Zero Hedge, preluând o analiză OilPrice.com, comentează dependența Occidentului de Rusia și China în domeniul combustibilului nuclear.
În contextul în care țările lumii lume se întrec în a-și dezvolta capacitățile energetice nucleare pentru a compensa pierderile cauzate de războiul din Iran și a acoperi nevoile centrelor de date, competiția globală pentru uraniu s-a intensificat, atât în ce privește uraniul natural (în lipsa minelor proprii, SUA importă 93% din necesar, iar UE, între 97 și 100%), cât și uraniul îmbogățit, necesar pentru majoritatea centralelor nucleare.
În ce privește uraniul îmbogățit, analiza atrage atenția asupra deficitului de capacitate de producție: „Pentru a asigura necesarul de energie în Occident, parcul de reactoare nucleare (existent) solicită anual aproximativ 44.000 de tone metrice de uraniu. Se estimează că, în condiții de funcționare la capacitate maximă, lanțurile de aprovizionare occidentale [inclusiv cele din Statele Unite, Canada și Franța] dispun de o capacitate de procesare de doar 34.000 de tone metrice”.
„În mod tradițional, reactoarele au depins de producătorii de combustibil din Rusia sau China pentru a acoperi acest deficit; însă, pe măsură ce coridoarele comerciale globale se restrâng, iar relațiile devin tot mai tensionate, o dependență excesivă de combustibilul nuclear rusesc sau chinezesc ar putea reprezenta un risc grav la adresa securității naționale.”
În prezent, la nivel mondial, există doar cinci instalații care efectuează conversia uraniului la scară largă (în ordinea capacității: Franța, China, Canada, Rusia, SUA), iar aproape jumătate din capacitatea globală de îmbogățire a uraniului (40-44%) este controlată de Rusia, urmată de China (circa 17%) și Franța (12%).
Poate ar fi de menționat că, în anii 1990, Europa de Vest deținea circa 30% din capacitatea de îmbogățire a uraniului la nivel global.
O eventuală „sistare a aprovizionării din Rusia ar putea lăsa reactoarele occidentale dependente de o singură unitate chineză”, avertizează analiza.
Situația este și mai complicată dacă luăm în calcul planurile de extindere a capacității energetice nucleare în Occident.
SUA își propune o capacitate de producție cvadruplă (400 GWe) până în 2050, printr-o combinație de extinderi, reporniri și construcții noi. Pentru a susține dezvoltarea, se fac și eforturi de creștere a capacității de producție de uraniu îmbogățit. Uzina Urenco din New Mexico (National Enrichment Facility), care acoperă aproximativ o treime din cererea actuală a SUA, trece prin lucrări de extindere, vizând o creștere a capacității de îmbogățire cu peste 50%.
În UE, proiectul EU Nuclear Alliance (care include 15 țări, printre care și România, Franța, Suedia, Polonia) își propune crearea unei capacități nucleare de 150 GW până în 2050. De asemenea, potrivit EU Strategy for Small Modular Reactors, Comisia Europeană vizează implementarea tehnologiei SMR (reactoare modulare de mici dimensiuni) în primii ani ai decadei următoare, proiect căruia i s-a alocat un buget de 200 milioane de euro până în 2028.
Toate aceste dezvoltări presupun alimentare cu combustibil nuclear. Iar, așa cum nota Institute for Energy Strategy într-o analiză publicată toamna trecută, „întreg ecosistemul nuclear occidental – din SUA în Japonia – se bazează pe aceleași capacități limitate de conversie și îmbogățire”.
Pe acest fond, UE face eforturi de eliminare a importurilor energetice din Rusia – inclusiv uraniu – eforturi calificate de Institute for Energy Strategy drept „unul dintre cele mai ambițioase obiective geopolitice ale Uniunii Europene”. O analiză DIXIGroup avertiza asupra riscurilor continuării acestei relații comerciale, care, printre altele, ar putea „adânci relațiile bilaterale dintre Rusia și diferitele țări membre UE importatoare” și ar „acorda sprijin financiar războiului de agresiune al Rusiei asupra Ucrainei”, contrazicând, în același timp, politicile de sancțiuni.
Așa cum comenta Institute for Energy Strategy, „efortul de eliminare treptată a combustibilului și serviciilor nucleare rusești este în derulare pentru toate fazele ciclului nuclear. Cu toate astea, durata și costurile acestui proces de obținere a independenței totale rămân dificultăți critice”. Printre altele, importurile de uraniu rusesc (ca și cele de gaz) prezentau avantajul unui preț mai bun decât cel oferit de alți furnizori.
În 2023, UE a importat 38% din necesarul de uraniu îmbogățit din Rusia (uzinele Rosatom), principalele importatoare fiind Germania și Franța. După o scădere semnificativă în 2024, importurile au crescut din nou în 2025.
Potrivit unui raport publicat de Mining.com în august 2026, „în ciuda eforturilor de diversificare după invazia rusă în Ucraina, dependența Europei de combustibilul nuclear din Rusia a crescut în 2025” – când „livrările de uraniu din Rusia pentru utilitățile din UE a crescut cu 7%, serviciile de conversie, cu 9%, iar vânzările de uraniu îmbogățit, cu 12%” – ajungând la un total de 16% (24% conversie, 23% îmbogățire).
Între timp, contractele cu Rusia se apropie de expirare, iar competiția pentru resurse crește la nivel global, pe fondul revitalizării sectorului energetic nuclear în Occident.
O piesă centrală în această competiție va fi Kazahstan, care a asigurat 20% din necesarul UE în 2025 – numai că mare parte din producția Kazahstanului a fost deja contractată pe termen lung de China și, în mai mică măsură, de India. În 2025, SUA și-a importat 28% din uraniul necesar capacităților energetice existente tot din Kazahstan.
Cifrele arată, deci, vulnerabilitatea sectorului energetic nuclear occidental – atât cel existent, cât și cel proiectat în efortul de extindere. Situația nu se va putea rezolva fără dezvoltarea de noi capacități de extracție (în UE, nu mai există nicio mină de uraniu activă; ultima a fost cea de la Crucea-Botușana, închisă în 2017); conversie (în UE, există azi doar două uzine, ambele în Franța); și îmbogățire (pe lângă capacitățile, insuficiente, din Franța, Germania și Olanda).
În fine: tehnologia canadiană CANDU, folosită și la Cernavodă, operează cu uraniu natural și apă grea, neavând nevoie de uraniu îmbogățit. România își producea intern apa grea necesară pentru Cernavodă, dar uzina de la Drobeta Turnu Severin a intrat în faliment în 2013 și și-a încetat activitatea în 2015. Nu există nicio altă uzină de producție de apă grea în Europa, iar Canada și-a închis ultimele mari instalații în anii 1990. Cel mai mare producător global de apă grea este azi India, urmată de Iran și China.
În iunie 2026, Canada a anunțat construcția de până la 10 noi reactoare CANDU modernizate până în 2030, iar România își propune construirea a două noi reactoare cu această tehnologie până în 2030-2031, în paralel cu modernizarea uneia dintre unitățile existente. Canada încearcă exportarea tehnologiei CANDU și în Turcia și Polonia.
În ciuda avantajului de a nu necesita îmbogățire și a permite alimentarea în timpul funcționării, această tehnologie este criticată pentru costurile de mentenanță și potențialul de proliferare, întrucât produce secundar material utilizabil în scopuri militare.
Sursele în text.





