În preajma summit-ului NATO care va avea loc la Ankara pe 7-8 iulie, Andalou Ajansi publică punctele de vedere ale mai multor analiști despre reconfigurările care se pregătesc și cum ar putea arăta noul model al alianței (zis „NATO 3.0”).
În esență, noul model dorește să conserve alianța transatlantică, redefinind, însă, echilibrul responsabilităților militare între Europa și SUA – cu posibila creștere a rolului Turciei.
Ce-ar presupune acest lucru, în concret, nu este limpede, dar există câteva certitudini: Europa trebuie să devină autonomă (sau „matură”) strategic; Europa nu se poate decupla de SUA; NATO nu poate fi înlocuit cu o armată europeană; este urgent și trebuie acționat decisiv.
Primul aspect pe agendă este finanțarea. La summit-ul NATO de anul trecut, de la Haga, membrii au agreat să crească bugetul pentru apărare și securitate la 5% din PIB până în 2035, o decizie care a dat semnalul politic cerut de Washington, dar – potrivit lui Dimitris Tsarouhas, ELIAMEP – ea nu reflectă un consens real; multe țări manifestă rețineri în a pune în executare aceste angajamente financiare.
În 2025, toate țările membre UE și-au atins, pentru prima dată, ținta anterioară, de 2%, dar cheltuielile diferă mult de la țară la țară. Motivul, explică Jason Davidson de la Atlantic Council, este că nu toate țările membre percep la fel amenințarea rusă. Țările de pe flancul estic investesc cel mai mult în apărare, Polonia fiind în top, cu 4,48% din PIB.
„Aliați precum Polonia, care resimt o amenințare intensă din partea Rusiei și sunt întrutotul dedicați ideii că SUA trebuie să-și continue rolul în Europa, și-au depășit țintele sau sunt aproape să le depășească. Alții, precum Italia, care percep o amenințare mai redusă din partea Rusiei, au înregistrat progrese mici sau niciun progres”.
Dar dimensiunea financiară este numai o parte din transformarea care se pregătește, care presupune și o redistribuire a răspunderilor. În modelul NATO 3.0, aliații europeni trebuie să furnizeze cea mai mare parte a forțelor militare convenționale necesare apărării continentului, în timp ce SUA rămâne responsabilă cu dimensiunea nucleară și strategică, pe care Europa nu o poate încă asigura.
Paul Taylor (European Policy Centre) precizează că transformările nu înseamnă că Europa înlocuiește SUA, care, pe lângă dimensiunea nucleară și strategică, va continua să furnizeze și unele „capacități convenționale nespecificate” – care ar putea include serviciile de informații, supraveghere și recunoaștere, capacități de lovire la mare distanță, infrastructura de sateliți, sisteme logistice și de comandă și control.
Direcția tranziției este clară, spune același Taylor, dar ritmul ei insuficient de rapid poate fi problemă, mai ales după ultimele măsuri luate de SUA (anularea planurilor de a trimite o brigadă de blindate în Polonia și a rachetelor cu rază lungă de acțiune în Germania, reducerea contribuției SUA la forțele NATO).
Direcția nu include în niciun caz o separare totală de SUA și înlocuirea NATO cu o armată europeană, idee respinsă unanim de toți experții intervievați. „Nu avem nevoie de nicio structură decizională nouă în Europa. Avem una, iar aceea este NATO”, a comentat Karl-Heinz Kamp, reprezentant al secțiunii germane a Council on Foreign Relations.
Iar Tsarouhas a precizat că „Ar fi un proces foarte lung și dificil, cu multe dileme dificile de confruntat. Cea mai mare problemă a Europei nu este lipsa de resurse, ci lipsa unei conduceri politice curajoase”. Decuplarea totală de SUA „nici nu este în cărți, pentru că este, practic, imposibilă și ar aduce prejudicii ireparabile Europei”.
Parte din agenda summit-ului este și discutarea rolului Turciei în noua configurație, un rol care, se estimează, va deveni mai important, în primul rând pentru că „UE nu poate, singură, să asigure un cadru decizional eficient, din cauza regulii unanimității și din cauză că mai mulți dintre furnizorii săi de securitate cei mai importanți nu fac parte din bloc”.
Prin urmare, Europa are nevoie de încă o structură de apărare, care să acționeze în concert cu UE și NATO; membrii acestei structuri ar fi Marea Britanie și Turcia, care nu sunt membre UE, dar și Franța, Germania și Polonia, care sunt.
Pe post de explicație, expertul Taylor a comentat: „Ce ne facem dacă, de exemplu, Washingtonul decide că o incursiune limitată a Rusiei în regiunea baltică nu este războiul Americii?… Turcia este un partener esențial și atunci este evident că trebuie să-i avem în centrul structurii”.
Deducem că Europa se bazează pe sprijinul Turciei la Marea Baltică – asta pe lângă Marea Neagră: „rolul Ankarei în regiunea Mării Negre este important pentru Ucraina”.
În final, însă, tot în SUA e baza. „Putem noi înlocui capacitățile SUA, unul la unu? Nu, nu putem, cel puțin nu acum, pentru că ne-ar costa o avere”.
„Statele Unite rămân lider global în materie de comunicații prin satelit, informații și mai multe capacități militare strategice. Europei i-ar lua ani să ajungă la același nivel”.
Cu toate astea, „autonomia strategică” rămâne un deziderat: „Nu avem de ales. Și dacă e ceva nerealist, trebuie s-o facem, pentru că ne-a forțat Dl. Trump”.
Sursa în text.
