„Oricine pătrunde în sfera ocultismului trebuie să știe că, la fel ca în politică, există multe perspective, interese și obiective divergente sau contrare. Iar faptul că sfera ocultismului și cea a politicului se întrepătrund cu mare ușurință devine repede evident. Asta n-are nimic de-a face cu teoriile conspirației. De exemplu, rețelele clandestine de contact social între mișcările și societățile revoluționare au coincis adesea în istoria modernă cu alte rețele invizibile, deja existente, de societăți secrete, cum sunt atât de diversele frății masonice…”
Markus Osterreider, „From Synarchy to Shambhala”, 2012
Am rezumat, în Partea a II-a, dimensiunile laice ale „complotului sinarhic” descoperit de autorități în Franța lui 1941: o societate secretă politică numită „Mouvement Synarchique d’Empire” (MSE), care conspira pentru instaurarea unui regim tehnocratic anti-democratic și anti-republican prin mijloacele clandestine ale unei „revoluții silențioase”. Acest regim urma să se instaleze nu doar în Franța, ci în întreaga Europă, care urma să devină o „Uniune Europeană” și parte dintr-un imperiu sinarhic mai vast (Paneurafrica), care, la rândul lui, urma să împartă lumea cu alte patru imperii sinarhice: Commonwealth-ul britanic, Paneurasia, Panamerica și Panasia.
Complotiștii – „tehnocrații” – reprezentau interesele marelui capital financiar și industrial internațional și erau dispuși să coopereze cu orice regim politic pentru a-și atinge scopurile – și cu fasciștii, și cu socialiștii, și cu un regim liberal; și cu naziștii, și cu Aliații anglo-saxoni. Iar modelul de regim, în sens larg spus politic, pe care doreau să-l instaureze se numea, misterios, „sinarhie”. Ceea ce ne conduce la cealaltă dimensiune a „complotului sinarhic”, cea „ocultă”.
În această Parte a III-a, voi descrie câteva dintre asocierile relevante ale „complotului sinarhic” în zona organizațiilor oculte – un parcurs istoric care scoate în evidență magnitudinea unor rețele, ca întindere internațională, ca perseverență în timp, dar și ca nivel de reprezentare – la vârful puterilor politice, culturale, sociale. Este numai o mică fereastră deschisă spre vastele catacombe, dar suficientă, sper eu, pentru a crea o imagine de ansamblu fără de care importanța și persistența complotului sinarhic n-ar fi de înțeles.
Raportul Chavin
Autoritățile regimului de la Vichy au descoperit că „Mișcarea Sinarhică a Imperiului” avea legături cu o altă societate secretă, de data asta una de natură ezoterică, numită „Ordinul Martinist” și văzută, în context, ca o ramură a masoneriei.
Existau mai multe indicii. Raportul inspectorului Chavin de la Sûreté Nationale reținea, în primul rând, că MSE își recruta membrii după regulile deosebit de stricte ale martinismului:
„Afilierea martinistă este cea mai secretă din câte există. Ea se face de la om la om, după un ritual particular, noul inițiat fiind singur în fața celui care îl inițiază. Fiecare nou inițiat primește două numere: numărul propriul, și numărul inițiatorului său. Acest mod de recrutare se numește filiație în lanț și este specific martinist. Ca urmare a acestui mod de inițiere, niciunul dintre membri nu cunoaște, din grupul de care aparține, decât pe propriul inițiator și alte câteva persoane pe care el însuși le-a inițiat, cu permisiune. Un astfel de mod de recrutare prezintă și un avantaj, și un inconvenient major; avantajul este acela că secretul este aproape perfect, dar, pe de altă parte, el permite imixtiuni nedorite, care pot da naștere unor linii de gândire disidente.”
Un alt indiciu care proba legăturile MSE cu Ordinul Martinist era însăși utilizarea termenului de „sinarhie”, care era cultivat în sânul martinismului, preluat fiind de la ocultistul francez de secol XVIII, Joseph Alexandre Saint-Yves d’Alveydre.
Întrebarea, pentru Chavin, era ce poziție ocupa MSE în mișcarea martinistă și care dintre branșele acesteia din urmă participa la complot. După toate cercetările, Chavin a ajuns la următoarele trei posibile variante: (1) MSE era „adevăratul martinism”, ipoteză care pornea de la o bănuită trecere în clandestinitate a ordinului martinist începând cu anul 1920 (perioada în care se înființase MSE); (2) MSE doar imita martinismul, copiind metoda filiației în lanț, ipoteză care, însă, nu explica adoptarea conceptului de „sinarhie”; și, în fine, (3) MSE era un fel de „disidența martinistă” clandestină, o mișcare care se folosea de elemente ale martinismului pentru a-și ascunde adevăratele activități și intenții, ipoteză pe care Chavin o găsea cea mai probabilă.
Altfel spus, putea fi totul, ceva sau nimic. Parafrazându-l pe Peter Levenda – în magistrala lui istorie a ocultismului politic (american), „Sinister Forces” – oricine încearcă să deslușească până la capăt încrengătura de personaje bizare sau dubioase; ambiții nemăsurate; viziuni mistice și, adesea, delir; fascinație și invidie; preocupări înalte și interese mizere; fabricații, falsuri, minciuni și comploturi; certuri; suspiciuni; rupturi; trădări; acuzații; plagiat; împăcări, reformări, renovări etc. care este istoria organizațiilor oculte, are condoleanțele mele. Inclusiv bietul inspector Chavin, fie-i țărâna ușoară.
Ordinul Martinist Tradițional și Ordinul Martinist și Sinarhic
Parte din dificultatea oricum uriașă de a descâlci ițele într-un domeniu care spune din prima că este „ocult”, adică ascuns, era dată de faptul că, în speța lui Chavin, existau două ordine martiniste: Ordre Martiniste Traditionnel (OMT), cu sediul la Lyon, condus de marele maestru Constant Chevillon; și Ordre Martiniste et Synarchique (OMS), înființat de Victor Blanchard. OMT și OMS se declarau cu totul diferite, chiar rivale (de-aia se și despărțiseră), ceea ce, logic, însemna că nu puteau face, ambele, parte din același „complot sinarhic”. Nu?
Acum: un exemplar al „Pactului sinarhic”, acea broșură aurită care cuprindea în detaliu planurile MSE, fusese descoperit la sediul OMT de la Lyon, dar, după mai multe discuții cu poliția, maestrul Chevillon declarase că primise documentul doar ca să facă o comparație, de interes pur academic, cu principiile sinarhiei din opera lui Saint-Yves d’Alveydre. Altminteri, OMT – deși, sigur, nu contesta niciuna dintre marile descoperiri ezoterice ale maestrului Saint-Yves – nu se ocupa în mod special cu sinarhia; asta era mai mult preocuparea ramurii adverse, OMS.
Drept e că numele lui Blanchard, fondatorul OMS – care era, în același timp, și înalt funcționar la Camera Deputaților – apărea printre cei suspectați ca fondatori al MSE. Dar legăturile nu erau probate dincolo de orice dubiu, iar arhivele arătau că OMS reclamase OMT ca ordin neregulat la autoritățile competente, în 1921 – de unde suspiciunea că acela fusese momentul în care OMT (iar nu OMS) înființase mișcarea sinarhică (MSE se declara fondată în 1922).
Pe de altă parte, OMT susținea că se ocupă exclusiv de misticisme, în timp ce OMS ar fi fost ordinul mai implicat în viața politică (de unde și prezența termenului „sinarhie” în titlu). Ca să tulbure apele cu totul, și OMS, și OMT erau membre F.U.D.O.S.I. (Federația Universală a Ordinelor, Fraternităților și Societăților Inițiatice).
O tură rapidă prin peisaj
În plus, Chevillon și Blanchard, erau, amândoi – alături de alte persoane numite în conspirația MSE – membri ai Fraternité des Polaires, un ordin secret, dotat cu un „Oracol al Forței Astrale” care le dădea membrilor diverse instrucțiuni.
Printre alte activități importante, polarii căutau Evanghelia (gnostică) după Ioan (care avea să fie găsită abia în 1949, ca parte din tezaurul de la Nag Hammadi, dar despre a cărei existență se știa în cercurile oculte), dar și urmele miticului fondator al rozacrucianismului, Christian Rosenkreutz – toate astea, prin Pirinei, în fostul fief al sectei catarilor. De ce? Așa le spusese spiritul lui Arthur Conan Doyle (decedat în 1930), care-i instruia prin intermediul unui cuplu de paranormali englezi (John și Grace Cooke).
Da; acel Conan Doyle, autorul nemuritorului detectiv Sherlock Holmes – care pare ultra-raționalist, dar, de fapt, folosea tehnicile oculte ale „palatului memoriei”, cele care l-au costat pe Giordano Bruno arderea pe rug. Doyle a practicat intens spiritismul nu doar, iată, postum, în poziție de fantomă, ci și în timpul vieții, când lua legătura cu spiritele morților (unul fiind fiul pe care-l pierduse în război), dar și cu spiritul propriei soții, care era sănătoasă, bine merci, și participa, alături de el, la séances – ceea ce ridică anumite întrebări despre armonia în cuplu.
Doyle, în fine, era un imens fan al romanelor mistice ale baronului Edward Bulwer-Lytton (un prieten apropiat al prim-ministrului britanic Disraeli) și – ca atâția alți adulți, persoane importante, printre care și Elena Blavatschi, și, după cum se va vedea, însuși Saint-Yves – credea că rasa superioară descrisă de baron în romanul „The Coming Race” (1871) chiar exista în realitate, trăind într-o cetate subterană, și chiar stăpânea o forță misterioasă numită Vril.
Iar, de-acolo și până la mistica Thule, leagănul civilizației ariene, în jurul căreia s-a format Societatea Thule, din care, inclusiv prin eforturile spionului ocult, baronul Rudof von Sebottendorf, a apărut partidul nazist, nu a mai fost decât o scurtă alunecare în vrie.
O altă alunecare fiind de la Thule, Atlantida, Hiperboreea etc. – la Agartha, cetatea subterană și mistică, locuită de „Maeștrii Înțelepți”, depozitara întregii cunoașteri a civilizației primordiale, inclusiv despre statul perfect („sinarhia”), pe care avea s-o descopere personal, prin „călătorii astrale”, al nostru Saint-Yves.
Dar să nu anticipăm. Membru în Frăția Polaires era, surprinzător, și scorțosul intelectual René Guénon, altminteri un metafizician foarte serios, care se ținea departe de povești senzaționaliste. În „Le Roi du Monde” (1927), Guénon afirma și el realitatea cetății Agartha, convins fiind atât de sursele (hinduse) pe care le pretindea Saint-Yves; cât și de cele (mongole) pretinse de un alt ocultist (și aventurier, și spion), pe nume Ferdinand Ossendowski, care, în 1925, publica o carte pe subiect, evident plagiată după Saint-Yves; cât și de propriile lui surse (tibetane).
Poate am fi aflat mai multe despre operațiunile Frăției Polaires dacă, imediat după ocuparea Franței, naziștii nu s-ar fi grăbit să-i confiște întreaga arhivă de la Paris. Motivul: Alfred Rosenberg, ideologul nazismului (condamnat la moarte pentru crime de război în 1946), convins că arienii se trag din Thule, asociată cu Atlantida, spera că polarii descoperiseră mai multe despre Sfântul Graal – și el amestecat în povestea ariană grație operelor eroice ale lui Wagner, de care Hitler era cu totul îndrăgostit.
Sfânt Graal pe care naziștii îl căutaseră deja, fără folos, tot în sudul Franței, în jurul celebrei fortărețe catare Montségur, prin eforturile medievalistului Otto Rahn, făcut ofițer SS în aceste scopuri, și care și-a lăsat oasele prin Pirinei, în 1939.
Dacă mirosiți aici ceva din zona „Codul lui da Vinci”, sunteți pe calea cea bună. Frăția Polaires are legături – spre trecut, cu „Ordinul Templului și Graalului” creat de Joséphin Péladan, și – spre viitor cu „Prioratul Sionului”, o societate secretă care a existat sau n-a existat, dar e în centrul teoriilor conspirației din seria „Holy Blood Holy Grail”, reproduse, sub formă de roman, de Dan Brown.
Membri în Polaires erau și Vivian Postel du Mas și partenera lui, Jeanne Canudo – persoana care, le spunea maestrul Chevillon de la OMT polițiștilor, îi pusese la dispoziție „Pactului sinarhic” pentru analize academice.
Un martor ocular al acelor cercuri (publicistul Maurice Girodias) spunea, după război, că văzuse, în saloanele magice ținute de Postel și Canudo, „oameni de știință, directori de companii și bancheri” stându-le la picioare, seduși de ideea lor de a crea „în întreaga lume, începând cu Europa, o societate supusă ideii spiritualiste”. Mai mundan, cei doi lucrau la fondarea unui „partid politic paneuropean” care să creeze „Statele Unite ale Europei”, iar Canudo, aprigă ocultistă, feministă și activistă, susținea și promova eforturile Uniunii Pan-Europene create de contele von Coundehove-Kalergi.
În același timp, Postel du Mas era și membru al „Les Veilleurs” (de la Veghetori – îngerii căzuți din Biblie), ordin proto-nazist creat de un alt martinist, Schwaller von Lubicz, care căuta originile rasei superioare prin Egipt. Membru al Les Veilleurs era și Rudolf Hess, viitoarea mâna dreaptă a lui Hitler, care se născuse în Egipt și a fost toată viața lui pasionat de ocultism. Unii spun că și călătoria lui fatală în Scoția, în mai 1941, a fost motivată tot de ideile lui să le spunem „sinarhice” despre o alianță între Germania și Anglia, pe care le considera surori și membre ale aceleiași rase superioare.
Soții Lubicz îl mai găzduiau, ocazional, în Egipt, și pe marele intelectual și artist Jean Cocteau, care declara că îi venerează, și care, deși hărțuit de naziști pentru homosexualitate și „artă degenerată”, a preferat să rămână la Paris sub ocupație – și a fost, și el, un fervent susținător al Uniunii Europene.
Ancheta se împotmolește
V-am prevenit, în Partea I, că parcursul va avea porțiuni vijelioase. Dacă această mică volută v-a amețit un pic (iar Polaires nu este decât una dintre multele găuri de șarpe în care am putea intra la acest punct), închipuiți-vă cam ce putea fi în mintea bunului inspector Chavin, care, spre deosebire de noi, astăzi, nu avea acces la atâtea cercetări – și nici avantajul de a privi de sus, de pe culmile lui 2026, retrospectiv, cum s-au împletit toate aceste fire întortocheate ocult-politice ca să ne aducă până unde suntem.
Pe scurt, polițiștii erau puși să meargă în cerc prin catacombele ezoterice, dând cu capul când de oglinzi, când de perdele de fum. Ceea ce n-ar trebui să surprindă, câtă vreme chiar Papus, fondatorul Ordinului Martinist (versiunea 1891) scria, în Traité Méthodique de Magie Pratique” (1893):
„toate societățile secrete care au existat și încă există pe globul pământesc s-au născut în sânul misticismului, și toate, mânate de astfel de resorturi misterioase, au dominat și continuă să domine Lumea, în ciuda guvernelor.
Aceste societăți secrete, create după nevoi, sunt detașate, pe linii distincte, și, aparent, se opun una alteia, proclamând, fiecare, una sau alta dintre cele mai contradictorii opinii ale zilei, pentru a putea dirija separat și cu mână sigură toate organizațiile politice, religioase, economice și literare, dar, în același timp, ele sunt conectate, pentru a primi o direcție comună, la același centru necunoscut unde este ascuns izvorul puternic care caută să miște, invizibil, toate secretele Pământului.
De pildă, cele două partide politice care își împart azi lumea – liberalii, cu drepturile omului, și regaliștii, cu dreptul divin – au, fiecare, propriile societăți secrete din care își primesc imbold și îndrumare, societăți care, fără să-și poată da seama, sunt ele însele, prin priceperea câtorva lideri, mișcate și dirijate conform viziunii și ordinelor unui Comitet suprem și necunoscut care guvernează lumea.”
Martinismul
Cercetările privind aceste dedesubturi ale „complotului sinarhic” au continuat după război, cu concluzii împărțite – unii vor spune întotdeauna că întreaga poveste este o „teorie a conspirației”; alții, că legăturile sunt prea multe și prea evidente pentru a fi ignorate. Judecă fiecare; eu fac un foarte scurt rezumat, începând cu o trecere rapidă prin istoria martinismului.
Încă de la primul pas, ne lovim, demonstrativ, de un nod. Așa cum arătam în Partea a II-a, articolul din L’Appel care anunța, în iunie 1941, moartea suspectă a lui Jean Coutrot, vorbea despre „Sinarhie” ca fiind „una dintre cele mai secrete și mai nocive loje masonice”. La o căutare superficială în sursele publice, afli, însă, că martinismul este o mișcare ezoterică independentă de francmasonerie (deși profund împletită cu aceasta) și – ni se repetă, liniștitor – ar cultiva „misticismul creștin”.
Pe de altă parte, marele istoric și practicant al ocultismului Manly P. Hall (în Masonic Orders of Fraternity) plasează martinismul printre curentele care au „renovat masoneria” în secolele XVII – XVIII, revitalizând, în același timp, păgânismul, prin recuperarea unor elemente esențiale din școlile antice de mistere – ceea ce este cât se poate de anti-creștin, precum și, trebuie spus, din punctul lui Hall de vedere, salutar. În plus, toate aceste noi curente întrețineau legături cu „Superiori Necunoscuți” – care ar putea sau nu fi oameni în carne și oase, ar putea sau nu fi nemuritori, după cum se va observa, în mod repetat, mai departe.
Martinez de Pasqually
Masonerie sau nemasonerie, martinismul a fost fondat de Martinez de Pasqually (c.1727-1774) – un teurg și teosof de origini incerte, probabil evreu spaniol sau portughez, care a activat în Franța, în cercurile francmasoneriei, începând cu anii 1750.
În 1767, Pasqually a înființat un ordin ocult, numit Ordre de Chevaliers Maçons Élus Coëns de l’Univers, titlu în care vedem bine „cavaleri masoni”, precum și „preoți aleși al universului” („coëns” venind de le „cohen”, „preot” în ebraică). Marele cărturar Gershom Scholem atrăgea atenția asupra legăturilor dintre Élus Coëns și ereticii evrei sabateeni – cei care, cu un secol înainte, în 1666, îl declaraseră pe Șabatai Țevi Mesia evreu și, eliberați de orice restricții, proclamau și practicau „sfințenia păcatului”. Formă de antinomianism cu deosebite accente sexuale care avea să se bucure de un succes nebun în sânul ocultismului occidental.
Această primă etapă a martinismului „teurgic” al lui Pasqually – numită azi „martinezism” – urmărea înființarea unei biserici invizibile, independente de orice structură pământeană (Biserica urma să fie distrusă, presimțea Pasqually), pentru a găsi calea către cunoașterea ascunsă a naturii. Calea era una a inițierii progresive, prin credințe și practici cabaliste, hermetice și gnostice și prin contacte ritualice cu „ierarhiile angelice”, care le promiteau „preoților aleși ai universului” cunoașterea directă a lui Dumnezeu și recuperarea unității primordiale, pierdută odată cu gonirea lui Adam din Rai.
Dacă ați citit Partea I, poate vă aduceți aminte de John Dee, posedat și el, cu un secol și mai bine înaintea lui Pasqually, de aceeași convingere: că putea obține acces la mintea lui Dumnezeu și la lingua adamica de la „entitățile angelice”, pe care le convoca prin ritualuri oculte și prin oficiile văzătorului lui, simpaticul Edward Kelley.
Saint-Martin
Succesorii lui Pasqually, Louis-Claude de Saint-Martin (1743-1803) și Jean-Baptiste Willermoz (1730-1824) – care au reprezentat a doua etapă a martinismului – erau, amândoi, francmasoni de înaltă condiție.
Saint-Martin este calificat de posteritate ca „teosof creștin”. Biserica catolică, pricinoasă, nu a fost de aceeași părere și i-a pus opera magna, „Des erreurs et de la vérité” (1775) – semnată sub pseudonimul „Filosoful Necunoscut” („le Philosophe Inconnu”) – pe lista cărților interzise, Index Librorum Prohibitorum.
Asta, poate, unde gândirea lui Saint-Martin era foarte influențată de Jakob Böhme, de spiritualism, de magnetismul lui Mesmer, ritualuri magice, ba chiar și, în mod deosebit, de ideile lui Emanuel Swedenborg – alt creștin și el, despre ale cărui bizare ritualuri sexuale și credințe antinomianiste scrie pe larg Dr. Marsha Keith Schuchard într-o serie de lucrări academice care au făcut ceva vâlvă. Deranj produs mai ales printre adepții „Bisericii Swedenborgiene” – care se recomandă creștină – și care există și azi, mai ales în Statele Unite, cu o lungă tradiție în integrarea cercetării științifice cu „profunda legătură spirituală” și mult progresism în egalitatea de gen și drepturile minorităților sexuale.
Unul dintre adepții lui Swedenborg era marele poet englez William Blake, căruia îi aparțin acuarelele cu care ilustrez seria; ne putem face o idee despre practicile sexuale prin care încerca Blake, urmând viziunile lui Swedenborg, să atingă iluminarea spirituală, din chiar titlul cărții lui Schuchard pe subiect: „De ce plângea doamna Blake”.
Pentru Saint-Martin, societatea ideală era o teocrație „naturală și spirituală”, condusă de oameni remarcabili, dotați și inițiați, pe care Dumnezeu Însuși îi alegea și îi punea în vârful ierarhiei, unde lor nu si le urca niciodată la cap, ci se comportau strict ca niște „comisionari divini” care îndrumau masele potrivit viziunilor lor inspirate. Ceea ce, după cum se va vedea, seamănă foarte bine cu sinarhia lui Saint-Yves.
Willermoz și Revoluția franceză
În ce-l privește pe Willermoz, el a reprezentat mai mult aripa francmasoneriei ezoterice a martinismului. După ce, împreună cu fratele lui, Pierre-Jacques (chimist și medic erudit, care a lucrat cu Diderot la celebra Enciclopedie), a creat o nouă lojă masonică, Willermoz a devenit „preot ales al universului” alături de Pasqually, și a decis să unifice francmasoneria franceză, care era cam despletită și, mai mult, risca să fie invadată complet de Stricta Observanță, un rit „templier” creat de baronul german Karl von Hund.
Asta s-a întâmplat la congresul francmasoneriei de la Wilhelmsbad, 1782, unde Willermoz a ieșit victorios: Stricta Observanță a fost desființată; mitul fondator cum că francmasoneria venea de la templieri – mit care, cine ar fi crezut, nu putea fi dovedit, cel puțin nu rațional – a fost eliminat (Willermoz găsea că este un faux pas politic să te prezinți în lume ca urmaș al unei organizații interzise și de papă, și de monarhie – cel puțin monarhia franceză); iar Willermoz a creat Ritul Scoțian Rectificat, în ale cărui grade superioare a introdus, fidel maestrului lui, practicile lui Pasqually de comunicare ocultă cu „ierarhiile angelice”.
Așa stând lucrurile, Wilhelmsbad 1782 a marcat o schismă filosofică și politică în sânul francmasoneriei, iar notoria sectă Illuminati din Bavaria (reprezentată la congres prin baronul Adolf von Knigge), profitând de disensiuni, a recrutat masiv adepți, pentru a deveni, în doar câțiva ani, dintr-o grupare minusculă, o puternică rețea de radicali infiltrați în lojele masoneriei, care, potrivit multor istorici și comentatori, au jucat un rol decisiv în evenimentele Revoluției franceze.
Rolul martiniștilor în Revoluția franceză rămâne și mai neclar decât cel al sectei Illuminati – despre care unii istorici țin să amintească mereu că a fost interzisă în 1785, iar alții, că Weishaupt a mai trăit 45 de ani după izgonirea din Bavaria, sub protecția ducelui Ernst II of Saxe-Gotha-Altenburg. Ducele, francmason inițiat Illuminati și un om cu talente magice deosebite, l-a luat pe Weishaupt de consilier personal și l-a lăsat să-și continue activitățile în nordul și vestul Germaniei – ba, ne putem închipui, chiar mai departe, având în vedere că Ernst avea legături peste tot, fiind strămoșul unei puzderii de familii regale europene (Belgia, Spania, Suedia, Danemarca, Norvegia), printre care și actuala dinastie britanică, Windsor (fostă Saxe-Coburg und Gotha).
În orice caz, Saint-Martin vedea în Revoluție o „predică în acțiune” – o judecată divină asupra aristocrației degenerate și, poate, un pas spre acea teocrație naturală, spirituală. Ulterior, critici precum Abatele Barruel învinovățeau martinismul pentru influența sa majoră asupra „francmasoneriei ezoterice” care orchestrase tragicele evenimente.
Un lucru e cert: martinismul și-a copiat faimoasa metodă de recrutare – „filiația în lanț” – pe care o descoperea, în 1941, inspectorul Chavin și la Mișcarea Sinarhică a Imperiului – tocmai de la Illuminati și Weishaupt.
Papus
După Revoluția franceză – din care și Saint-Martin, și Willermoz au scăpat teferi, mai ales grație legăturilor lor cu francmasoneria – martinismul a intrat oarecum în adormire. Asta până în 1891, când tradiția martinistă a fost reorganizată de faimosul ocultist francez Papus (Gérard Encausse, 1865-1916), care a fondat Ordinul Martinist propriu-zis (din care aveau să se desprindă mai sus-menționatele și îmbârligatele OMS și OMT).
Trecuse peste un secol de la Pasqually, Saint-Martin și Willermoz, oferta ocult-ezoterică era și mai bogată, iar lui Papus îi plăcea să fie inițiat în toate disciplinele și tradițiile posibile. Astfel că, prin Papus, în martinism au intrat elemente dintr-o puzderie de școli și curente oculte de final de secol XIX: din teosofia Elenei Blavatschi (deși pe Madame, personal, Papus n-o suporta), din Ordinul Cabalistic al Rozei-Cruci, din „Biserica gnostică a Franței” (în care Papus era episcop), din francmasoneria de rit swedenborgian, dar și din Ritul Memphis-Misraim, precum și din Hermetic Order of the Golden Dawn și Ordo Templi Orientis – dublul leagăn al lui Aleister Crowley. Etc. etc.
Una dintre cele mai importante influențe asupra lui Papus – și, deci asupra Ordinului Martinist – a fost cea a ocultistului Alexandre Saint-Yves d’Alveydre, marele promotor al conceptului de „sinarhie”, care i-a atras atenția lui Chavin la dedesubturile și mai adânci ale complotului tehnocraților.
Revoluția rusă
Iar, așa cum martinismul de secol XVIII s-a nimerit în pregătirea Revoluției franceze, cel de la sfârșit de secol XIX – început de secol XX s-a nimerit în perioada de pregătire a Revoluții ruse. A fost prezent și la crearea „blocului progresist” din 1915, și la Revoluția din Februarie 1917, cea care l-a dat jos pe țar și a instaurat guvernul liberal provizoriu. Revoluție care le-a fost, apoi, smulsă din mâini liberalilor de către bolșevici, cam cum le-au suflat iacobinii – radicalizați de Illuminati, spun gurile rele – Revoluția franceză idealiștilor care visau frății și egalități și cai verzi pe pereți la 1789.
Sankt Petersburg era, în preajma revoluției, o șerpărie de societăți secrete – oculte, politice și de ambele feluri – comploturi, spioni, care francezi, care britanici, care nemți, care ruși – ba chiar și budiști tibetani, reprezentați de lama Agvan Dorjiev și de Nicholas Roerich (guru al vice-președintelui SUA, Henry A. Wallace, în anii 1920-1930), care încercau să-l atragă pe Nicolae al II-lea, în postură de legendar „Țar Alb”, într-o fabuloasă schemă sinarhică în Asia Interioară, unde ar fi putut instaura „Shambhala” – un stat tantric utopic, din aceeași serie cu Agartha lui Saint-Yves, doar că altfel.
Dar să nu divagăm. Papus și Ordinul Martinist s-au pus în slujba intereselor și politicilor Franței care, în acea perioadă, urmărea să clădească și întărească o alianță cu Rusia împotriva Germaniei. Aceleași interese erau reprezentate și de lojele francmasonice din Rusia, aproape toate afiliate masoneriei franceze Grand Orient.
Britanicii, la rândul lor, erau avansați. William T. Stead, mare jurnalist și teosof – care se tatona periodic cu Papus – susținea o apropiere între Rusia și Anglia ca prim pas către un guvern mondial: „Parlamentul Omului, Federația Lumii”. Iar Stead nu era de capul lui; era membru al societății secrete Round Table, înființată de imperialiștii britanici Cecil Rhodes, Lord Esher și Alfred Milner, cu finanțarea baronului Nathan Rothschild.
Urmare unei viziuni suferite de fratele lui, Herbert – care se considera mistic creștin – în care o voce divină îi spusese „Apropiați-vă de Împăratul Rusiei, de la el vă va veni salvarea!” – Stead a lansat, în 1894, o campanie internațională pentru pace. A început să publice articole despre reducerea armamentului în întreaga Europă și apeluri la adresa lui Nicolae al II-lea, să devină „garant al păcii europene”, iar, în septembrie 1898, s-a lansat într-un „Pelerinaj al Păcii”, pe parcursul căruia s-a întâlnit cu mulți lideri politici, și chiar și cu țarul. A ajuns și la Vatican, dar papa, unde o fi știut el ceva, i-a refuzat cererea de audiență.
Țarul, impresionat, a emis un apel pentru o conferință internațională de pace, la care i-au răspuns douăzeci și șase de țări. Rezultatul a fost Prima Conferință de la Haga, în 1899, una dintre primele declarații în dreptul internațional pe tema războiului. Stead a adoptat sloganul „One World, One People, One Destiny”.
Stead a fost implicat și în complotul din jurul Protocoalelor Înțelepților Sionului, căruia i-a căzut victimă marele politician Serghei Witte (văr primar al Elenei Blavatschi) – dezavuat și de francezi, și de britanici, pentru care era, mai degrabă, pro-german. Atunci când, în 1903, îi spunea baronului Alphonse de Rothschild că „marile evenimente, mai ales cele de natură internă, sunt peste tot precedate de prevalența unui misticism bizar la curtea domnitorului”, Witte se referea tocmai la viermuiala de ocultiști care invadaseră Sankt Petersburg.
Potrivit cercetărilor mai noi (vezi motto), eforturile lui Papus la curtea țarului nu s-au rezumat doar la crearea antantei franco-ruse – „mistica alianță superioară tuturor celorlalte alianțe omenești” – și la blocarea, pe cât posibil, a avansurilor britanicilor (inclusiv prin lansarea de zvonuri despre o conspirație anglo-germană împotriva țarului) – ci și la intensificarea așteptărilor că în Rusia urma o mare revoluție socială. Se crea un hype, cum ar spune un ocultist contemporan ca Nick Land.
Guy Lacroze, un alt ocultist, coleg de clasă cu Papus la Collège Rollin, compara răspândirea extrem de rapidă a ideilor martinismului în sânul aristocrației și intelighenției ruse cu același fenomen care avusese loc și în Franța, înainte de 1789, și se declara convins că planurile Revoluției ruse erau făcute în cercurile martiniștilor ruși. Papus, spunea el, îi declarase mândru că martinismul se dezvoltase și ajungea la nivelul implementării politice.
Una dintre căile de influență alese de Papus a fost „Maître Philippe” (Nizier Anthelme Philippe), marele lui mentor de la Lyon, care, odată plantat în rol de consilier spiritual și vindecător la curtea imperială, îl avertiza periodic pe Nicolae al II-lea că, dacă nu-și schimbă modul de guvernare (adică n-o ia mai spre liberalismul pentru care lucrau subteran și masonii din Grand Orient), avea să-și piardă și imperiul, și viața; o fi știut el ceva de la „Superiorii Necunoscuți”.
Maître Philippe și-a întărit mult influența la curte profețind nașterea țareviciului Alexei, în 1904 – mare bucurie pentru cuplul imperial, care avea numai fete. Bucuria a fost, curând, însă, umbrită de faptul că micuțul suferea de hemofilie (primită, pare-se, de la străbunica lui, regina Victoria I a Angliei, care purta boala fără să știe și a transmis-o la vreo șase urmași). Iar, pe acest subiect atât de teribil, Maître Philippe, deși se considera taumaturg, nu a putut face nimic.
Dar eforturile martiniștilor nu se rezumau la Rusia, ci priveau și Serbia, și Muntenegru, și alte țări din Europa de Est și Balcani. De asta se ocupau, pe lângă Papus, și colaboratorii lui apropiați, Francois-Charles Barlet (membru al Frăției Ermetice de la Luxor, „cheia de boltă a tuturor grupurilor oculte”) și Pierre-Augustin Chaboseau (al cărui fiu, Jean, era membru al Frăției Polaires), care avea să devină secretarul special pentru Balcani al premierului francez Aristide Briand în timpul Primul Război Mondial. Nu rezultă că Briand ar fi fost martinist (ci doar francmason), dar, în perioada interbelică, el a fost unul dintre cei mai importanți pionieri ai mișcării pentru „Uniunea Europeană Federală” – pe care, în 1929, o propunea la Liga Națiunilor.
Muncile lui Papus et co. în Rusia nu au fost în zadar: un focar martinist major în Sankt Petersburgul pre-revoluționar era format din marii duci Petru Nicolaevici și Nicolai Nicolaevici (acesta din urmă, comandantul armatei ruse în primul an al Primului Război Mondial), căsătoriți cu Milica și, respectiv, Anastasia (fiicele regelui Nikola I Petrović-Njegoš al Muntenegrului, dar și cumnatele regelui Serbiei, Petar Karadorevic, și ale regelui Italiei, Victor Emanuel al III-lea), rămase în istorie pentru influența lor ezoterică la curtea rusă.
Cele două periculoase „prințese din Crna Gora” au fost, pare-se, cele care, după moartea lui Maître Philippe, în 1906, i l-au prezentat țarului pe „misticul rătăcitor” Grigori Rasputin – convinse, poate, că vor putea controla un țăran atât de needucat și de grosolan.
Eroare. Spre deosebire de predecesorul lui, Maître Philippe, Rasputin chiar îl putea ajuta pe țarevici; iar, de controlat, nu-l putea controla nimeni – nici măcar viitorul Patriarh Teofan, nici măcar după ce episcopul Hermogen de la Saratov l-a prins și l-a bătut cu crucea în cap de-a visat stele verzi.
Rasputin îl prevenise pe țar, în 1914, să nu bage țara în război, pentru că „ăsta va fi sfârșitul Rusiei” – poziție care nu se potrivea câtuși de puțin cu interesele francezilor și britanicilor.
Rasputin a fost omorât, pe 29 decembrie 1916, de prințul Iusupov și amantul lui, marele duce Dimitri Pavlovici – deși cercetările mai noi arată că ei doar l-au torturat îngrozitor; de omorât, l-a omorât, cu un glonț în cap, agentul serviciilor secrete britanice Oswald Rayner, cu care Iusupov se împrietenise mult prea mult în timpul studiilor la Oxford.
Presimțindu-și moartea, Rasputin a lăsat în urmă o scrisoare în care profețea că nu va apuca 1 ianuarie 1917 și că, dacă va fi omorât de țărani, Rusia va rămâne o monarhie prosperă încă sute de ani, dar, dacă îl omoară „boierii”, atunci familia țarului avea să moară în doi ani și toți nobilii aveau să dispară din Rusia.
Iar, într-o coincidență care pare bizară chiar și în această mare de bizarerii, prolificul cercetător Colin Wilson a descoperit – luând în calcul diferențele de calendar și fus orar – că Rasputin a fost înjunghiat, în Siberia, în 1914, în același moment în care, la Sarajevo, era împușcat Arhiducele Ferdinand, oferind pretextul războiului. Același autor îl plasa ferm pe Rasputin în tradiția mistică a unui Jakob Böhme sau a martinistului Saint-Martin – unde mai pui că și Rasputin era un adept al „sfințeniei păcatului”, mal ales cel de tip sexual.
Saint-Yves d’Alveydre – o educație…
Acesta este peisajul extrem de încărcat, din care nu am schițat decât câteva reliefuri, pe care grefăm teoriile privind sinarhia, al cărei prim și mare promotor a fost Joseph Alexandre Saint-Yves d’Alveydre (1842-1909), și care a fost, apoi, preluată în martinism de Papus.
Saint-Yves a fost inițiat în ale ocultismului încă din frageda tinerețe, petrecută disciplinar în Insula Jersey, unde fusese trimis de părinți ca să-i vină mintea la cap – scop ratat definitiv în momentul în care tânărul Alexandre a intrat în cercurile oculte ale lui Victor Hugo, refugiat politic în Jersey pentru că, republican și revoluționar fervent fiind (după ce fusese un admirator la fel de fervent al lui Napoleon I), denunța aprig regimul lui Napoleon al III-lea.
Marele scriitor francez invoca spiritele unor figuri proeminente ale trecutului (numai unul și unul: Platon, Shakespeare, Galilei), ba chiar era convins că ar fi reușit să intre în contact cu „spiritul lui Isus”, care – deloc surprinzător, deja – l-a numit pe Victor Hugo profetul unei noi religii universale, care urma să dărâme creștinismul tradițional și instituțional și să unească Vestul cu Estul.
Asta se întâmpla pe la 1855, cu vreo două decenii înainte ca Occidentul să fie luat pe sus de viziunile Elenei Blavatschi – dar, după cum se observă, terenul era în pregătire și duduia de „entități” care de care mai ambițioase și mai vorbărețe.
Saint-Yves a preluat de la cercul lui Victor Hugo o pasiune pentru spiritism care avea să-l țină o viață; el a creat, chiar, un model de „altar” pentru astfel de practici, iar, după moartea soției lui, în 1875, a menținut un contact permanent cu spiritul ei – pe care îl servea, galant, cu vin scump și care îi transmitea, de pe lumea cealaltă, cele mai complexe și importante informații despre viitorul omenirii.
În aceeași perioadă, la Jersey, Saint-Yves a descoperit și lucrările lui Antoine Fabre d’Olivet (1767-1825), altă piatră de temelie a ocultismului francez, care – urmare instrucțiunilor primite de la un spirit feminin – scrisese o „Istorie filosofică a speciei umane” (1824), care nu are nicio legătură cu faptele istorice, chiar și cele care erau bine cunoscute la acea vreme, și doar parțial cu filosofia, și se citește ca un roman fantasy puțin cam prea lung.
Lung și pentru că Fabre d’Olivet vedea foarte, foarte adânc în istoria omenirii – sute de mii de ani – până la prima rasă, „adamică”, care s-ar fi tras din Atlantida. Actuala rasă albă – „boreenii”, ziși și celți – ar fi apărut în Nord, la Cercul Arctic, moștenind ceva din cunoașterea atlanților, și, după ce a umplut Europa, a cucerit și India, sub conducerea unui mare druid pe nume Ram – de unde și Ramayana. Eh?
Această fantastică panoramă preistorică i-a aprins mintea lui Saint-Yves – deja fumegândă de la romanele baronului Edward Bulwer-Lytton, foarte la modă pe-atunci. Cel mai mult îl impresiona romanul, deja menționat mai sus, „The Coming Race”, care povestea despre o rasă superioară care trăia pe un tărâm subteran, posesoare a unor tehnologii de neconceput pentru omul terestru, și care urma curând să iasă la suprafață și să ocupe pământul.
Bulwer-Lytton, trebuie spus, nu era doar un fantezist pe hârtie, ci și un practicant; el înființase un ordin ocult („Cercul Orfic”) în care se folosea de adolescenți pre-puberi pentru „călătorii astrale” (tehnică practicată, de altfel, și de un alt ocultist, băgat până la gât în Revoluția franceză, faimosul Cagliostro – dar și, vreme de aproape două decenii, în anii 1960-1970, de ocultistul contemporan și colaborator al CIA, Andrija Pucharich, la așa-zisa lui „Fermă de curcani” de la Ossining, după cum scriam în seria „Daemon ex machina”).
Asta fiind o altă sursă de inspirație de lungă durată pentru Saint-Yves, care, după cum se va vedea, prin propriile „călătorii astrale” a ajuns să vadă tărâmul magic, sursa sinarhiei, a „Maeștrilor” și a întregii înțelepciuni, Agartha.
Saint-Yves s-a împrietenit, chiar, cu fiul lui Bulwer-Lytton, Robert, care era aproximativ la fel de fermecat ca și tatăl lui, ceea ce nu l-a împiedicat să devină Primul Conte de Lytton și nici – printre alte mari demnități ale Imperiului britanic – vicerege al Indiei. Din această poziție, el a organizat încoronarea reginei Victoria I ca împărăteasă a Indiei, la Delhi, pe 1 ianuarie 1877.
… și un titlu nobiliar
Dacă tot ne învârtim printre aristocrați: Saint-Yves nu era unul prin naștere, dar a devenit unul, printr-un proces complex și de lungă durată. Ca primă măsură, și-a adăugat la nume acel „d’Alveydre”, care, trebuie să recunoașteți, sună foarte nobiliar.
Apoi, în 1877, s-a însurat cu aristocrata de origine sârbă Marie-Victoire de Riznich-Keller, o mare frumusețe la tinerețe, cu 15 ani mai în vârstă ca el, fostă nevastă de conte (Keller, șambelan la curtea țarului și vice-guvernator al Ucrainei) și, după unele relatări, fostă amantă a țarului Alexandru al II-lea (dacă nu cumva și a regelui Wilhelm I al Prusiei, care o agrea în mod deosebit).
Grație soției lui – care era și nobilă, și foarte bogată, și martinistă, și un medium talentat – Saint-Yves a putut, în primul rând, să renunțe la cariera militară și să-și dedice întreg timpul studiilor oculte, și-apoi, cel puțin la fel de important, să pătrundă în cele mai înalte cercuri aristocratice, oculte și ele.
Marie se trăgea din aceeași familie cu faimoasa baroneasă Krudener, muza mistică a țarului Alexandru I, cea care l-a însoțit în călătoria lui triumfală la Paris, după înfrângerea lui Napoleon. Iar mătușa Mariei Riznich, Ewelina Hańska, era soția faimosului scriitor (și ocultist) francez Honoré de Balzac, un împătimit al ideilor lui Swedenborg, al magnetismului lui Mesmer și al teosofiei lui Madame Blavtaschi (care îl considera pe Balzac un geniu ocultist natural). În plus, Marie era foarte bine primită la multe din curțile regale și nobiliare europene, fiind apropiată de regine și doamne de onoare; una dintre fiicele ei a devenit doamnă de onoare a țarinei Alexandra, soția țarului Alexandru al II-lea.
Ancora filosofică transmisă Mariei din familie era așa-zisa „Școală Nordică” – cu care avea legături și Blavatschi – un amestec de învățături oculte orientale și masoneria Strictei Observanțe, la a cărei desființare, cum spuneam mai sus, participase din plin Willermoz. Poate grație acestei influențe, Saint-Yves era, spre deosebire de Papus, un mare susținător al apropierii dintre Rusia și Anglia, în care vedea o necesară uniune sinarhică a capetelor încoronate europene.
Toate acestea au făcut ca Saint-Yves să dobândească, până la urmă, în 1880, titlul de marchiz, fie de la papa Leon al XIII-lea, fie de la Republica San Marino, fie de la amândouă. Dacă de la San Marino, nu-i bai, dar de ce i-ar fi dat papa asemenea titluri ocultistului Saint-Yves – care, la acea dată, publicase destul încât să se înțeleagă ce avea în minte – rămâne o întrebare.
Pentru că sinarhia, sistemul social perfect descoperit de Saint-Yves în Agartha – sistem care se practicase, vedeți dumneavoastră, și în imperiul primordial al lui Ram, acum mii și mii de ani – era o ordine sacră, era reflectare a legilor cosmice. Era, practic, o teocrație – dar condusă nu de Biserică, ci de maeștri ocultiști inițiați.
Iar, pentru a restaura sinarhia azi, pe pământ, era nevoie de „crearea, deasupra națiunilor noastre, deasupra guvernelor noastre, indiferent de forma lor, a unui guvern general, pur inițiatic”.
Subiecte la care revin în Partea a IV-a.
