„Ce este, în definitiv, Sinarhia? Ea este, în general, identificată cu tehnocrația și tot ce ține de aceasta. Dar este insuficient. Sinarhia este, înainte de toate, la nivel organic, ansamblul puterilor oculte de toate gradele și din toate școlile, unite pentru a coopera la formarea unui guvern mondial invizibil. Politic vorbind, dorește integrarea tuturor forțelor sociale și, mai ales, financiare, modelând acest guvern mondial într-un regim socialist generalizat, tehnicizat, instalat în întreaga lume, divizată în zone geopolitice.”
Pierre Virion, „Mystère d’iniquité”, ediția 1957
„O societate bine echilibrată ştie să alterneze ordinea statornică a Lumii cu momentele în care, în mod controlat, limitat, dar constant şi periodic, reuşeşte să pună în operă haosul, astfel încât capacitatea fertilizatoare a acestuia să fie prezentă şi să reactiveze forţele creatoare ale Fraternităţii.”
„Ordo ab Chao”, deviză masonică
Așa cum avertizam la începutul seriei, a consemna istoria sinarhiei presupune, pe alocuri, un traseu furtunos. Am prezentat, în părțile II și III, istoria „complotului sinarhic” descoperit, în 1941, de autoritățile de la Vichy – un segment de drum destul de accidentat, mai ales în zona lui „ocultă”. Este momentul să ne tragem puțin sufletul, și, privind de sus peisajul pe care tocmai l-am parcurs, să pregătim următorul picior de drum.
O descoperire providențială
Cercetând zvonurile obscure din jurul morții suspecte a lui Jean Coutrot – un tehnocrat celebru în epocă – serviciile de securitate ale regimului de la Vichy au dat peste un complot bizar: o societate secretă numită „Mouvement Synarchique d’Empire” (MSE) urmărea să execute o revoluție „de sus în jos”, à la longue, silențioasă și clandestină, cu scopul de a instaura un nou regim politic și de organizare socială, numit, misterios, „sinarhie”.
Un complot politic și ocult
Mișcarea era una imperialistă; ambițiile, enorme: se urmărea nu doar reorganizarea Franței, ci a întregii Europe, care urma să fie transformată într-un super-stat continental numit „Uniunea Europeană”, care, dimpreună cu coloniile sale, urma să formeze „Paneurafrica”, un imperiu de tip nou, „sinarhic”. Alte patru imperii similare urmau să împartă restul lumii.
Organizația MSE, constituită după cele mai stricte reguli ale unei societăți secrete, era formată din tehnocrați (mai ales administratori, economiști, ingineri și birocrați) care aveau legături foarte strânse cu marele capital internațional, financiar și industrial, reprezentat și în Germania, și în Marea Britanie, și peste ocean. Gurile rele spuneau că acest grup de tehnocrați capturase guvernul de la Vichy și lucra pentru interesele „plutocrației” internaționale.
În același timp, MSE avea legături și cu una sau mai multe societăți secrete de natură ocultă, adepte ale unei doctrine numite „martinism”, de la care preluase, de altfel, și denumirea, și modelul regimului pe care urmărea să-l instaureze la nivel global, „sinarhia”.
Martinismul
În căutare de clarificări, am parcurs, în mare viteză, în Partea a III-a, istoria de peste două secole a martinismului, o mișcare ocultă împletită cu francmasoneria, înființată în Franța, pe la 1770, și extinsă apoi, prin diverse persoane și organizații, în întreaga Europă.
Ni se spune că, spre deosebire de francmasonii „obișnuiți”, martiniștii sunt mai „ezoterici” – ei cultivă contacte cu entități din alte dimensiuni; ba au și introdus aceste ritualuri și doctrine în gradele superioare ale unei părți din masonerie („Ritul Scoțian Rectificat”). De altfel, și conceptul de „sinarhie” le-a parvenit pe aceleași căi oculte – prin „călătorii astrale” și contacte cu „superiori necunoscuți”.
Istoria consemnează prezența martiniștilor, alături de francmasoni, și în orbita joasă a Revoluției franceze de la 1789; și în cercurile efervescente politic și ezoterico-apocaliptic ale aristocrației din fin de siècle; și la curtea țarului, în proximitatea Revoluției ruse din 1917; și în sânul diverselor curente politice și ocultiste care proliferau în perioada interbelică; și în înaltele cercuri care au reorganizat lumea după război.
În această lumină, conlucrarea dintre martiniști și MSE pare să facă parte dintr-o anumită linie de continuitate istorică: implicarea societăților secrete oculte în evenimente politice – un domeniu de cercetare adesea atacat drept „conspiraționist”, chiar și acolo unde cumulul de surse și indicii este suficient pentru speculații rezonabile – cum este, de altfel, par excellence, cazul „complotului sinarhic”.
Labirintul
Tabloul final care se desprinde din întreaga incursiune în „complotul sinarhic”– mai ales în zona lui „ocultă” – este un peisaj neguros. Un tablou care reunește, prin epoci, o sumedenie de personaje – unele cu nume foarte răsunătoare: oameni politici de toate orientările, mari oameni de stat și înalți funcționari, o puzderie de nobili și aristocrați, intelectuali, artiști, filosofi, reprezentanți ai marelui capital financiar și industrial – cu toții mai mult sau mai puțin interesați de ezoteric și paranormal.
Efectul de caleidoscop este întărit de proliferarea aparent haotică de organizații oculte, mai mari sau mai mici, care de care mai misterioase, care se divizează, se reunesc, se ceartă sau se împacă, împart sau nu aceleași doctrine, despică firul în patru, adoptă sau abandonează variațiuni ale acelorași idei.
Sporind confuzia, aceleași persoane apar adesea ca membri sau chiar fondatori în mai multe astfel de grupări, chiar dacă ele par a avea credințe diferite. Și, peste toate, această masă polimorfă pătrunde adânc în pătura superioară a societății, intersectându-se – adesea, suprapunându-se pe segmente considerabile – cu elitele politice, economice și culturale.
O anchetă istorică
Deloc surprinzător, în aceste condiții, ancheta de la Vichy nu a ajuns la nicio concluzie fermă privind relațiile dintre tehnocrați și ocultiști – dincolo de a plasa „complotul sinarhic” în vasta încrengătură care este rețeaua internațională și multiseculară a elitelor.
De altfel – din nou, deloc surprinzător – investigația a fost repede stopată, scandalul pe cât posibil mușamalizat, iar inspectorul Chavin tras pe linie moartă de ministrul de interne, Pierre Pucheu, al cărui nume, de altfel, apărea ca implicat în complot.
O privire grăbită ar spune că, atunci, dacă ancheta nu a ajuns la nicio concluzie fermă; dacă nimeni nu a fost expus, judecat, condamnat; dacă niciun tehnocrat nu a fost prins în mijlocul unor ritualuri magice; dacă niciun ocultist sau ordin secret ocult nu au fost pus sub acuzare, episodul „complotului sinarhic” rămâne prea obscur să poată fi important.
Deloc adevărat. Autoritățile de la Vichy au deschis, întâmplător, o poartă imperială, i-am putea spune, către ceea ce comentatorii cazului au numit „complotul permanent”.
A treia bornă
Peisajul este, într-adevăr, unul neclar; dar o imagine prea clară ar fi înșelătoare. Este un tablou care nu trebuie prea mult simplificat – motiv pentru care l-am prezentat în ceva detaliu, încercând să-i surprind complexitatea: pentru a evita capcana, foarte tentantă, de altfel, a simplificărilor și etichetelor – care, adesea, compromit cercetarea în aceste domenii obscure. Pentru a evita, până la urmă, capcana de a crede că un astfel de complot ar fi un soi de aberație, un fir răzleț ieșit din țesătura altminteri lină a lumii și rătăcit, absurd, pe-o tangentă; sau o deviație în cul-de-sac, cu caracter mai degrabă incidental, de coloratură; că ar fi o vână separată în sistem, care ar putea fi izolată de restul organismului – când, în realitate, ea este fibră din fibra profundă a corpului principal care este istoria.
Astfel că, în această Parte a IV-a a seriei, mă voi ocupa de plasarea „complotului sinarhic” – așa, nelimpede și nerezolvat oficial cum este el – pe fibra profundă care leagă cele două borne pe care le-am fixat în Partea I.
Îl avem, la un capăt, pe magul elisabetan John Dee, care, prin mijloace oculte, a creat Imperiul britanic dintr-o ficțiune (imperiul legendarului rege Arthur) căreia i-a adăugat elemente escatologice derivate din (și de la) creștinism. Iar, la celălalt capăt, îl avem pe cyber-magul zilelor noastre, Nick Land, care încearcă și el să transforme în realitate, tot prin mijloace oculte, reunite în conceptul de „hiperstiție”, alte ficțiuni escatologice, tot imperiale.
Între aceste două borne, în aceeași țesătură, găsim, aproape de zilele noastre, „complotul sinarhic”. După cum se va vedea mai jos, sinarhia are toate datele unei ficțiuni escatologice de tipul celei transformate în realitate de John Dee, la crearea Imperiului britanic. Mai mult, în jurul ei s-au practicat metodele folosite de Dee în lucrarea lui magic-imperială. Întrebarea este dacă nu cumva trăim, din perioada interbelică încoace, procesul ocult de întrupare a acestei ficțiuni apocaliptice.
Conspirații exemplare
Până acolo, însă, mai avem de plasat câteva mari repere. Întâi de toate, trebuie, totuși, să evaluăm importanța acestui „complot sinarhic”, descoperit întâmplător (sau, de ce nu, în context, providențial!) de inspectorul Chavin la Paris, în 1941.
„Complotul sinarhic” este una dintre foarte puținele conspirații politic-oculte din perioada modernă, care, descoperite și documentate de serviciile de securitate într-un raport intern – „Raportul Chavin”, să ajungă și la cunoștința publicului, la numai câțiva ani după evenimente. Asta îl face un punct tare într-o masă adesea amorfă, un contur mai vizibil într-un peisaj nu doar obscur, ci și în mod deliberat obscurat.
O comparație peste timp este de ajutor. Să ne închipuim că, undeva, prin 1967, serviciile secrete americane ar fi făcut public un raport intern (deci presupus sincer) care documenta, negru pe alb, existența unui complot în jurul asasinării președintelui John F. Kennedy – un complot nu doar politic, ci și „ocult”. Îndrăznesc să cred că un asemenea eveniment ar fi avut reverberații istorice.
Simplul fapt că asta nu s-a întâmplat, în ciuda miilor de indicii, despre care s-au scris zeci și sute de cărți din 1963 încoace, ne dă o idee despre importanța istorică a unui document ca Raportul Chavin.
Dacă Raportul Chavin nu a produs un cutremur politic și mai uriaș decât a făcut-o, este pentru că el a fost făcut public după terminarea războiului, când a fost prezentat ca parte din peisajul oricum întunecat al regimului de la Vichy și regimului de ocupație. Ceea ce este numai parțial adevărat; așa cum arătam în Partea a II-a, tehnocrații din MSE erau perfect dispuși să colaboreze cu orice regim politic pentru a-și atinge scopurile, iar regimul „plutocratic” pe care urmăreau să îl instaureze nu era nici fascist/comunist, nici liberal, ci un soi de „a treia cale”.
Ocultiști și… ocultiști
Comparația dintre cele două comploturi nu este deloc întâmplătoare. Era cât pe ce să avem echivalentul unui „Raport Chavin” și în cazul JFK. Jim Garrison, singurul procuror care a anchetat și a încercat să aducă în fața justiției acest cel mai celebru asasinat politic, a ajuns la concluzia că fusese un complot, la care, de o manieră incertă, participase și un ditamai soborul vrăjitoresc, reprezentat în poveste, cu precădere, de David Ferrie – „episcop rătăcitor” în biserici gnostice, practicant de magie ritualică și sexuală și oficiant de liturghii negre. (Despre aceste volute și mai întunecate din jurul asasinării lui JFK, care cuprind, pe lângă Ferrie, multe alte personaje și conexiuni, am scris într-o altă serie).
Ocultistul David Ferrie era, în același timp, și mentorul presupusului asasin singuratic, Lee Harvey Oswald; și colaborator al CIA în relațiile cu diaspora cubaneză, implicat în invazia ratată de la Golful Porcilor; și un om de legătură între servicii și mafia – care, prin Jack Ruby, l-a eliminat convenabil pe Oswald după asasinarea președintelui, în caz că voia să explice ce a vrut să spună, mai exact, atunci când a declarat reporterilor, pe scările secției de poliție: „I am just a patsy”.
Ca și inspectorul Chavin înaintea lui, bunul procuror Garrison nu a ajuns la nicio concluzie fermă privind relevanța acestor conexiuni și, la fel ca Chavin, a fost tras pe linie moartă. În cazul lui Garrison, asta s-a făcut printr-o campanie de discreditare care, în final, i-a distrus cariera. Cercetările lui Garrison în dimensiunea ocultă a complotului sunt aruncate la coș de istoria standard – în măsura în care sunt, măcar, menționate – ca expresie a presupusei lui prejudecății negative față de „stilurile de viață alternative” de care se bucura Ferrie (ocultism și homosexualitate).
Lucru care nu i s-a putut reproșa lui Chavin – mai ales că, în cazul „complotului sinarhic”, latura ocultă nu era reprezentată de personaje excentrice, „alternative” și dubioase din demimondul ocultismului, spionajului și crimei organizate, ca Ferrie, ci de persoane cât se poate de respectabile, unele cu funcții importante în stat, aflate la cârma unor societăți inițiatice nu doar perfect legale, ci și cu o lungă istorie în spate, din care făceau sau făcuseră parte, prin epoci, membrii ai celor mai înalte elite.
Papus, mare maestru fondator al Ordinului martinist (versiunea 1871-1916), era și el – printre multe alte funcțiuni oculte – episcop al unei „biserici gnostice” (Église Gnostique de France), un fel de „biserică a francmasoneriei” (din care avea să se inspire și Ordo Templi Orientis, ordinul ocult făcut notoriu de inacceptabilul Aleister Crowley), cu care martinismul avea în comun un interes pentru misticism, cabala și teurgie.
Dar, prin contrast cu Ferrie, Papus locuia la cele mai amețitoare înălțimi ale societății: oferea sfaturi spirituale țarului Nicolae al II-lea, se întreținea cu marea aristocrație și avea legături în întreaga rețea a elitelor europene. În plus, trebuie spus, spre deosebire de Ferrie, în a cărui carieră e greu să găsești vreo activitate benefică pentru societate (cu excepția cazului în care seducția „alternativă” a tinerilor este considerată ceva pozitiv), Papus a fost un medic militar devotat – de altfel, a murit pe front, la datorie, în 1916.
Aceeași clădire, etaje diferite
Diferența de nivel între cele două comploturi exemplare nu exclude, însă – deloc – prezența unor (presupuse, cel puțin) asasinate și în „complotul sinarhic”, victima cea mai proeminentă fiind chiar creierul și inima grupului tehnocratic, Jean Coutrot. Nici colaborarea cu facțiuni violente nu este exclusă; așa cum arătam în Partea a II-a, unii cercetătorii ai cazului au ajuns, după război, la concluzia că societatea secretă politic-ocultă MSE manipula și controla în propriile scopuri organizații de la capetele opuse ale ecartului politic, printre care facțiunea teroristă de extremă dreapta La Cagoule. Ba, mai mult, nici înalta trădare nu este scoasă din peisaj; speculațiile că tehnocrații ar fi contribuit în mod deliberat la înfrângerea Franței, în mai 1940, tocmai pentru a-și crea un teren propice pentru schimbarea de regim pe care o intenționau, au apărut odată cu primele știri despre complot, în chiar vara lui 1941.
Astfel că, în termeni plastici, dacă bietul Jim Garrison a pătruns în clădirea istoriei prin canalizare, ajungând într-un subsol imund și periculos, Chavin a intrat, frumos – și întâmplător – pe poarta cea mare, și a ajuns, cu liftul, la luxoasele etaje superioare.
Dar, și în subteran, și la cele mai înalte nivele – care par să comunice între ele, deși, prin ce canale, prea rar îi este dat publicului să afle – ne întâmpină un labirint de oglinzi și fum, obscur prin natura sa și, mai mult, obscurat în mod deliberat din toate direcțiile.
„Forțele istoriei”
În alți termeni, ce ne arată „complotul sinarhic” (mai ales odată ce-l comparăm cu un alt complot, mult mai faimos, deși nici acesta lămurit oficial vreodată, cel din jurul asasinării lui JFK) este că, dacă îndepărtezi pojghița narațiunilor simple și ferm conturate, compuse dintr-o selecție foarte strânsă de evenimente, personaje și detalii, pe care o așază liniștitor peste trecut manualele, așa arată, în general, istoria: o colecție de curiozități, care, cumva, antrenate de curenți ai căror surse rămân, în cele din urmă, misterioase, se sedimentează, treptat, pe anumite direcții.
Seculariștii ne asigură că forța care mișcă istoria pe făgașul ei este „progresul” – nu doar material, ci și intelectual și moral, ceea ce, adesea, sincer, nu pare. Materialismul dialectic vorbește despre niște „forțe obiective” – producție, relații sociale, luptă de clasă – care mână istoria. Mari istorici precum Arnold Toynbee, Oswald Spengler sau Carroll Quigley au scris despre ciclurile de viață ale civilizațiilor. În toate aceste cazuri, forțele istoriei rămân impersonale – ceea ce nu înseamnă că, în diferite contexte istorice, nu există indivizi și organizații care acționează, public sau clandestin, pentru a-și pune în operă viziunile și a-și realiza interesele.
După seculariști, cel puțin în modernitate, niciuna dintre figurile proeminente ale istoriei nu este mânată în acțiunile sale de vreo convingere de natură religioasă, nu mai zic de vreo preocupare pentru ocultism. De fapt, ni se sugerează că acești corifei ai civilizației nici nu au, cel mai probabil, astfel de convingeri sau preocupări, fiind întrutotul laicizați, chiar atei. Iar, dacă, totuși, le au, aceste credințe și preocupări sunt ținute separat de activitatea publică a persoanei, într-un compartiment etanș, ca un cheson de submarin.
Ocultiștii, pe de altă parte, spun adesea că ei conduc, din umbră, istoria; ei – sau, cel mai adesea adesea, prin ei, niște „maeștri necunoscuți” (care, ni se sugerează, pot fi oameni sau entități din alte dimensiuni, ca acelea cu care intră programatic în contact martiniștii). Aceste ființe superioare cunosc „Planul Divin” și le transmit inițiaților instrucțiunile necesare pentru a se asigura, prin generații, că acest plan este realizat pe pământ.
Martinistul Papus însuși, citat în Partea a III-a, spunea că lumea este condusă, dintotdeauna, de societăți secrete născute în sânul misticismului, care dirijează organizațiile politice, culturale, religioase aflate pe poziții adesea opuse în societate, fiind, la rândul lor, coordonate de la un misterios centru comun – un „Comitet suprem și necunoscut care guvernează lumea”.
Bineînțeles că nu voi fi eu cea care să tranșeze aici acest conflict pozitiv de competență. Având în vedere tipul de ego exaltat care abundă în domeniu, pare a fi în firea ocultiștilor să se mai și laude. Dar nici ideea, croită și întreținută cu grijă, că Occidentul ar fi un spațiu perfect secularist, „dezvrăjit” – singura civilizație din istoria omenirii care nu are credințe de natură în sens larg spus religioasă, în care elitele publice nu au niciun apetit pentru amețitoarele promisiuni de putere pe care le face ocultismul – nu este credibilă.
Astăzi, grație unei noi generații de cercetători, mulți proveniți din zona studiului academic al ocultismului occidental, această miră de reglaj stă să cadă. Aflăm, încet-încet, că figuri cu roluri importante în lumea politică, economică și financiară, științifică și culturală, ba chiar și militari ori ofițeri ai serviciilor de securitate întrețin convingeri spirituale neortodoxe, eretice, unele chiar mai mult decât întunecate, cum am putut întrezări recent în notoriul „Dosar Epstein” – sau cum am descris în seria „Daemon ex machina”.
De altfel, așa cum am documentat în alte articole, întreg proiectul globalist se bazează pe ideea „transformării conștiinței umane” potrivit unor proiecte precum cel produs de Stanford, în 1974 (Changing Images of Man), ori, mai recent, Clubul de la Roma (2022) și World Economic Forum (2024), din care rezultă că aceste organizații, altminteri științifice și corporatiste, care susțin și consiliază ONU în promovarea și implementarea Agendei 2030, nu sunt câtuși de puțin atât de über-seculariste cum ni se prezintă, iar Agenda 2030 însăși este, în esență, un proiect utopic și escatologic.
Ce pare destul de limpede, în final, este că secularismul a separat statul de Biserică – de Biserica creștină – dar nu și de ocultism și puzderia de credințe și organizații oculte care au umplut și umplu peisajul occidental, sub ocrotirea „libertății religioase”.
Rețele imperialiste
Dar, dincolo de cazuri particulare, apropierea dintre elitele politice, sociale, culturale și ocultism pare naturală de plano. Deși se vorbește mult despre societăți secrete, forma de organizare predominantă, atât în cazul elitelor, cât și al ocultiștilor, pare a fi, mai degrabă, rețeaua – așa cum, de altfel, s-a văzut și în Partea a III-a.
În ambele cazuri, rețeaua este una internațională, căci, ca și elitele aristocratice de mai ieri ori cele politice/financiare/birocratice/culturale de astăzi (cele care se întrunesc la Davos, ca să dăm un exemplu), ocultismul nu recunoaște granițe și naționalități, ci numai „inițiați”.
Iar viziunea generală împărtășită de ambele grupuri – admițând că sunt separate – este una internaționalistă, viz. imperialistă. Punct mai degrabă doctrinar în care găsim și puntea cea mai convingătoare între cele două lumi (dacă două sunt, într-adevăr, și nu una – mare, lată și polimorfă): atât elitele internaționale, cât și ocultiștii, eminamente internaționali și ei, urmăresc insistent, prin istorie, să creeze Imperium mundi.
Visul imperiului universal nu a părăsit niciodată Occidentul, de la căderea Imperiului Roman de Apus încoace. Găsim acest vis în legende populare, cum este cea a regelui Arthur, care ar fi restaurat acest imperiu și s-ar fi instalat pe tronul Romei (legenda pe care John Dee a transformat-o, prin mijloace oculte, în realitatea Imperiului britanic). Îl găsim în nenumăratele tentative, mai mult sau mai puțin reușite, de a crea imperii – mai mici, mai mari, mai durabile sau mai trecătoare – care fac ca istoria Europei să umple mii și mii de biblioteci, cu mii și mii de nume, date, bătălii, cruciade, alianțe și contra-alianțe, trădări, comploturi, infiltrări, revoluții și contra-revoluții, schisme, războaie mondiale. Îl găsim în expansiunea puterilor europene în Americi, în Asia, în Africa; în războaie coloniale; în „Marele Joc” care a obsedat secolul XIX, opunând Imperiul britanic celui țarist, conflict care, apropo, era considerat de ocultiștii vremii un război între societăți oculte rivale. „Marele Joc” a continuat, în secolul XX sub eticheta „Marea Tablă de Șah” despre care scria Zbignew Brzezinski, ca o competiție imperialistă între americani și sovietici. Vedem visul imperial și azi, în zvârcolirile post-coloniale ale fostelor mari capitale imperiale europene prin Orientul Mijlociu și Africa. Așadar, nostalgia imperiului pierdut, cuplată cu ambiția de a-l reface, dă coloana vertebrală a istoriei occidentale.
Vis imperial dublat, de-a lungul secolelor, de un fior escatologic. Simplificând mult, visul imperiului pământesc a ajuns, în timp (prin multe contaminări, interpretări, alunecări mai fine sau mai abrupte – și cu diferențe importante între catolici și protestanți) să fie asociat cu Împărăția Cerurilor, cu Noul Ierusalim, cu A Doua Venire a lui Isus Hristos, anunțate de textele apocaliptice.
Pe de o parte, asta dădea imperiului pământesc (și împăratului lui) o dimensiune divină. Pe de altă parte, urmare acestei asocieri, textele biblice apocaliptice și întreaga tradiție dezvoltată în jurul lor au căpătat funcția de îndrumar pentru detectarea momentului în care urma să se declanșeze mecanismul escatologic – și, deci, să se întrupeze mult-doritul imperiu mundan.
Iar John Dee s-a încumetat, chiar, să provoace „îngerii”, prin metode oculte, să-i dezvăluie Planul Divin, pentru a ști nu doar când și cum trebuia să fie instaurat Imperiului universal și divin al Elisabetei, ci și ce se putea face pentru a accelera acel proces.
Furori chiliaste
Punct la care, desigur, se deschide larg poarta ocultiștilor. Asta în primul rând pentru că ocultismul este disciplina care se pretinde expert absolut în decelarea de semne escatologice: fie le citește în stele, fie în viziuni mistice sau oculte, fie ajunge la ele prin noi și noi interpretări date acelorași texte sau profeții ori prin adăugarea de noi doctrine, desprinse din tradiții non-biblice.
John Dee, ca să continuăm cu exemplul lui, nu opera într-un vacuum. În perioada în care el a creat, prin metode oculte, Imperiul britanic, casele regale europene erau traversate de un profund frison chiliast.
În 1564, se anunțase că, în 1583, urma Marea Conjuncție Jupiter-Saturn, iar astrologii prevedeau un eveniment major, la scară apocaliptică. Era cea de-a șaptea astfel de conjuncție de la Facerea lumii, iar – unde cele anterioare coinciseseră cu viața Patriarhului Enoch; cu Potopul; cu primirea Celor Zece Porunci de către Moise; cu împrăștierea celor Zece Triburi ale lui Israel; cu Nașterea Domnului Isus Hristos; și cu domnia lui Charlemagne – aceasta putea anunța o răsturnare masivă, chiar violentă, în istoria umanității și a creștinismului; putea veni Antihristul; putea fi Cea de-a Doua Venire.
John Dee a scris, chiar, un volum pe subiect, în care afirma că urma o perioadă de reînnoire și reformare universală. Se aștepta revenirea Sfântului Proroc Ilie (care, supranumit „Elias Artista” în cercuri, urma să renoveze întreaga cunoaștere) și a Patriarhului Enoch (ceea ce încuraja eforturile lui Dee a obține, prin metode oculte, „limba enochiană”, așa cum arătam în Partea I).
Anul 1583 a trecut fără incidente majore (la fel și 1603/1604, și 1623, ani incluși în serie prin diverse calcule). Apocalipsa s-a amânat. Dar, pătruns de convingerea că acela era momentul propice, John Dee crease, deja, la 1577, viziunea din care avea să se nască Imperiul (britanic) universal. Dacă am pune în termenii de astăzi, hype-ul creat de așteptările chiliaste ale perioadei a făcut ca o împărăție, totuși, să vină, deși nu Împărăția Domnului, ci cel mai mare imperiu (mundan) din istorie.
N-aș vrea să se creadă că este unica astfel de febră milenaristă născătoare de imperii în istoria Europei. Dau aici numai alte două exemple. Așa cum povesteam cu altă ocazie, după unii istorici, călătoria lui Cristofor Columb în America a fost și ea o misiune de sorginte profetică, cu resorturi apocaliptice, declanșată de teoriile lui Gioacchino da Fiore despre „Epoca Sfântului Duh”, care urma să apară numai după ce erau creștinate toate neamurile lumii. Eruditul ocultist Manly P. Hall completează povestea, spunând că, de fapt, Columb era un agent al ordinelor oculte și fusese însoțit, pe traseu, de unul dintre misterioșii „inițiați necunoscuți”.
Iar primii britanici care au reușit să colonizeze permanent America de Nord, pe la 1620- 1630, au plecat către Lumea Nouă convinși că A Doua Venire a lui Isus Hristos era iminentă. De data asta, previziunile apocaliptice aveau legătură cu anul 1666 (care, cu condiția să-l elimini pe 1, este „Numărul Fiarei”). Cu această ocazie, Imperiul britanic a fost reprezentat la vârf de „părintele științei moderne”, Francis Bacon, care a prezentat proiectul imperial ocult care urma să se instaureze peste Atlantic în utopia lui, „Noua Atlantidă” (1627).
Marea Lucrare sinarhică
Dar, dincolo de competența de a prezice, ocazional, evenimente apocaliptice, încurajând ambițiile imperialiste ale elitelor politice, ocultiștii au, ei înșiși, pare-se, propriile ambiții imperiale.
O spune, de pildă, Pierre Virion, în a lui „Les forces occultes dans le monde moderne” (1965), atunci când afirmă că „Scopul ultim – ad extra, ar trebui să spunem – al Înaltelor Societăți Secrete este Imperium mundi”.
Să spunem că Virion era catolic și critic față de societățile oculte; dar același lucru îl spun și ocultiștii. Îl spune o autoritate în domeniu de anvergura lui Manly P. Hall, atât în monumentala lui „Secret Teachings of All Ages” (1928), cât și în „The Secret Destiny of America” (1944), lucrare pe care am analizat-o în detaliu într-o altă serie de articole.
În descrierea lui Hall, istoria omenirii este ghidată de mari inițiați, care, operând prin ordine secrete și agenți, trudesc, generație după generație, la „Marea Lucrare”: o operă de alchimie socială complexă al cărei apogeu constă în instaurarea „democrației universale” – un stat global care, la ochiul meu, cel puțin, n-are nimic de-a face cu democrația și mai totul de-a face cu o autocrație absolutistă, cu accente teocratic-tehnocratice, condusă de un grup de „iluminați”, inițiați într-o cunoaștere (gnoză) deopotrivă spirituală și științifică.
Iar proiectul-pilot al acestui stat universal era, după Hall, chiar „Noua Atlantidă” a lui Francis Bacon – lucrare ocultă scrisă special pentru America – în care puterea era reprezentată de un monarh, iar autoritatea, situată deasupra regelui, de un organ tehnocratic colegial („Casa lui Solomon”) deținător al întregii cunoașteri științifice și spirituale. Am descris stupefiant de modernele proiecții pe care le făcea Bacon la 1627 într-un alt articol. Este suficient să spun aici că până și Peter Thiel, mogulul-teolog din Silicon Valley, care se consideră un urmaș spiritual al lui Francis Bacon, recunoaște că acea „Casă a lui Solomon” este prototipul a ceea ce numim, astăzi, „deep state”.
După cum se va vedea, același model de stat universal în care puterea și autoritatea sunt separate, iar conducerea este exercitată autocratic de inițiați, este, în esență, și sinarhia propusă de Saint-Yves d’Alveydre, cea din care s-au inspirat tehnocrații complotiști de la Vichy.
Cunoscători intimi ai subiectului precum Jacques Weiss (La synarchie – l’autorité en face du pouvoir, 1971) și Serge Hutin („Gouvernants invisibles et sociétés secrètes”, 1971) spun, de altfel, că modelul lui d’Alveydre pornește de la tiparul guvernării ideale la Platon și se regăsește atât în planurile templierilor (care, spun cei doi autori, visau să-și creeze un imperiu, întâi la nivel european, apoi mondial), cât și în „Noua Atlantidă” a lui Francis Bacon, el însuși nu doar mare om de știință, ci și mare inițiat („Imperator” în ordinul rozacrucian).
Aceleași repere definesc și statul global – „democrația universală” – în dezvăluirile lui Manly P. Hall, care, de altfel, aprecia enorm contribuția lui Saint-Yves d’Alveydre la eforturile imperialiste milenare ale ocultiștilor.
Altfel spus, ocultiștii cad de acord că modelul „sinarhic” propus de Saint-Yves coincide cu modelul general al Imperium mundi ocult. Astfel că trimiterea la „sinarhie” nu va mai fi o referire strictă la opera lui Saint-Yves, ci va viza sistemul ideal de organizare statală a imperiului visat de ocultiști. Imperium mundi este sinarhic.
În fine, trebuie spus că Hall și-a publicat „Destinul secret al Americii” în 1944 – la numai trei ani după descoperirea (și mușamalizarea) „complotului sinarhic” de la Vichy. Iar, în acel volum, el aplauda șansa uriașă acordată, în sfârșit, Statelor Unite ale Americii ca, după terminarea războiului, să conducă umanitatea spre desăvârșirea Marii Lucrări; să instaureze Imperium mundi sinarhic – statul global. Acesta, spunea el, era adevăratul destin manifest al Americii, adevărata ei misiune divină. Iar, potrivit lui Hall, crearea Organizației Națiunilor Unite (o inițiativă americană, de altfel, aparținând președintelui Roosevelt) constituia un pas uriaș înainte pe acest drum.
Mașinăria infernală
Cred că putem, deci, conchide că – atât din punctul lor de vedere, cât și din cel al unor critici precum Virion și mulți alții – ocultiștii au ambiții imperiale situate dincolo de cele ale elitelor politice, ba chiar deasupra acestora, câtă vreme, în modelul lor de imperiu universal, conducerea supremă le revine chiar inițiaților, care își rezervă autoritatea incontestabilă pe care n-o mai găsim decât în teocrațiile cele mai stricte.
În plus, imperiul ocult despre care vorbește Hall este, evident, un imperiu pământesc – fizic, nu metafizic. Templierii urmăreau să-și facă un imperiu european în realitatea fizică, nu în cea metafizică – motiv pentru care au și fost executați de regele Franței, Filip cel Frumos, cu colaborarea papei Clement al IV-lea, care se simțeau, ambii, amenințați de aceste ambiții.
Rămân câteva întrebări. Cum își propuneau ocultiștii să instaureze imperiul ocult, peste capetele elitelor politice la putere? Prin cooptare? Prin înșelăciune? Prin infiltrare? Promițându-le puternicilor zilei un loc privilegiat la vârfurile imperiului universal?
Toate aceste versiuni, luate separat sau în combinație, par posibile, dacă urmărim ce spunea Papus despre modul în care „Consiliul suprem și necunoscut care guvernează lumea” manipulează toate organizațiile și proiectele politice în propriile scopuri. Sau ce spunea Manly P. Hall despre fondarea Statelor Unite ale Americii, de exemplu – considerată un mare succes pe calea instaurării Imperium mundi, obținut cu eforturile unor inițiați care au lucrat clandestin și decisiv pe lângă figurile publice.
O altă metodă, însă – mult mai subtilă – ar putea fi aceea de a determina elitele politice, economice, culturale să îmbrățișeze o anumită viziune și să lucreze voluntar la punerea ei în operă – și asta nu prin mijloacele de infiltrare, cooptare, recrutare etc. menționate mai sus, care sunt, până la urmă, accesibile și unei organizații politice oarecare, ci prin mijloacele propriii meșteșugului lor: ocultismul. Să creeze, altfel spus, ficțiuni puternice care – ca și în cazul de atât de mare succes al lui Dee – să capete forța de a deveni realitate.
Ficțiuni care – așa cum ne învață John Dee și Nick Land – s-ar putea transforma în realitate cu ajutorul angoaselor și promisiunilor escatologice, al ritualurilor și simbolurilor oculte, al contactului cu entități din alte dimensiuni.
Ficțiuni fondatoare
Indiferent care dintre aceste metode ar fi utilizată, ficțiunea, viziunea, modelul acelui Imperium mundi pe care ocultiștii, după propriile lor declarații, vor să-l vadă constituit, trebuie să fie descrisă, detaliată, pusă în circulație, diseminată.
Ea trebuie să fie o ficțiune cât mai veche sau care să facă apel la o tradiție și trebuie să aibă o dimensiune escatologică, fie intrinsecă, fie adăugată; confirmarea autenticității ei din surse „divine” (reprezentate de „ierarhii angelice”, „superiori necunoscuți”, „maeștri învățați” și alte Mahatme) – este mai mult decât dezirabilă.
Atlantida
Cea mai veche astfel de ficțiune – prototip, cum spuneam, al Imperium mundi ocult – este Atlantida. Brodând copios pe marginea mențiunilor făcute de Platon despre această insulă legendară, povestea Atlantidei a făcut o carieră sclipitoare în ocultism. Este tărâmul primordial și inițiatic; este leagănul omenirii; este locul în care umanitatea și-a trăit Epoca de Aur; extrem de evoluată nu doar spiritual, ci și tehnologic – precum și, deja inevitabil, organizată într-o structură ierarhică strictă, condusă de inițiați luminați.
În plus, Atlantida are o latură escatologică, având în vedere că, faimos, s-a scufundat decisiv. Tradițiile oculte rețin că moștenirea ei (spirituală, mistică, de cunoaștere – socială, științifică și tehnologică) a fost, totuși, salvată și perpetuată, prin generații, în sânul societăților secrete. Aceasta este ficțiunea ocultă la care făcea trimitere Francis Bacon în proiectul lui imperial american, „Noua Atlantidă”.
Pe acest model clasic al Atlantidei s-au construit, în timp, alte și alte tărâmuri miraculoase.
Agartha
Sinarhia lui Saint-Yves este, în esență, o versiune modernizată a legendei Atlantidei. În acest caz, tărâmul mistic se numea „Agartha” – un stat inaccesibil prin mijloace fizice, dar localizat, undeva, în Tibet/Asia Centrală, care păstra întreaga cunoaștere a umanității, adunată de-a lungul a sute de mii de ani, și al cărui model de organizare socială, ideal, se numea „sinarhie”.
Din când în când, mari maeștrii spirituali mai veneau, de pe acel misterios tărâm, în lumea noastră, arătându-se numai inițiaților, pentru a le da instrucțiuni despre „Planul Divin”. Misiunea era aceea de a reproduce sinarhia pe pământ.
Dezvoltată pe parcursul mai multor lucrări publicate între 1882 și 1886, viziunea lui Saint-Yves a fost cultivată în sânul Ordinului martinist pentru a fi, apoi, în perioada interbelică, adoptată de tehnocrații din „complotul sinarhic” și transpusă într-un program revoluționar imperialist care urma să fie pus în executare, clandestin, până la realizarea lui integrală. Un prim pas era crearea „Uniunii Europene”; apoteoza era un imperiu global sinarhic.
Thule
Dar, la acel sfârșit de secol al XIX-lea – recunoscut de istorici ca o perioadă de „renaștere ocultă” – Agartha nu era singura viziune de Imperium mundi tip Atlantida pe care ocultișii o diseminau în rândurile elitelor.
„Thule” era un alt tărâm mistic, care, situat în zăpezile Nordului, ar fi fost, în illo tempore, leagănul rasei ariene, ai cărei descendenți moderni erau germanii (dar și britanicii și popoarele nordice). Această ficțiune a prins, deloc surprinzător, mai ales la germani, cu efectele fatale cunoscute. Partidul nazist s-a format în sânul unei societăți oculte numite chiar „Thule” și, după ce a preluat puterea în Germania, în 1933, a pus în operă, pe parcursul a 12 ani teribili, această viziune imperialistă ocultă. SS era ordinul mistic-cavaleresc care slujea această viziune, inclusiv prin ritualurile desfășurate la Castelul Wewelsburg, sub atenta coordonare a marelui maestru Heinrich Himmler. Deși nu susțineau că ar vrea să recreeze mitica Thule în modernitate, naziștii își justificau ambițiile imperiale bazându-se pe această ficțiune, care le atribuia rolul de rasă superioară.
Shambhala
„Shambhala” a fost o altă ficțiune foarte fertilă, din aceeași serie cu Agartha, Thule, Atlantida. Reprezentantul cel mai de seamă al opțiunii Shambhala a fost misticul de origine rusă Nicholas Roerich, care s-a străduit preț de decenii să obțină sprijin pentru a recrea această cetate mistică în realitatea fizică a Asiei Centrale. Roerich a cerut ajutor țarului Nicolae al II-lea, fără succes; după revoluție, le-a cerut sprijin bolșevicilor; în lipsă de un răspuns favorabil, s-a întors spre americani (apelând la vicepreședintele Wallace și, prin el, la președintele Roosevelt, care, apropo, era și el foarte aplecat spre ocultism); în fine, le-a cerut ajutor chiar și naziștilor. În ciuda eforturilor lui fenomenale, Roerich n-a reușit să-și facă „Noua Țară”, dar viziunea Shambhalei este încă vie, bine mersi, prin diferitele cercuri, așa că, nu știm, poate va reveni.
Hiperboreea, Lemuria etc. etc.
Cât despre viziunile lui Madame Blavatschi, ea a construit un întreg univers de astfel de tărâmuri fictive – continente, imperii, insule și cetăți; rase-rădăcină și rase-derivate, unele corporale, altele semi, altele pur spirituale; civilizații care se nasc și mor; catastrofe enorme și apocalipse recurente, toate astea derulate în milioane de ani de preistorie fictivă, în cicluri complexe care s-ar fi succedat pe bietul nostru Pământ. O astfel de gigantică ficțiune ar fi mai greu de reprodus ca atare în realitate, măcar pentru că ne lipsesc câteva continente, dar ideile lui Blavatschi stau la temelia întregii teosofii moderne și, mai departe, a mișcării New Age, de la care, așa cum arătam în alte contexte, ni se trag multe dintre obsesiile globalismului contemporan.
Preparativele unui sfârșit de lume
Întreaga cunoaștere despre aceste mistice teritorii și ale lor, mult similare, modele imperiale provenea din surse oculte: în esență, din comunicările ocultiștilor cu „maeștrii înțelepți” ori „superiorii necunoscuți” care fie le apăreau, în formă fizică, și le povesteau aceste minuni; fie le transmiteau telepatic întregi tomuri de informații, pe care ocultiștii le scriau, disciplinat, după dictare; fie îi antrenau în „călătorii astrale”, în episoade de clarviziune, de claraudiție sau de „scriere automată”.
Iar toată această precipitare de entități vorbărețe care țineau să transmită modele pentru Imperium mundi ocult a avut loc, în Occident, în cei câțiva ani de la sfârșitul secolului al XIX-lea cunoscuți ca fin de siècle – o perioadă care, ca și cele din timpul lui Columb, Dee sau Bacon, era profundă bântuită de fibrilații escatologice. Se apropia anul 1900; industrializarea; urbanizarea; sentimentul că se stingea o lume, că întreaga cultură, ba chiar umanitatea în întregul ei, decăzuse; faptul că populațiile cereau o lume mai democratică și reducerea diferențelor abisale de avere care le despărțeau de clasele superioare – toate astea creau o angoasă apocaliptică.
Peste numai câțiva ani, a izbucnit Primul Război Mondial, care a dus la prăbușirea a patru imperii (pământești). Un dezastru de dimensiuni colosale pe fondul căruia elitele trebuiau să vină cu soluții, cu noi idei de organizare a lumii.
Trebuiau să găsească un model de imperiu universal care să nu se mai prăbușească nicicând. Un model de imperiu în care ele, elitele, să nu mai fie nicicând dezrădăcinate sau dezmoștenite. În care autoritatea lor – cunoașterea lor – să nu mai poată fi contestată.
Un model ideal de Imperium mundi. Sinarhia.
La care revin în Partea a V-a.
