnarea „Pactului Roerich”, un tratat internațional pentru protecția comorilor culturale și științifice, o propunere a lui Roerich care avea să devină sursă de inspirație pentru UNESCO și pentru Convenția de la Haga, 1945. Le cunoștea când și l-a ales pe Wallace vice-președinte, în 1940. Wallace și Roerich vorbeau adesea despre Roosevelt în corespondența lor; numele de cod al președintelui era „The Flaming One” (aprox. „Înflăcăratul”).

Iar cercetările mai recente (Markus Osterrieder, „From Synarchy to Shambhala: The role of Political occultism and social messianism in the activities of Nicholas Roerich”, 2012) arată că

„Roosevelt nu era deloc străin de misticism; arătase dintotdeauna un interes puternic pentru ocultism… Potrivit documentelor lui Wallace, pare că adevăratul mistic nu era Wallace, ci președintele. Mason din 1911, Roosevelt devenise membru de înalt grad al Ritului Scoțian în 1929 (unde a obținut gradul 32) și membru al Imperial Council of the Shrine (Ancient Arabic Order of the Nobles of the Mystic Shrine for North America). Pe 13 aprilie 1934, la Casa Albă, era numit Mare Maestru Onorific al Ordinului de Molay de la New York.”

Mai mult, indiciile sunt că Roosevelt a dezvoltat, în anii treizeci, o corespondență cu soția lui Roerich, Elena, ocultistă cot la cot cu soțul. Scrisorile ei către președinte s-au păstrat în biblioteca prezidențială și, din ele, rezultă că Roosevelt răspundea.

Mai mult, potrivit însemnărilor ei de jurnal, Elena Roerich „discuta” cu Maestrul Morya despre Roosevelt și îi transmitea președintelui mesajele acestuia. Într-una dintre scrisori, Elena îi spunea lui Roosevelt că, în calitatea lui „nu doar de Conducător, ci Lider cu adevărat măreț”, trebuia să accepte „Înaltul Ajutor și Mesajele de Foc” „în pragul reconstrucției” întregii lumi, când „soarta multor țări atârnă în Balanța Cosmică”.

Și, mai departe, după ce Roosevelt acceptase, pare-se „atât de grațios și lipsit de prejudecăți mesajul”, Elena începea să îi dezvăluie, „treptat, întregul Plan pentru Noua Construcție, în care Dvs. și Țara Dvs. sunteți meniți să jucați un rol atât de important”. Maestrul Morya confirma că Roosevelt era  parte integrantă și de neînlocuit din „Construcția Luminii”.

Iar Roosevelt a ținut un bust al lui Roerich la loc de cinste, în biroul lui de la Hyde Park, până la sfârșitul vieții.

Roosevelt a murit pe 12 aprilie 1945. Nu a apucat să-și vadă opera magna întrupată; Carta ONU avea să fie semnată abia pe 26 iunie 1945, la San Francisco. Dar amprenta pusă de el pe-acest proiect a fost enormă; arhitectura instituțională și cea mai mare parte din textele fundamentale fuseseră stabilite sub supravegherea lui. Iar natura mistică a acestei instituții a devenit tot mai vizibilă și mai public asumată de membrii ei, în timp, atât prin declarații precum cele citate în motto, cât și prin proiectele și direcțiile adoptate.

În plus, schema sinarhică, pe care Roosevelt, în particular, o face atât de vizibilă la originile ONU, se verifică și la marile agenții internaționale asociate acestei instituții. Lucruri la care revin în episodul următor.