„Dar vremurile grele, cum s-ar spune, sunt excepționale și permit măsuri excepționale ca răspuns. Lucru mai mult sau mai puțin adevărat în perioada de început a industrialismului, dar care nu va mai rămâne adevărat pe viitor dacă nu se diminuează enorm creșterea populației. În acest moment, populația lumii crește cu 58.000 de oameni pe zi. Până acum, războiul nu a avut un efect prea mare asupra acestei creșteri, care a continuat pe parcursul ambelor războaie mondiale… Războiul… a fost până acum destul de dezamăgitor din acest punct de vedere… dar poate că războiul bacteriologic se va dovedi mai eficient. Dacă o epidemie de ciumă bubonică s-ar răspândi în lume o dată la fiece generație, atunci supraviețuitorii ar putea procrea liber fără să aglomereze lumea prea mult… Situația poate fi oarecum neplăcută, dar ce să-i faci? Oameni cu un intelect cu adevărat superior sunt indiferenți la fericire, mai ales la fericirea altora.”
Bertrand Russell, „The Impact of Science on Society”, 1953
Am schițat, în episodul anterior, procesul de creare a Organizației Națiunilor Unite (ONU): din perspectiva schemei sinarhice, instituția care urma să conducă „Tetrarhia Universală”, acel imperiu global condus prin colaborare de „Cei Patru Mari” – SUA, Marea Britanie, Rusia și China – și format din sferele acestora de influență.
Președintele Roosevelt ar fi vrut ca numai aceste patru mari puteri să fie reprezentate în Consiliul de Securitate, dar, temându-se că o astfel de structură ar fi denotat prea flagrant „dominația fățișă a Celor Patru” – contrazicând foarte generoasele principii de „egalitate suverană” între toate țările membre anunțate în hârtiile constitutive – Leo Pasvolsky, membru Council on Foreign Relations și cel mai important consilier al președintelui pe această problemă, a lărgit numărul membrelor consiliului la unsprezece. „Cele Patru” urmau să formeze, totuși, un fel de „comitet executiv”, prin aceea că rețineau calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate și aveau drept de veto.
În ultimul moment, și în ciuda rezervelor lui apropo de rolul Franței în război și de antipatia lui față de de Gaulle, Roosevelt a acceptat, la insistențele lui Churchill, să-i acorde și Franței – neimplicată până atunci în proces – drept de veto în Consiliul de Securitate, alături de cele patru mari puteri inițiale. În 1965, numărul membrelor Consiliului de Securitate a fost crescut la cincisprezece, dând configurația actuală.
Pacea și securitatea; Puterea ONU
Mandatul prioritar formal al ONU – ca și cel al Ligii, înaintea sa – a fost, potrivit Articolului 1 al Cartei, menținerea păcii și securității la nivel internațional. ONU urma să promoveze diplomația pe principiile egalității suverane între membri și autodeterminării, constituind un forum în care națiunile se întâlneau pentru a-și alinia eforturile în vederea atingerii intereselor comune.
În chestiunile cele mai importante, cele care țin de securitate, cooperarea trebuia să se facă de o manieră care să nu lezeze interesele marilor puteri și aliatelor lor, lucru asigurat printr-un nou mecanism de vot în Consiliul de Securitate. Spre deosebire de Ligă, unde deciziile se luau, în Consiliu, cu strictă unanimitate, în sistemul ONU, deciziile de securitate se iau cu majoritate calificată (astăzi, nouă voturi), cu condiția ca niciuna dintre cele cinci membre permanente să nu se opună prin veto.
Mai mult, unde Liga Națiunilor nu avusese la dispoziție decât boicotul și presiunea morală, ONU a fost dotată cu câteva noi mecanisme pentru a-și îndeplini misiunea pacificatoare: poate impune sancțiuni economice, poate autoriza tribunale penale internaționale, acțiuni militare și misiuni de menținerea păcii.
Dar planurile inițiale privind puterile ONU au fost mult mai ambițioase. Așa cum rețin istoriile oficiale, intenția fondatorilor ONU a fost ca organizația să poată folosi direct forța pentru a descuraja agresiunile, fiind dotată cu propriul stat major (Military Staff Committee) și o armată internațională, idee față de care marile puteri nu au manifestat prea mult entuziasm și care a căzut în desuetudine după izbucnirea Războiului Rece.
De altfel, un astfel de plan de „internaționalizare” a forței armate – „Planul Baruch” – a contribuit la declanșarea, sau, cel puțin, la instalarea oficială a Războiului Rece. Prezentat Națiunilor Unite, în iunie 1946, de finanțistul internaționalist Bernard Baruch, un adevărat leviatan al Wall Street-ului și consilier apropiat al celor mai importanți trei președinți ai perioadei (Woodrow Wilson, Franklin D. Roosevelt, Harry Truman), planul a reprezentat, cel puțin la nivel declarativ, principala tentativă de a acorda ONU puteri mai serioase în materie de securitate.
Se cere un context…
Apariția bombei atomice și, mai ales, faptul că SUA se arătase capabilă să o folosească la Hiroșima și Nagasaki, tulburaseră echilibrul de forțe dar și încrederea, câtă era, între Aliații occidentali și URSS. Unde, la Ialta (4-11 februarie 1945), președintele Roosevelt fusese dispus la compromisuri pentru a-și asigura ajutorul rușilor în războiul din Pacific, la următoarea mare conferință a „Celor Trei Mari” (Potsdam, 17 iulie – 2 august 1945), dimpotrivă: noul președinte, Truman, care, din poziția de vicepreședinte, preluase automat funcția la moartea lui Roosevelt, nu mai știa cum să-l împiedice pe Stalin să intre în Manciuria, adică să-și împlinească promisiunea făcută anterior Aliaților.
Pe scurt, SUA nu mai avea nevoie de ruși în Pacific. Truman aflase încă din prima zi a conferinței, pe 17 iulie, că primul test nuclear (Trinity) reușise; ca primă măsură – lucru remarcat de Churchill în memoriile sale – atitudinea lui, destul de nesigură până atunci, s-a schimbat; Truman a devenit mult mai imperativ și cu el, și, mai ales, cu sovieticii.
În cele din urmă, pe 24 iulie, Truman i-a făcut lui Stalin o aluzie vagă – că SUA avea acum o nouă armă „cu o forță distructivă neobișnuită”. Stalin, care știa de Proiectul Manhattan prin propriile rețele de spionaj, l-a felicitat, fără a da vreun semn nici că pricepe despre ce este vorba, nici că renunță la intervenția convenită în Asia. Atât Truman, cât și Churchill au fost convinși că Stalin nu înțelesese că America obținuse bomba atomică.
Istoria consemnează că dorința de a-l împiedica pe Stalin să-și extindă forțele spre est, semnalându-i nou-dobândita supremație militară americană, a fost unul dintre principalele motive (dacă nu principalul) pentru care Truman a autorizat atacurile atomice asupra Japoniei. Președintele spera ca, impresionat de bombă, Stalin să-și țină Armata Roșie acasă.
A urmat primul masacru atomic, la Hiroșima, pe 6 august. Pe 9 august, în timp ce americanii lansau un al doilea atac nuclear, la Nagasaki, Armata Roșie invada Manciuria. Stalin nu se lăsase intimidat, dar întreaga manevră îi sporise suspiciunile față de Aliați, care, la rândul lor, erau gata să rupă antanta din timpul răzbiului cu URSS, care își pierduse utilitatea.
Adăugând la neîncredere, Stalin știa că Churchill dăduse în lucru statului major un plan de „atac surpriză” asupra URSS („Operation Unthinkable”) încă din mai 1945. Ideea fusese respinsă de ofițeri ca nefezabilă militar și dezastruoasă pentru Marea Britanie; forța Armatei Roșii era net superioară. Dar Churchill nu a abandonat ideea; dimpotrivă, ea a devenit tot mai tentată, mai ales după apariția bombei atomice.
Așa cum documentează în detaliu istoricul american Thomas Maier („When Lions Roar: The Churchills and the Kennedys”, 2014) Churchill a spus nu o dată, începând cu 1946, în discuții private nu doar cu anturajul lui de la Londra, ci și cu oameni de stat americani (inclusiv fostul ambasador american la Moscova, Averell Harriman, devenit, în ianuarie 1946, ambasador în Marea Britanie), că americanii ar fi trebuit să „șteargă Kremlinul de pe hartă cu o bombă atomică”. „America știe că 52% din industria grea a Rusiei este la Moscova și poate fi distrusă cu o singură bombă. Ar putea însemna moartea a trei milioane de oameni, dar sovieticilor nu le pasă de asta”, estima Churchill.
De asemenea, deși întreaga operațiune fusese derulată în secret, Stalin știa că generalul Reinhard Gehlen, „super-spionul” lui Hitler pe Frontul de Est (șeful serviciului de informații militare Fremde Heere Ost), se predase americanilor la final de mai 1945 și le oferise întreaga arhivă de microfilme cu informațiile lui privind URSS.
În august 1945, Gehlen era transportat în SUA, de unde avea să revină în Germania, la Pullach, cu misiunea de a crea, cu finanțare americană, „Gehlen Organization”, o rețea de spionaj anti-sovietic din care avea să se nască, în 1956, serviciul de informații interne al Republicii Federale Germane (Bundesnachrichtendienst), pe care Gehlen l-a și condus, ca primul său director, între 1956 și 1968.
Spionii sovietici monitorizaseră îndeaproape aceste evoluții; în 1946, infiltraseră deja adânc rețeaua lui Gehlen. Descoperită abia în 1961, avea să fie cea mai catastrofală breșă de securitate din timpul Războiului Rece. Pe moment însă, în acel iunie 1946 când i se propunea Planul Baruch, Stalin știa, grație acestei inflitrări, nu doar că occidentalii colaborau cu foști naziști, pe care îi protejau de justiție, ci și că organizau deja în Europa de Vest unitățile de gherilă „stay behind” pentru coordonarea rezistenței anti-comuniste postbelice, unități devenite celebre pentru operațiunile lor teroriste și de sabotaj sub numele de „Operation Gladio”.
Planul Baruch
Fond pe care a intervenit Planul Baruch. SUA, Marea Britanie și URSS discutau ideea constituirii unei agenții internaționale pentru energie atomică încă din decembrie 1945 și se apropiau, fie și timid, de un consens. În iunie 1946, Truman a schimbat intempestiv delegația, trimițându-l la ONU pe Bernard Baruch cu o nouă propunere.
Planul Baruch viza crearea unei noi autorități internaționale (International Atomic Development Authority) cu puteri absolute în domeniul energiei atomice, în scopuri militare și civile deopotrivă: un monopol global asupra uraniului și toriului de la extracție până la rafinare, monopol asupra cercetării nucleare și instalațiilor de producție, autoritate nelimitată de inspecție și licențiere și puterea de a aplica sancțiuni fără ca marile puteri să se poată opune prin veto.
La acel moment, singura putere care avea arma atomică era SUA (sovieticii nu aveau s-o obțină decât în 1949). Iar SUA promitea că, odată ce această agenție era pusă pe roate, urma să-și distrugă arsenalul nuclear.
Având în vedere fundalul descris mai sus, nu e nicio surpriză că URSS a refuzat această propunere; Stalin a cerut ca SUA să-și distrugă bombele înainte de constituirea autorității internaționale, dacă tot avea această intenție. Nicio surpriză, de asemenea, că SUA a refuzat alternativa.
„Propunerea Russell”
Dar nici chiar Planul Baruch – indiferent cât de onestă ar fi fost intenția SUA de a-și distruge arsenalul nuclear, renunțând la principalul său instrument de supremație militară la nivel global – nu satisfăcea ambițiile unor internaționaliști pur-sânge precum marele umanist englez Bertrand Russell (1872-1970).
Russell – membru în Camera Lorzilor la acel moment și un intelectual public foarte cunoscut – milita ca ONU, în calitate de „guvern mondial”, să dețină monopolul planetar nu doar asupra arsenalului nuclear, ci asupra oricărui arsenal și oricărei forțe armate mai acătării.
În septembrie 1946, când Planul Baruch era încă pe masă (urma să fie respins în acel decembrie), Russell scria, în The Bulletin of the Atomic Scientist (într-un articol intitulat „The Atomic Bomb and the Prevention of War”):
„Este absolut evident că nu există decât o singură cale pentru prevenirea permanentă a marilor războaie, iar aceea este înființarea unui guvern internațional, cu monopol asupra forțelor armate serioase…
Ca să poată menține pacea, un guvern internațional trebuie să fie singurul care are bomba atomică, singurul care are uzine să o producă, singurul dotat cu o forță aeriană, cu nave de război, cu tot ce este în general necesar pentru a face războiul irezistibil…
Autoritatea internațională trebuie să aibă monopol pe uraniu și pe orice alte materii prime mai sunt necesare pentru fabricarea bombei atomice. Trebuie să aibă o armată numeroasă de inspectori care să aibă dreptul să intre în orice fabrică fără notificare prealabilă; orice tentativă de a îi împiedica sau a le împiedica munca urmând a fi considerată casus belli…
Guvernul internațional… va tranșa toate disputele între diferite națiuni și va avea dreptul de a revizui tratatele. Prin propria sa constituție, [guvernul mondial] trebuie să aibă dreptul de a interveni cu forța armelor împotriva oricărei națiuni care refuză să se supună arbitrajului său. Având monopol asupra forțelor armate, astfel de intervenții vor fi arareori necesare și vor înregistra rapid succesul…”
Nu erau doar proiecțiile „idealiste” ale unui mare intelectual umanist; Russell avea și o soluție de implementare pe care nu se sfia s-o facă publică. Susținea că URSS trebuia forțată să accepte Planul Baruch – repede, până nu obținea și ea arma atomică; forțată inclusiv, la nevoie, prin război; inclusiv, la nevoie, prin atac nuclear.
Într-un interviu acordat BBC în 1959, Russell explica, asumându-și în continuare poziția („Nu se contrazice cu ce gândesc astăzi”), că „la acel moment, nu existau arme nucleare decât de o parte, așa că exista șansa ca rușii să cedeze… Credeam și speram că rușii vor ceda, dar sigur că nu poți amenința decât dacă ești pregătit să dai curs amenințării”.
Analizele acestui incident (e.g., „Bertrand Russell and the issue of preemptive war”, Safe Democracy, 2006) arată că Russell era perfect conștient că a cere SUA să-și distrugă armele nucleare era „o utopie, câtă vreme asta ar fi însemnat ca SUA să renunțe voluntar la suveranitatea sa absolută” – altfel spus, credea – ca și Stalin – că Planul Baruch era un truc.
Ce nu era o utopie, din punctul lui Russell de vedere, era ca „SUA să-și folosească monopolul pentru a apăra monopolul nuclear” deținut de un guvern global, a cărui constituire, de altfel, era „obiectivul strategic” al marelui umanist. Guvernul global urma, prin acest mecanism, să fie condus, în materie de securitate, de Statele Unite ale Americii – sau, în termenii lui Russell, „de Vest”, care „trebuia să se impună asupra restului lumii”. În 1948, Russel scria, într-o corespondență privată care, când a fost făcută publică, în 1954, a stârnit destulă consternare:
„Comunismul trebuie exterminat și trebuie instalat un guvern mondial… Nu cred că rușii vor ceda fără război”.
Revelațiile lui Russell ne spun suficient despre ce ar putea însemna un „guvern mondial”. Dar, în ciuda celor de mai sus, Russell a rămas în istorie ca mare pacifist. Asta pentru că, la începutul Primului Război Mondial, sedus de ideile amicului lui, senzualistul D.H. Lawrence, despre o „revoluție socială” care urma, „dintr-o lovitură” să „naționalizeze” totul – de la industrii și pământuri până la amor – se revoltase intelectual împotriva „iluziilor patriotismului”.
În acea perioadă, Russell milita împotriva războiului pentru că, din punctul lui de vedere, lumea trebuia să se ocupe cu altele: cu justiția globală, cu egalitatea sexuală, cu proprietatea colectivă, cu guvernul mondial; acelea, da, puteau fi niște mize meritorii pentru un război. Câtă vreme guvernul mondial era scopul, a propune un atac nuclear „preemptiv” asupra URSS nu contrazicea deloc gândirea lui de „pacifist”.
Bertrand Russell
Din fericire, lumea nu era încă pregătită nici pentru un asemenea tip de „pacificare” și, spre marea dezamăgire a lui Russell, nici pentru guvern mondial. Este greu de spus dacă Roosevelt, considerat de posteritate cam prea favorabil lui Stalin, s-ar fi comportat altfel decât a făcut-o Truman odată ce obținea arma atomică. Poate că, mult mai internaționalist decât Truman și cu certitudine un infinit mai bun diplomat, ar fi găsit o soluție pentru a-și salva „tetrarhia”, evitând ruptura cu URSS.
De altfel, până la sfârșitul Conferinței de la Potsdam, din tripleta care condusese Cel de-al Doilea Război Mondial nu mai rămăsese decât Stalin. Roosevelt murise în aprilie 1945 și fusese înlocuit de Truman, care obișnuia să spună că este „un băiat simplu din Missouri”, opinie împărtășită de mulți, inclusiv de Roosevelt, care, deși Truman îi era, totuși, vicepreședinte, nu se obosise să-l pună la curent nici măcar cu existența Proiectului Manhattan. Pe scurt spus, Truman nu era un internaționalist.
Iar Churchill pierduse alegerile în 1945 – lucru pe care Stalin nu l-a putut înțelege niciodată – și fusese înlocuit de laburistul (socialist fabian) Clement Attlee, despre care Churchill spunea că este „o oaie în blană de oaie” (aluzie la logo-ul Societății Fabian: un lup în blană de oaie).
Din indiferent ce motiv, însă, cert este că lumea nu a dat curs crimelor de război sugerate de Russell. Dar el avea idei mult mai elaborate pentru „noua ordine mondială”, iar acele idei au avut o importanță covârșitoare în economia ideologică a Imperiului Universal. Altfel spus, dacă în zona puterii militare, coercitive („hard power”), presiunile lui nu au dat rezultate, în cea a puterii „soft”, a influenței în sensul cel mai larg „culturale”, Russell a înregistrat un succes deosebit.
La începutul anilor 1950, Russell ținea un ciclu de conferințe (publicate în 1953 în volumul „The Impact of Science on Society”), în care susținea că numai un guvern mondial ar putea controla avansurile tehnologiei spre binele umanității, asigurând o „societate științifică stabilă” la nivel global.
Un foarte scurt portret al lui Russell face bună introducere noțiunii de „societate științifică globală”. Ca membru al Societății Fabian, Russell era socialist (în sens sinarhic: socialism pentru mase, sub dominația plutocratică a elitelor și coordonarea minuțioasă a tehnocraților).
Ca vlăstar al uneia dintre cele mai bogate și influente dinastii aristocratice engleze, care se ocupa de expansiunea imperiului de la începuturile lui, în secolul al XVI-lea (primul lui strămoș remarcabil apăruse în timpul domniei tatălui Elisabetei I, notoriul Henric al VIII-lea), Russell era un internaționalist desăvârșit. Ceea ce, începând cu finalul secolului al XIX-lea, însemna neo-imperialist, susținător al „Celui de-al Treilea Imperiu britanic” pe care Round Table îl reinventa ca Imperiu Universal.
Russell era eugenist; susținuse, înainte de război, sterilizarea și segregarea și este creditat cu a fi inclus controlul populației pe agenda ONU și UNESCO. Așa cum rezultă din motto, lui Russell i se părea că nu muriseră destui oameni nici la Primul Război Mondial (între 15-22 milioane de victime), nici la Al Doilea (între 60 și 80 milioane de victime).
Raționalist până la absurd, după unii, și anti-teist virulent, Russell era nevrotic, imoral (declarat ca atare, trebuie spus, de un tribunal american care, în 1940, i-a interzis, pentru acest motiv, să ocupe un post de profesor la un colegiu de stat din New York) și fantastic de arogant (lucru constatat, printre alții, de filosoful Ludwig Wittgenstein, care-l întâlnise înainte de război la Trinity College și spune că, deși era ateu, Russell își dădea aere de „pastor”).
Convingerile, asocierile și practicile lui personale i-au făcut imposibilă intrarea în politică – cel puțin prin alegeri; a ajuns membru al Camerei Lorzilor în 1931 în mod automat, pentru că moștenise titlul de Al Treilea Conte Russell. Dar asta nu înseamnă că nu a încercat să câștige sufragiile populare; una dintre tentative, în 1907, s-a lăsat cu șobolani eliberați în sala în care-și ținea discursul și o ploaie de ouă stricate care a rezultat într-un ochi vânăt pentru soția lui, prezentă la locul litigiului (este vorba de Soția no.1, Alys).
Soția no.2 din 4, Dora, mare feministă și susținătoare a educației sexuale și controlului nașterilor (alături de care Russell a trăit ani buni un scandalos ménage à quatre soldat cu doi copii) a fost una dintre fondatoarele „Ligii pentru Reformă Sexuală”, împreună cu „părintele mișcării LGBT”, Magnus Hirschfeld.
Considerat și azi unul dintre cei mai proeminenți și influenți intelectuali ai secolului XX, Bertrand Russell a rămas în istorie ca mare filosof (deși, faimos, Einstein l-a acuzat de „rea-credință intelectuală” pentru tentativa de repudiere a metafizicii din a lui „Teorie a cunoașterii”) și mare logician (deși visul lui de a reduce matematica la logică, văzută ca o fundație absolută, a fost zguduit de Wittgenstein și dărâmat de teoremele de incompletitudine ale lui Kurt Gödel).
Motive pentru care Russell a primit Premiul Nobel, în 1950, nu pentru scrierile sale tehnice, ci pentru mult-vânturatele lui eseuri în sprijinul „idealurilor umanismului”. În discursul lui de acceptare a înaltei distincții, Russell explica rădăcinile urii Vestului față de Rusia, care, spunea el, nu se explică prin comunism:
„Sunt, evident, destule motive să urâm comunismul… Dar este evident că niciunul dintre aceste motive nu este temei de ură. Îi urâm pentru că ne este teamă de ei și ne amenință. Dacă rușii ar reveni acum la religia greco-ortodoxă, dacă și-ar institui un guvern parlamentar, dacă ar avea o presă complet liberă care să ne insulte zilnic, chiar și atunci – cu condiția să aibă forțe armate la fel de puternice ca acelea pe care le au acum – tot i-am urî, pentru că ne-ar da motive să îi considerăm ostili.
Și-apoi, mai este, desigur, și odium theologicum, care poate fi motiv de ură… omul care are alte convingeri teologice pare străin; și orice este străin trebuie să fie și periculos”.
O „societate științifică” globală
În viziunea lui Russell – exprimată în „The Impact of Science on Society” și alte lucrări – guvernul mondial (fie el și obținut prin război atomic, se presupune) este unica soluție pentru pacea planetară.
Acest guvern mondial trebuie să controleze toate resursele naturale, la nivelul întregii planete, inclusiv terenurile agricole, raționalizând uzul, extracția și consumul de, practic, orice. Același guvern mondial trebuie să prevină creșterea demografică (indusă de ridicarea nivelului de trai grație progresului științific) prin controlul populației. În fine, guvernul mondial trebuie să se ocupe și de binele „psihologic” al indivizilor, care constă, în esență, în adeziunea fermă a fiecărui cetățean la principiile umanismului științific și la supunerea lui (dar și a statelor, că le place sau nu) la dispozițiile guvernului mondial. Guvern mondial care, așa cum am văzut mai sus, ar trebui dotat, după Russell, cu monopol asupra forței armate.
Sunt, toate trei (controlul resurselor, al populaței și al minții individului), funcții pe care ONU și le arogă azi prin Agenda 2030, împachetate în verbiajul birocratic al „țelurilor de dezvoltare sustenabilă”.
Pentru Russell – ca și pentru globaliștii de azi – ideologia la care trebuie să adere „cetățeanul internațional” exclude credința religioasă și naționalismul, „cele două forțe puternice care se opun” proiectului mondialist. Despre naționalism, Russell spunea că este „un mare rău și o sursă de pericole îngrozitoare” în lumea modernă; „dacă este să scăpăm de dezastru, trebuie să dezvoltăm internaționalismul”.
Iar religia care îl deranjează cel mai tare pe Russell este creștinismul. În 1927, el prezenta, în fața National Secular Society, eseul cu titlul „Why Am I Not a Christian”, din care citez:
„Dacă te uiți peste tot în lume, cine s-a opus constant oricărui progres, cât de mic, în sentimentele umane, oricărei îmbunătățiri în legea penală, oricărui pas spre diminuarea războiului, oricărui pas spre un mai bun tratament al raselor de culoare, oricărui progres moral care s-a făcut pe lumea asta, au fost Bisericile organizate. Spun cu toată convingerea că religia creștină, organizată în Biserici, a fost și încă mai este principalul inamic al progresului moral pe pământ”.
„Societatea științifică” globală la care visa Russell era, deja previzibil, o utopie socialistă. Ca și prietenul și colegul lui de ambiții globaliste, H. G. Wells, și el o influență intelectuală enormă la fondarea Ligii Națiunilor și, mai departe, a ONU, Russell era membru al Societății Fabian, deci adept al unei revoluții socialiste lente, clandestine, de sus în jos, prin infiltrare. Cu toate astea – și deși se declara permanent un adversar neîmpăcat al comunismului – Russell îi admira pe bolșevici și îi invidia pentru șansa oferită de istorie de a-și impune „utopia” rapid și cu forța:
„Marx, deși râdea de utopiști, era și el unul dintre ei, ca și discipolul său, Lenin. Lenin a avut privilegiul aproape unic de a-și construi Utopia într-un Stat foarte puternic; el a fost cel mai apropriat individ de regele filosof al lui Platon cunoscut în istorie. Faptul că rezultatul este nesatisfăcător se datorează, cred eu, mai ales erorilor intelectuale ale lui Marx și Lenin [erori pe care el, unul, fiind mult mai inteligent, nu le-ar fi făcut niciodată, deducem]… Democrații occidentali sunt adesea acuzați… că nu au o doctrină coerentă și capabilă să inspire oamenii cu care să confrunte comunismul. Cred că putem accepta provocarea. [Răspunsul nostru este] socialismul democratic”.
Pacea și securitatea; Autoritatea ONU
Astfel că, dacă ideile lui Russell nu au avut succes în ce privește Puterea noii construcții globale, ele au avut o înrâurire uriașă asupra Autorității acesteia – adică asupra „eticii” propagate de ONU.
Reamintesc că, în schemă sinarhică, Puterea este separată de Autoritate și subsumată acesteia, iar Autoritatea (considerată de natură „spirituală”) este cea care formulează, diseminează și implementează, inclusiv prin intermediul Puterii, principiile în sensul cel mai larg spus „etice” care trebuie să determine fiecare aspect al existenței, pe toate etajele structurii ierarhice a Imperiului Universal, atât la nivel colectiv, cât și la nivel individual.
În această schemă, Bertrand Russell întrupează o punte între Putere și Autoritate, fiind, cu succes inegal, agentul ambelor.
În ce privește Puterea de a-și executa mandatul, ONU nu a fost dotată cu „colții” pe care îi visa un Bertrand Russell. „Pacea mondială” (cele 285 de războaie fierbinți, mai mari sau mai mici, care au avut loc din 1945 încoace, plus Războiul Rece) a fost asigurată prin jocul marilor puteri în Consiliul de Securitate; prin „acțiunile polițienești” ale SUA (cum a numit președintele Truman intervenția americană în Războiul din Coreea, lansând o tradiție); prin războaie care, nedeclarate fiind, nici nu au ajuns pe masa deciziei ONU; prin politica de intimidare nucleară reciprocă între SUA și URSS („Mutual Assured Destruction” – MAD).
Pe acest plan, perioada 1945 – 1990 a fost, în esență, una încordat „bipolară” – o „diarhie”, ca să continuăm cu terminologia lui Roosevelt, în care cei doi coregenți nu se înghițeau reciproc și se foloseau de ONU – unul cu mai mult succes decât celălalt – ca platformă de negociere și propagare a propriilor interese.
Prăbușirea URSS, la începutul anilor 1990, a dat naștere scurtului moment de „unipolaritate”, în care SUA a rămas, nominal, hegemon global, și care a permis transatlatismului (prin tandemul UE – NATO) să se extindă în Europa de Est, iar ONU să-și face publice planurile, scoțând pe masă proiectul Agendei 2015, devenit, ulterior, Agenda 2030. Toate astea fiind repuse în discuție astăzi.
În ce privește Autoritatea, însă, sistemul ONU a beneficiat de o armă fără precedent: agenții specializate pentru formularea și diseminarea eticii Imperiului Universal, a acelei ideologii care, așa cum prevăzuseră planificatorii „Celui de-al Treilea Imperiu britanic”, urma să asigure, în timp, omogenitatea civilizațională (spirituală, intelectuală, politică etc.) capabilă să creeze un Imperium Mundi autentic și durabil – acea „unitate organică” și „mistică” la care popoarele lumii și fiecare individ în parte urmau să adere spontan, voluntar.
Or, întrucât, așa cum o spunea și Bertrand Russell, guvernul mondial era, în această ideologie, singura soluție pentru asigurarea păcii mondiale, iar principalele obstacole în calea guvernului mondial erau „naționalismul” (adică suveranitatea națională) și „religiile organizate” (mai ales creștinismul) rezultă – în logica fără rest a marelui logician – că pacea mondială nu putea fi obținută decât prin eliminarea loialității indivizilor și comunităților față de propria țară, propria religie, propriile tradiții.
Și, mai departe, cum ONU fusese investită cu mandatul de a asigura pacea mondială, tot ei îi revenea și această „misiune civilizatoare”. Iar, câtă vreme popoarele lumii nu păreau încă dispuse să-și abandoneze suveranitatea și credințele în favoarea unui guvern mondial, era limpede că procesul urma să fie unul lent, de durată, pe model „fabian”: prin infiltrare, prin îndoctrinare, prin învățământ și educație, prin mass media, prin „știință”, prin artă, prin rețele peste rețele de intelectuali, artiști, institute și instituții, cercuri, organizații, premii, think tank-uri.
Altfel spus, o ridicare la scară cu ordine de magnitudine a eforturilor făcute de rețeaua Council on Foreign Relations și marile fundații (Rockefeller, Carnegie, Ford etc.) în SUA în anii 1920-1940, pentru a atrage America în război și a o antrena în noua construcție imperială.
Pentru această complexă misiune, ONU a fost dotată cu mai multe agenții de specialitate, cele mai relevante pentru analiza de față fiind UNESCO (Organizația Educațională, Științifică și Culturală a ONU) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), împreună cu agenția asociată, Federația Mondială pentru Sănătate Mintală (World Federation for Mental Health, WFMH), la care voi reveni în episodul următor.
Galeria părinților fondatori
În fine, și deloc surprinzător, cred, având în vedere rădăcinile întregului proiect, dacă, în domeniul Puterii, frâiele au fost date în mare parte Washingtonului, membrul mai tânăr și mai vânjos al „nucleului anglo-american”, în ce privește Autoritatea, formulările, diseminarea, coordonarea, planurile pe termen lung au revenit în măsură covârșitoare elitelor intelectuale britanice. Bertrand Russell este numai un exponent.
Despre o „conspirație deschisă”, ca rețea de elite angajate clandestin în proiectul neo-imperial („The Open Conspiracy”, 1928); despre crearea unui fond de cunoaștere comun care să devină o nouă tradiție colectivă, înlocuind tradițiile existente („Creierul lumii” – „World Brain”, 1937); despre „o nouă ordine mondială”, dotată cu un stat și un guvern mondial atot-planificator („The New World Order”, 1940) – scrisese, preț de decenii, H.G. Wells.
Wells era membru al Societății Fabian și Societății de Eugenie și un mare promotor al feminismului și controlului nașterilor. Una dintre multele lui amante a fost Margaret Sanger, fondatoarea Planned Parenthood. O altă amantă, dacă tot intrăm în detaliile zbuciumatei vieți a lui Wells – amantă de bătrânețe pe care a și cerut-o degeaba în căsătorie – a fost celebra spioană (dublă), aristocrata rusoaică Moura Boudberg, amantă atât a super-spionului britanic Robert Bruce Lockhart, cât și a lui Maxim Gorki, într-un melanj de amor și trădări pe care nu aș avea spațiu să-l povestesc într-un articol.
Tot lui Wells, în fine, îi revenise și onoarea de a altera „mitul fondator” al Imperium Mundi prin introducerea imaginarului științifico-fantastic – aspect extrem de important la care voi reveni separat.
Reluând nume menționate în segmentul privind reinventarea Imperiului britanic și Liga Națiunilor (Partea a VI-a), întreaga arhitectură a Imperiului Universal reflectată în ONU și agențiile sale a fost creată de britanici, membri ai Round Table și rețelelor sale. Lionel Curtis (Round Table) crease structura instituțională, trasând proiectul de federație globală și fondând Chatham House, matca londoneză a Council on Foreign Relations. Alfred Zimmern (Round Table) definise imperiul ca misiune morală. Leonard Woolf (Bloomsbury, Societatea Fabian, Cambridge Apostles) proiectase mașinăria tehnocratică, prezentată în „International Government” (1916). George Bernard Shaw (Societatea Fabian, Societatea de Eugenie) crease discursul care legitima autoritatea morală a elitelor.
John Maynard Keynes (Bloomsbury, Cambridge Apostles) crease sistemul operațional economic, inserând coordonarea monetară și fiscală în ordinea globală, iar Montagu Norman, președintele Băncii Angliei și eminența cenușie din spatele integrării financiar-monetare a Occidentului în perioada interbelică, a creat sistemului bancar centralizat și a fondat Bank of International Setlements, cheia de boltă a sistemului financiar globalist de după război.
Mai sus menționatul Bertrand Russell (Societatea Fabian, Cambridge Apostles) a oferit filosofia și epistemologia care justificau Imperium Mundi ca imperativ moral. Așa cum se va vedea în capitolele următoare, ideile lui au avut rol fondator.
Din aceleași cercuri aveau să se recruteze și planificatorii UNESCO, Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) și Federației Mondiale pentru Sănătate Mintală, care au avut rolul de a formula în detaliu imperativele „eticii” globale.
Fondatorul și primul director general al UNESCO a fost Julian Huxley, prieten cu Russel și discipol al lui H.G. Wells, președinte al Societății de Eugenie, un apropiat al sinarhistului francez Jean Coutrot, de la care a preluat și dezvoltat conceptul de „transumanism”. În fine, Julian era fratele lui Aldous Huxley – care colabora și el cu Coutrot – profet extraordinaire al actualei distopii (prin romanele „Minunata Lume Nouă” și „Insula”), guru al drogurilor psihedelice și co-autor moral al contraculturii drogurilor din anii șaizeci-șaptezeci; participant la experimente MK-Ultra; ocultist și fondator al Institutului Esalen; autor al primei tentative de „nouă religie mondială” sub denumirea de „filosfia perenă”. Etc.
Federația Mondială pentru Sănătate Mintală a fost creată la inițiativa lui Montagu Norman. Primul ei director a fost Dr. John Rawling Rees, fost șef al Institutului Tavistock și șef al departamentului britanic de război psihologic. Institutul Tavistock (care poartă numele uneia dintre ramurile familiei Russell, făcând parte din domeniile sale) a fost dezvoltat cu finanțarea Fundației Rockfeller. Rees susținea că, pentru a asigura pacea mondială, omenirea trebuia eliberată de tradițiile religioase și de orice alt tip care stăteau în calea guvernului mondial. O asemenea misiune nu se putea realiza decât prin psihiatri, care, organizați în „trupe de șoc”, trebuiau să poată „trata” indivizii „bolnavi” de astfel de idei, cu sau fără acordul lor.
OMS a fost creată la inițiativa psihiatrului britanic Brock Chisholm, fost director al serviciilor medicale militare canadiene și bun prieten al lui Rees. Ca și Rees, Chisholm considera că omenirea trebuie să fie eliberată de credințele religioase, de sentimentele naționaliste, ba chiar și de conceptele de bine și rău. A rămas faimos în istorie pentru că-l considera pe Moș Crăciun un adevărat pericol pentru sănătatea mintală a copiilor (și, pe cale de consecință, pentru pacea mondială).
În 1948, OMS a adoptat o definiție extrem de largă a „sănătății”, care „nu este simpla absență a bolii sau infirmității, ci o stare completă de bine la nivel fizic, mintal și social”. De-aici și până la actualul concept de „One Health”, care ne judecă „starea de bine” în funcție de climate change, diversity, equity & inclusion, „reziliență”, social justice, stakeholders, Gaia, shift of consciousness, viruși naturali sau făcuți în laborator, vaca din curte și ale ei emisii carbogazoase, gândacul de bălegar și musculița de oțet – n-a mai fost decât un scurt drum, prin decenii.
Revin curând cu secțiunea următoare.
